Sub veghea îngerilor

La sfârșitul anului trecut, au fost expuse la Palatul Roznovanu lucrări ale Gabrielei Drinceanu, o expoziție de grafică și obiect, precum și de sculptură, sub semnul angelicului: Sub veghea îngerilor.

Ori de câte ori mă apropii de acest subiect al angelicului, cu tot ce presupune, arătarea lor (anghelofanie) sau lucrarea lor în lume, primul gând mă duce spre unul dintre cele mai frumoase versuri din lirica universală, începutul Elegiilor duineze, Rainer Maria Rilke: „Wer, wen ich schriee, hörte mich denn aus de Engel / Ordnungen?” (Cine, dacă aș striga, m-ar auzi din Cetele Îngerilor?)

Drumul spre expoziție mi-a reactivat versurile, la fel mi-a reactivat imaginarul angelic la care am avut acces fie prin literatură, fie prin artele plastice. Impactul cu lucrările doamnei Gabriela Drinceanu a fost pe măsura așteptărilor. Cele trei forme de manifestare artistică (grafică, lucrările cu reciclabile, carton în principal și lucrările în lemn, bronz și fier) se așezau de la început pe așteptarea triadică, specifică ierarhiei îngerești. Artista folosește materiale diverse dar le spiritualizează prin geometrie. Dominantele geometrice sunt cercul, triunghiul, crucea, pătratul – fie explicit, fie strecurat prin unghiuri drepte, sau cumpăniri ale brațelor. Un imaginar care se lecturează pe dinlăuntru, așa cu care suntem obișnuiți din punctul maxim al anghelofaniei rublioviene, un angelic analogat Trinității.

În secțiunea îngerilor la care materia primă a fost cartonul, decupat după cerințele interioare ale lucrărilor, cadrul e simplu, pătratul, stabilitatea lumii cu punctele ei cardinale, iar teologic cu structura stabilă a Evangheliei (cei 4), structură a Bunei-Vestiri, un atribut dominant al anghelofaniilor. Îngerii, fără aripi, oameni în căutatera zborului lăuntric, prin încadrarea în cerc, sau ieșirea voită din el, amintesc cât de grea e nașterea din interior, o succesiune de adevărate gestații spirituale, întâlniri sub sicomor dintre om și trimisul ceresc.

Următoarea secțiune, deși așezată la intrare, prima ca impact vizual pentru cel care vizitează expoziția, cuprinde lucrările mari, în fier și lemn, sau bronz. Prelungirile terminate în unghiuri ascuțite sau în cerc dau de înțeles că veghea îngerilor e spirituală, iar ipostazele angelige mi-au amintit de prezența acestora în tradiționalismul poetic interbelic. Înger căzut, Îngerul culorilor, Îngerul secretelor, Înger de aur, Înger păzitor, Îngerul ființei, Vestitor sunt câteva dintre lucrările expuse, amintindu-mi de expresiile, de data aceasta lirice, ale angelicului tradiționalismului: Înger amânat, Îngerul din odaie, Îngerul luminător – din imaginarul voiculescian.

Cu siguranță că lucrarea Înger căzut, dacă nu este văzută, va crea în mintea celui care aude sintagma, analogia cu căderea lucferică, generată de orgoliu. Realitatea în fața operei este de altă natură. E fie o istovire de prea multa muncă, amestecarea în truda umanității, fie, pentru mine chiar mai mult, o prăvălire a divinului în umanitate, o apropiere de tipul luptei cu îngerul a lui Iacob.

Nu știu în ce măsură referințele amintite aici au stat la îndemnân artistei, contează mai puțin, esențial este ethosul angelic la care autoarea de operă de artă are acces prin lectură sau inspirație/ revelație.

Privite din unghiuri închise, operele par secvențe de icoane peste care timpul a trecut, ștergând chipurile, dar rămând contururile, formele alungite, dublate de aureole.

Heruvimii cei cu ochi mulți au analogat în elementele sugestive precum cheia sau instrumentul actului creator artistic (creionul în cazul de aici), sau contragerea într-un singur ochi, central – chiar cruciger.

Îngerul vestitor nu anunță încă apocalipsa, invită la contemplare, atât a lucrărilor artistei, cât și a lumii în care acestea sunt posibile să ființeze. Îngerul e întregit de trâmbiță, posibil răspuns la întrebarea lui Rilke de la începutul gândurilor.

Cumpănirea finală la întâlnirea dintre om și înger ne-o propune artista prin două lucrări de grafică: linii simple, culori care invită la un dincolo, ușoare mișcări ale mâinilor, picioarelor și aripilor, un dialog intrerior necesar serafimului cu șase aripi.

În final, mă reîntroc la nota livrescă; Louis Pauwels, unul dintre autorii Dimineții magicienilor amintește că tatăl său, croitor, obișnuia să spună râzând că trădarea intelectualilor a început în ziua în care unul dintre ei a înfățișat pentru prima oară un înger cu aripi: căci la cer te ridici cu mîinile. Gabriela Drinceanu, prin lucrările expuse, i-ar putea răspunde, că legătura dintre cer și pământ se face pe dinlăuntru, iar lipsa aripilor e doar începutul unei zabateri pentru a putea zbura.