Lilith și Oda Bucuriei

-fragment de roman-

„Trăiesc o zi în care amintirile dragi mie îngenunchează, în semn de doliu, în fața celei incizate în cruci imaginare și în morminte săpate la-ntâmplare. Cruci de fum, de foc și de lumină, ce însoțesc în taină suflete nevinovate, consumate de cuptoarele incandescente, tot mai avide, tot mai nesătule.
Urcă la ceruri duhurile respirate-n rotocoale dense, înnegrind a jale coșurile lagărelor morții.
Sute, mii, milioane de ființe umane abrutizate, transformate-n primitive creaturi neputincioase, se îndârjesc, se chinuie, se zbat, apoi, se-abandonează veșniciei, cu inocența păcătosului fără păcate.
În urma lor, rămân doar umbre de memorie și, poate, uneori, câte-un obiect strivit pe jumătate sau îngropat în huma năclăioasă de cinicii bocanci ai santinelei…
Sub șubreda podea a ultimei bărăci, Baraca 7, uitate între două scânduri putrezite, brațul unei păpuși din cârpe, o cană cu o toartă, din tablă ruginită, un ac subțire, c-un fir de ață neagră în ureche, și-un nasture rotund, din sticlă mată, deapănă trist, fără cuvinte, povești de necrezut și sumbre mărturii ascunse de istorie…”

Răsăritul ne dăruia fiecare dimineață cu aceeași grație, învăluind Baraca 7 în lumina palidă a zilei destinate să devină ultima noastră amintire vie…
Mama mă trezea întotdeauna cu gesturile-i cunoscute, ca-ntr-un ritual fără de care nici trupul, nici mintea nu ar fi reușit să supraviețuiască. Îmi mângâia grijulie creștetul acoperit de fire scurte și fruntea încrețită de coșmaruri, zăbovind un moment între sprâncene, în jurul cicatricii lăsate de pușca sergentului Ernst, la sosire. Pe urmă, își cobora ușor degetele, între nas și buze, să-mi simtă respirația, să se convingă că noaptea nu i-a răpit copila, și, cu blândețe, își susura îndemnul:
-E timpul, Lilith, în câteva minute, vor descuia baraca!
Nu știu de ce, dar primele secunde – poate primele două, sau trei, sau patru, nu chibzuisem niciodată să le număr -, mi le imaginam acasă, în odaia în care eu, Zivah, Martha și Rahela petrecuserăm cinci ani, ascultând poveștile mătușii Orna, jucându-ne cu păpușile cumpărate de tata, alergând, surâzând, trăindu-ne copilăria…
-Hai, Lilith, fetele giuvaergiului sunt deja la ușă!
Insistența mamei îmi destrăma fantezia, obligându-mă să deschid ochii și să înfrunt realitatea.
Nu, locul acela nu putea fi casa noastră… Nu putea fi casa nimănui…
Paturi suprapuse, saci cu paie în loc de saltele, pături în zdrențe cenușii, trupuri uscate, vlăguite de mizerie, de foame, de rușine… Miasma intrată în scândurile podelei, gata să vestească moartea profesoarei din Kózki sau pe cea a fetei din Zagórze, amândouă atinse de nemilosul tifos… Și tusea, și plânsul înfundat, fără lacrimi, și gemetele eliberate-n somn, ca păsările prizoniere-n colivii din săbii… Și rănile, și pielea, crăpată, aspră, incoloră… Mizeria și frica… Slăbiciunea aceea păcătoasă, cuibărită în fiecare dintre noi, mai adânc decât păduchii în podele… Și chipurile femeilor întoarse din infernalul Salon 3, între pereții căruia beethoviana Odă a Bucuriei se obstina s-acopere vacarmul agoniei, al urletelor implorate, în timp ce „Herr Doktor”, alienatul farmacist pasionat de unghii și de gene, le tortura, tăind în carne vie… Dar teama de durere, apoi? Dezgustătoarea teamă de murdară suferință, de capitulare, de indispensabilă obediență, de necunoscut…
-Lilith, îndreaptă-ți umerii, i-aud din nou îndemnul, dulăii de afară adoră să vâneze prăzile sleite de putere!
Îmi scot pieptul ‘nainte, uitând că scândura pe care dorm îmi macină cu sârguință oasele fragile. Grăbit să evadeze de sub diafragmă, un îndârjit suspin își șuieră supliciul. Ca prin minune, izbutesc să îl opresc la timp, între măsele, să nu o mai îngrijorez pe mama…

Zăvoarele alunecă greoi, roase de frig, de ploaie, de îngheț.
Zgomotul metalului ce custodește Baraca 7 se pierde în ecoul dimineții, aliniindu-ne pe toate în spațiul dintre paturi.
46 de suflete. 46 de fete și femei, adunate în 19 pași de podea-n lungime și numai 5, între pereții laterali.
Un grup pe două rânduri, perfect poziționat, ca la paradă, așteptând inspecția matinală.
Un tablou macabru, în care pictorul, căzut pe gânduri, ezită s-o aleagă pe cea sortită să rupă liniile drepte, destrămând, astfel, armonia perechii și condamnând la moarte întreaga lui suflare.
-Înapoi, jivine proaste! răsună mânioasă vocea tabagică a santinelei Heinrich.
Hila și Yael, fiicele giuvaergiului ucis în spatele gării din Danzig, sunt primele din șir.
Înalte, slăbănoage, cu scalpul ras, cu degetele arse, cu numeroase plăgi pe brațe, încremenesc în fața militarului zelos, bine hrănit și îmbrăcat curat. Nu îndrăznesc să își ridice ochii. Nu s-au mișcat un milimetru peste linia trasată cu vopsea gălbuie. Nimeni n-ar îndrăzni s-o facă. Dar el, mereu, le-amenință pe fete. Nu le înghite, nici nu le-a plăcut vreodată.
-Sunteți niște jegoase, voi, astea… Impure bestii… Perfide scârnăvii contagioase… Evreice blestemate…! le repezește și adjunctul santinelei.
În stânga sa, sergentul Ernst își drege glasul, prelung și zgomotos, apoi, își scuipă flegma pe piciorul Hilei. Ea știe ce înseamnă semnalul repugnant și, fără a pierde vremea, își adună forțele, dând start numărătorii:
-Unu, Lustig Hila!
-Doi, Lustig Yael!
-Trei, Weiner Rita!
-Patru, Baum Esther!
-Cinci, Kaufmann Lilith!

Lilith… Kaufmann Lilith! Numele-mi răsună straniu, de nerecunoscut, și, preț de-o clipă, mă desprind de mine, de mama,

de Sarah Pauker, care abia-și strigase numele, de șirul femeilor ce își așteaptă rândul, de grupul celor patru asasini în uniformă, de baracă… Fără a ști nici încotro mă-ndrept, nici unde am să poposesc…

sursa foto: gettyimages.it