Despre alocările ineficiente de resurse

Piața liberă are simplul (dar esențialul) rol de a aloca resurse, având în centrul său cererea și oferta. Bunurile și serviciile se tranzacționează între actorii economici, având rolul de a satisface cererea într-un mod eficient și profitabil. Cu toate acestea, piața nu este mereu liberă, ba chiar poate fi prizonieră unei forțe politice monopoliste, asemenea unui stat autocrat. Aceste state au un singur scop, și anume să-și mențină puterea, influența și propria existență. Asta face ca alocările de resurse să fie realizate prin decizii unilaterale care nu reușesc să satisfacă nevoile populației într-un mod eficient. Fie că vorbim despre fabrici sau despre proiecte ambițioase de infrastructură, un lucru este cert: statele autocrate (aproape „obsedate” de planificare) duc lipsă de eficiență și de o gândire economică.

Argumentul este simplu. Economistul Friedrich Hayek spunea că toți suntem „specialiști”. Oricât de vagă ar părea formularea, aceasta este adevărată. Suntem dentiști, ingineri, șoferi, profesori sau bucătari. Fiecare este specializat pe un sector economic și are interese și păreri diferite. Piața liberă reușește să permită acestor indivizi să realizeze ce doresc ei, în ce domeniu doresc, folosindu-și cum doresc resursele și aflându-se într-o continuă competiție din care consumatorul are de câștigat. Totuși, dacă în societate nu exită un pluralism politic dezvoltat, iar o facțiune autocrată monopolizează puterea, acei puțini indivizi se văd nevoiți să planifice totul pentru bunăstarea generală. Acest obiectiv este aproape imposibil, dat fiind cele menționate mai sus, oamenii fiind complecși și cu interese și țeluri diferite. În alte cuvinte, un grădinar aflat la conducerea monopolistă a unei țări nu va putea să satisfacă simultan (și echitabil) nevoile economice ale arhitecților, fermierilor sau sudorilor. Din acest motiv planificarea duce la alocări ineficiente de resurse.

Unul dintre primele exemple poate fi destul de controversat, în special pentru noi, românii perpetuu îngrijorați de lipsa autostrăzilor. Cu toate acestea, nu toate proiectele de infrastructură garantează automat bunăstare. Asta ne duce la celebrul autobahn nemțesc, o rețea impresionantă de autostrăzi ce conectează Germania. Proiectul își are rostul său în prezent, dar în anii 30 când a început să prindă formă, situația arăta altfel. Conducătorul autocrat al Germaniei, Adolf Hitler, a fost cel ce avea să vadă autobahnul ca o ambiție, plănuind să extindă major rețeaua începută în vremea Republicii de la Weimar. Cu toate acestea, autostrada avea să reprezinte mai degrabă o sursă de legitimitate și prestigiu noului regim nazist, aceasta contribuind foarte puțin economiei germane. De fapt, rețeaua de autostrăzi în perioada interbelică nu era folosită mai deloc de către populație. Ba chiar se poate argumenta că pentru Germania, aflată într-o perpetuă criză economică datorată Primului Război Mondial, autostrăzile nu reprezentau o nevoie, darămite o prioritate.

Sursa imaginii:Arhiva Federală Germană

Rămânând la infrastructură, aici putem aduce în discuție capitala Myanmarului, cunoscută și sub numele de Birmania. În 2005, Myanmar și-a mutat capitala de la orașul maritim Yangon la Naypyidaw, un oraș aflat în centrul țării, planificat în întregime de la zero. Țara este condusă de o juntă militară de mai bine de 30 de ani, astfel, proiectul de a construi o capitală nouă este plin de ineficiențe economice. Orașul este raportat ca fiind de patru ori mai mare decât Londra ca suprafață, deși nu are nici măcar un milion de rezidenți. Mai mult decât atât, Naypyidaw este plin de clădiri fastuoase și pe alocuri megalomane, orașul fiind văzut mai degrabă drept un loc special rezervat elitelor țării, decât o capitală a întregii națiuni. Chiar dacă întreaga capitală poate fi văzută drept o alocare ineficientă de resurse, șoselele acesteia merită prim-planul. Naypyidaw în prezent găzduiește o șoșea cu 20 de benzi care este mereu goală, dat fiind populația redusă a orașului și turismul scăzut care nu au reușit să satisfacă nevoile conducerii centrale.

Sursa imaginii: Taylor Weidman/Getty Images

Ultima intrare de pe această listă se află chiar în România, și anume Casa Poporului. Această clădire magalomană începută de Nicolae Ceaușescu reprezintă apogeul sistematizării din București, fiind chiar de inspirație nord-coreană după vizite în Asia de Est din anii 70, iar în prezent găzduiește Parlamentul României. Proiectul ambițios a fost realizat de zeci de mii de muncitori și sute de arhitecți, iar în prezent este evaluat la patru miliarde de euro. Mai mult decât atât, 70% din clădire nu este folosită în prezent, iar costurile de operare (încălzire, iluminat) sunt estimate la sașe milioane de euro anual, fiind cea mai scumpă clădire administrativă din lume. Dacă luam în calcul și controversele din jurul clădirii, cum ar fi demolarea cartierului istoric Uranus, atunci imaginea devine din ce în ce mai clară. O clădire administrativă ineficient de mare și de scumpă, resursele care au fost alocate clădirii putând fi redirecționate în sprijinul populației, dat fiind contextul socio-economic al României în anii 80.

Sursa imaginii: AV Photography

Așadar, judecând după cele trei exemple, putem spune că alocările ineficiente de resurse sunt strâns legate de modul în care un stat este guvernat, acestea reprezentând consecințele unei guvernări monopolistice autocrate, concentrată pe planificare. Asta ne arată cât de criticabilă este planificarea centralizată într-un sens economic, aceasta fiind incapabilă să satisfacă nevoile populației. Mai mult decât atât, putem deduce din aceste exemple și nevoia de a avea o guvernare pluralistă formată din membri din diferite sectoare economice, dar și importanța prezenței pieței libere, aceasta sancționând alocările ineficiente de resurse într-o societate care permite acest lucru, adică o societate democratică și liberală, departe de cele care au permis proiectele de mai sus.