File din povestea reîncarnărilor mele

În miezul zilei mi-am propus,
Să îmi alin un dor nebun
Pentru acei pe care i-am iubit, pentru acei care m-au părăsit…

Gândul la dansul globului de lumină s-a oprit, așa și eu am putut să mă pregătesc pentru acest dans.
Dansez pe muzica pianului ce se tânguie ușor, trezind în mine lacrimi de dor…
Mă transform prin dans în însuși Atlas, cel ce în mâini, Pământul sfânt îl ține… dansând cu el, îi arăt grija maternă, iar plânsu-mi fierbinte se transformă într-o sferă aurie.
E globul meu de lumină în care-mi văd toate reîntrupările și, ca-ntr-un film, încep să mi se perinde chipurile oamenilor pe care i-am iubit de-a lungul reîncarnărilor.
Ridic globul în dreptul inimii, trimit o rază de soare care-mi poartă dragostea profundă pentru toate aceste ființe divine. Ființe care mi-au adus sentimente, emoții, lecții, iubiri, trăiri…
Mișc mâinile încet, șoptindu-le dorul ce mă macină și dorința de a-i revedea.
Cu mișcări circulare măresc globul, punând în el străine bucăți de suflet, ce le-am găsit în mine… e timpul să le eliberez, să le dăruiesc libertatea, pentru a se regăsi cu întregul lor divin; acum e momentul meu să curăț spațiul inimii, să îmi rechem părțile de suflet risipite printre linii de timp și dimensiuni.
Măresc globul la nivelul Pământului, chem toate energiile pe care le-am consumat cu oamenii acestei planete, le așez încet în globul luminos, ca să le transporte în câmpul cuantic.
Cu lacrimi în ochi, ca și cum îmi iau adio, retrăiesc viețile pe care le-am avut… e momentul pentru a le mulțumi și pentru a le elibera.
Trăiesc sentimentul de despărțire, extrem de dureros. Chemându-mi sufletul înapoi, am senzația ștergerii experiențelor care m-au definit totuși, ceea ce sunt azi.
Globul îmi arată imagini din multele mele vieți și e uimitor tot ce simt: e doar fericire, fericirea a tot ce am trăit și ce am experimentat. Pot simți încă fiecare emoție a fiecărei vieți trăite.
Am fost un dinozaur mamifer, cu gâtul lung, și mă plimbam greoi printre coroanele copacilor. În suflet purtam spaima de a nu-mi vedea puiul. Simt inima bătând puternic, strig prin zgomote ciudate de mamă disperată… Parcă aud un glas ce-mi spune: ”sunt aici!”. Senzația regăsirii îmi umple corpul masiv cu un val de căldură, apoi totul dispare în ceață…
Mă regăsesc pe o minunată floare albă, plină de o pudră dulce, mă văd un fluture și simt fericirea supremă, de clipă eternă; îmi întind aripile, iar ele strălucesc în soare. Simt senzația de ”totul e divin!”
Mă pierd din nou în clipe de întuneric și dintr-o dată simt că aerul îmi intră pe sub corp ca niște șuvoaie reci.
Am aripi, zbor. Sunt vultur și sunt fericit că plutesc până-n înaltul cerului. Nu-mi doresc nimic, doar să plutesc… totul e atât de bine…
Mă pierd din nou în negură. Mă regăsesc pe Pământ, lângă un foc puternic, ce scoate scântei jucăușe, și pe care vântul le poartă departe. Eu dansez într-un ritm nebun de tobe șamanice, din gura mea ies cuvinte într-o limbă pe care nu o înțeleg – pare un descânt și tot ce simt e iubirea pentru oameni, pentru Pământ… Dansând, mă pierd din nou în trăiri și în povești frumoase…
Mă trezesc apoi, că sunt un șarpe. Mă târăsc grăbită purtând în suflet disperarea; simt că mă sting, mi-e foame și am ciudate senzații…
Și iar coboară ceața… dintr-o dată, mi-apare-n față imaginea unei planete frumos colorată, ce are-n jur trei cercuri… mă aflu la geamul unei nave, simt în suflet durerea desprinderii de acasă; lacrimi îmi picură, regretul mă străbate, iar în minte-mi sună: ”oare mă mai întorc?” 
Tot ceața mă duce într-o piramidă. Am un acut sentiment de spaimă, mă sufoc… fără aer, mă simt îngropată de vie, deasupra mea se află capacul unui sarcofag… senzația morții mă înspăimântă, dar nu renunț; mă zbat, totul mă doare… strig, și nimeni nu răspunde…
Ceața coboară mai adânc, ducându-mă într-un buncar nazist. Încă-mi simt inima bubuind, îmi întorc privirea și văd simbolul radiațiilor pe o ușă. Mă uit pe geam, de-acolo se reflectă imaginea unui medic tânăr, blond, cu ochelari… sunt eu? Da… îmi privesc fața: e palidă, frumoasă, am ochi albaștri, mari și triști… întreb oglinda: ”de ce ești abătut?”, și dintr-o dată, un sentiment de vină mă sufocă…
Încă o dată coboară ceața… sunt un șoricel speriat, ce aleargă cu inima explodând, căutând un loc să se ascundă.
Și-atunci spun ”Stop!” acestor călătorii…
Tot ce-am retrăit în secunde e ciclul unui eon de ani, al aceluia care aparține unui înger ales să experimenteze aceste emoții pentru a evolua.
Le iubesc și le prețuiesc, dar e momentul să le eliberez acum.
Deschid brațele și globul meu se deschide la linia dintre timp și spațiu.
Eliberez toate aceste amintiri, eliberez fiecare suflet care-a intrat în contact cu mine dăruindu-mi iubirea lui.
Sunteți libere, dragi amintiri, sunteți libere, dragi iubiri!
Cu lacrimi în suflet închid definitiv liniile temporale, chemându-mi înapoi fiecare bucațică din mine dăruită: veniți acasă acum, să-mi reîntregiți ființa, am nevoie de voi pentru a fi UNUL, să pot ascende într-o dimensiune superioară! Mi-am câștigat acest drept. Îl vreau din plin.
Sunt o ființă liberă, care-și exercită liberul arbitru să trăiască în deplină armonie cu propriul Spirit Divin.
Sunt UNUL, în armonie cu întreg Universul, și mă bucur de tot ce simt, de tot ce mă definește.
Raze de soare încep să curgă din toate spațiile și dimensiunile temporal-spirituale, purtând în ele fracțiuni de suflet, pierdute și regăsite. Toate intră în sfera mea de aur, pe care intenționat o readuc în atmosfera Pământului. Micșorez această sferă la dimensiunea unui continent, și-un sentiment de bucurie mă umple; micșorez sfera la dimensiunea camerei unde mă aflu, și ea a devenit strălucitoare. O micșorez și mai mult, până devine atât de mică, încât să o pot introduce în inima mea…
Acum m-am reîntregit, iar dansul lacrimilor s-a transformat în dansul soarelui, datorită regăsirii și reîntregirii în UNUL DIVIN.
Închei acest dans cu lacrimi de fericire și cu un Namaste!

sursă foto: pixabay

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *