Însemne identitare

Vineri, 19 ianuarie 2024, la Muzeul Palatului Mitropolitan a avut loc vernisajul expoziției Însemne identitare. Expoziția, la care au expus artiști plastici ieșeni, a avut ca scop punerea împreună a unor lucrări pe care artiștii le-au adunat sub semnul identității culturale în preajma Zilei Culturii naționale, pe scurt, sub semnul lui Eminescu. Egalitatea între ziua Eminescu și cea a Culturii naționale deja e un prim însemn identitar, Eminescu absorbind în el tot ce a fost până la el, cultural și ca expresie poetică, ca semn și sens identitar, până la el umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, dar, mai ales, din el se desfac perspectivele creatoare, creația artistică în general nemaiputând fi separată de energia creatoare pe care, din rațiuni peste înțelegerea noastră, el a generat-o. În fond, el rămâne anvergura culturală a ethosului din care face parte, căruia i s-a dat să meargă cu mintea și sufletul îndărăt cu mii de veacuri, la fel, în prezent nu și-a oprit a sa minte, ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte, putând fi înțeles de Călinescu între facerea și desfacerea lumii.

Fiind expuse lucrări ale mai multor artiști nu vreau a vorbi depsre particularitățile, inspirația pe care unul s-au altul o generează, ci a vorbi despre convergența expoziției. Punctul asupra căruia mă opresc este artistul și actul creator ca expresie a numinosului (Rudolf Otto). Astfel, artistul omul de artă în general, sau cel plastic în particular „aidoma unui ochi simplu și curat, care contemplă universul, este ochiul pur al omenirii, care contemplă realitatea. Analizând liniile pure ale realității artistul le scoate în evidență și abia atunci ele intră în conștiința noastră” (Pavel Florenski). Scoțând în evidență liniile realității el construiește imaginarul artistic. El stă în anvergura tremendum-majestas a numinosului, între teama sacră, fiorul, înfiorarea sacrului și chemarea la Sine a frumosului, admirația sacră.

Identitatea este născută din alteritate, raportul cu celălalt, în final în înțelesul numinosului ca Das ganz Andere (Rudolf Otto), Cel cu totul altceva. Artiștii care au expus stau pe structurile lăuntrice ale fiorului și atunci putem vorbi de două atribute teribile: curajul și libertatea. La acestea este invitat privitorul, să guste din imaginarul artistic născut din trasarea cu curaj a liniilor realității, care implică libertatea de a se cufunda în numinos. Perceperea obiectului („Sensul este obiect. Percepând obiectul, noi îl modificăm: obiectul în sine devine obiect în noi”– A. Belîi) te însemnează identitar, participi pe dinlăuntru la actul creator, ești purtător, în limitele propriei capacități de a percepe, a sinelui pe care artistul îl dă lumii.

Despre înfiorare mă duc cu gândul în lirica niponă, unde sub influența liniilor simple ale haiku-ului, Kitahara Hakușu mărturisește: În fața noastră, un fir de trestie. / În spate, Fuji-Yama. / Dar, peste Fuji-Yama, sus, / Același fir de trestie / Vibrând înfiorat.

În preznța sacrului vibrăm înfiorați, revenind la semnul nostru cultural de identitate și identificare, la Mihai Eminescu, ne amintim, rezumând gândurile anterioare, de acea dulce-nfiorare a sufletului cald. Un alt semn sub care stă artistul, semn identitar și pentru cel care, lecturând actul artistic, mută obiectul contemplat din sine în el însuși cu înfiorare.