Născut pentru a fi român

Pentru că nu-l cunoști pe D, am să-ți spun câte ceva despre el. Este un tânăr de 18 ani, zvelt, înalt, slăbuț, bine crescut, foarte sensibil, cu mult bun simț, îmbrăcat conform vârstei lui, dar educat, care știe să mulțumească pentru orice, maturizat înainte de vreme din pricina unei vieți pline de greutăți. Are o privire blândă dar încrezătoare și plină de siguranță în același timp, care exprimă multe lucruri deja trăite, în antiteză cu tinerețea sa.

Am ales să scriu despre D pentru că este un copil deosebit, însă cu o poveste tristă. Un alt motiv ar fi pentru că D este pe jumătate român, cu nume de familie românesc, motiv suficient pentru a i se acorda toată atenția, cu atât mai mult cu cât nu-și cunoaște partea românească, rudele și țara.

Desigur că aceste lucruri ar fi putut să se întâmple, dacă mama sa, româncă, nu l-ar fi abandonat la câteva luni după naștere, pe undeva prin lumea asta.

Tatăl său și-a adus fiul în alt ținut și mai îndepărtat de cele știute, împreună cu noua sa soție, dar și de aceasta s-a despărțit, respectiva întorcându-se în țara de origine. Tânărul din povestea noastră, care la acea vreme avea 5 ani, a plâns îndelung după cea pe care o știa drept mama sa, fiind crescut mai apoi de bunica din partea tatălui.

După 3 ani, tatăl său se recăsătorește, însă noua sa soție îl acceptă cu greu și fără afecțiune, abandonându-l după ce și-a născut proprii copii, tânărul trezindu-se în stradă. D abia împlinise 14 ani.

De la 14 la 17 ani, trăiește fără un domiciliu stabil, doarme pe la diferiți cunoscuți, fiind la mila lor.

Pe nesimțite, începe să fie atras de latura spirituală a vieții, cercetând diferite confesiuni, creștinismul fiind alegerea sa definitivă, deși fusese crescut în religia musulmană de către bunica sa.

Ajunge astfel la o Catedrală dintr-un oraș aflat la malul mării, de unul singur, într-o duminică, la slujbă, ocazie cu care o măicuță l-a întrebat unde locuiește. D i-a răspuns că nici el nu știe unde locuiește, povestindu-și viața. L-a luat de mână, i-a asigurat o cameră, masa, și i-a spus: aici va fi casa ta. De atunci, este sub îngrijirea neoficială a măicuțelor, pe considerente umanitare.

Încă dinainte de împlinirea vârstei de majorat, cunoscându-se situația, a început „lupta” diplomaților români pentru recuperarea tânărului abandonat, fără acte, dar cu sânge românesc, aruncat undeva, în lume, fără voia sa.

Demersul diplomaților pentru obținerea unor documente, ca prim pas în inițierea demersurilor legale, va rămâne un mister.

Personalul diplomatic își intră în sarcină, supralegalizând, traducând și transmițând actele misiunii diplomatice românești în țara în care tânărul D s-a născut, care a obținut alte documente cerute de autoritățile locale pentru emiterea certificatului de naștere, finalitatea fiind transcrierea acestuia în registrele de stare civilă române.

Misiunea diplomatică care a inițiat demersul reintră în acțiune și îi obține pașaportul românesc, moment de debut al visurilor tânărului D, inspirate probabil de multiplele oportunități oferite de bătrânul continent.

Detaliile profesionale și stările de stres ale celor implicați au fost mult prea multe ca să le amintesc, în unele momente crezându-se că totul e pierdut, motiv pentru care nu mică a fost bucuria creșterii numărului cetățenilor români pe Terra, posesori de documente valabile, cu încă o unitate.

Pe diplomații români care s-au implicat în acest caz asimetric, finalizat cu aducerea „acasă” a tânărului, i-aș numi pe drept cuvânt eroi, necunoscuți de altfel – pentru că asta își doresc, inclusiv pentru faptul că l-au sprijinit financiar în mod constant pe D, apelativul folosit la adresa lui fiind de „copilul nostru”.

Diplomații români au înțeles că D este unul de-al lor și chiar dacă nu are părinți disponibili, neamul lui este aici și nu l-a părăsit, ocazie cu care au pus cărămidă cu cărămidă la obținerea dreptului la liberă circulație așa cum prevede Declarația Universală a Drepturilor Omului, inclusiv la dreptul la fericire, ca obiectiv fundamental al fiinţei umane, așa cum subliniază Adunarea ONU în Rezoluţia sa 66/281/2012, adoptată prin consens, prin acordarea pașaportului românesc, care să-i ofere tânărului toate privilegiile apartenenței la un stat european.

Unde va merge D cu pașaportul românesc, Dumnezeu știe. Poate va alege România, poate altă țară, nici nu mai contează… important este că tânărul român – căci da, de acum are și documente românești, se poate mișca liber în căutarea fericirii, în timp ce noi îl vom privi discret, de la distanță, bucurându-ne de fiecare dintre reușitele sale.

Dacă odată, cândva, va bate la poartă voastră un bărbat – căci s-a înălțat frumos, care se prezintă D, să știți că e de-al nostru, motiv pentru care să-l tratați cum se cuvine, pentru că din discuțiile cu el, credeți-mă pe cuvânt, are suflet de român.

Și dacă D n-ar fi îngăduit să scriu aceste rânduri, povestite cu o lacrimă în colțul ochilor, prea puțini ar fi cunoscut această poveste a unui copil născut pentru a fi român, începută fără șanse, dar cu speranța unui final fericit.