Miracol în Noaptea Învierii

Lilioara Macovei – Răstignirea Domnului IIsus Hristos, icoană pe lemn; lucrare distinsă cu Premiul I în cadrul Concursului Internațional „Lumină și Culoare”, 2024, Secțiunea Arte Plastice adulți

Secțiunea LITERATURĂ – adulți

Florica mesteca vârtos cu făcălețul, în ceaunul de pe plită. Lacrimi mari îi picurau pe obrajii aprinși de dogoarea focului, rostogolindu-se în mămăliga aurie. Femeia și le șterse cu podul palmei, zâmbind amar și suspinând:
-Uite că-mi sărez singură mămăliga…
Afară, Grigore își aruncă mucul de țigară, se descălță de galoșii plini de glod, apoi, punându-și târlicii de lână, croșetați de Florica, intră în bucătărie, spunând:
-Iar plângi, femeie? Lasă-o încolo de supărare, hai să pregătim ce trebuie pentru prăznuirea Paștelui! Iaca, acum se face seara, ar cam trebui să mergem să ne spovedim… Zi, mai degrabă, ce îți trebuie, că eu cobor în beci.
Florica se ridică privindu-l, mulțumind în gând lui Dumnezeu: bun bărbat îi dăruise!
-Măi, Grigore, tare mi-e dor de copii! Mă doare sufletul să-i știu atât de departe… Degeaba ne trimit ei bani, cică, să nu ducem lipsă de nimic… Eu pe ei îi vreau acasă!
Florica răsturnă mămăliga pe un fund gros, din lemn de fag, o închină și puse alături o boalcă cu ghebe înecate în mujdei de usturoi.
-Hai la masă, Grigore! Și taie tu mămăliga, că, așa se cuvine.
Grigore tăie mămăliga, sparse o ceapă, apoi, oftă înfundat după o ceșcuță de țuică, fiindcă nu se cuvenea să o aibă în Săptămâna Mare.
Florica mânca repede, ca și când ar fi alergat; nu avea timp de răgaz.
Într-o covată acoperită cu un ștergar, aluatul pentru cozonaci aștepta să crească precum voinicul din poveste. Nucile măcinate stăteau cuminți într-un castron smălțuit, gata să se amestece cu marea de cocă dospită.
În ajunul Învierii, se făceau două rânduri de cozonaci: pentru cei adormiți, umpluți doar cu nucă, și ceilalți, de sărbătoare, împletiți cu meșteșug, nu doar cu nucă, ci, cu fâșii de rahat și stafide.
Pentru pască, în oala albastră din lut, brânza dulce frământată se odihnea în așteptarea zahărului vanilat și a stafidelor din struguri aurii. Pasca era frământă și umplută de femeie, dar închinată de bărbat, el modelându-i și cruciulița împletită din „fire de aluat”.
Florica mai citi o dată mesajele copiilor… Și-ar fi dorit o scrisoare, dar ei râseră cu poftă:
-Mămico, azi, nimeni nu mai trimite scrisori, de-aia v-am luat tabletă. Vorbim și ne vedem când vreți!
-Offf, „Boala” să o ia de tabletă, eu vreau să vă îmbrățișez, nu doar să vă văd pe ecran!
Citindu-le, izbucni din nou în plâns:
„Dragi părinții, din păcate, nici eu, nici frate-miu nu putem ajunge la voi de Paști. Muncim… Nu fiți supărați, ne-om vedea la vară!”
-Uite, mă, Grigore, că nu vin… Offf, ce mi-aș fi dorit să-i strâng la piept!
Grigore tăcea mâlc. Curăța ceapa, punând cojile, separat, pe o farfurie pântecoasă. Ouăle le vopseau așa cum învățaseră de la bunici, cu coji de ceapă veche, nu cu prafuri de pe rafturile magazinului.
Primăvara pusese stăpânire peste glie, pomii erau deja înfloriți, narcisele, zambilele și lalelele împodobeau grădinile. În păduri și prin miriști, ghioceii cedaseră locul toporașilor, brebeneilor și brândușelor, iar leurda și urzicile erau de mult în oale și castroane, îndulcind postul. În ogradă, puișorii pufoși stăteau ascunși sub aripa protectoare a cloștilor. Să te ferească Dumnezeu, dacă ai fi încercat să li te apropii! Ciocul lor te capsa fără milă.
Biserica satului, cu uriașa-i clopotniță, era așezată pe culmea dealului. Părintele Pavel își chemase în ajutor doi confrați pensionari. Nu putea face fața singur și spovedaniilor, și deniilor, și Sfintelor împărtășanii ale sătenilor.
Florica se mărturisi preotului, se știa femeie cu suflet curat, dar păcatele mici se țin ca purici de mâță. Răsuflă ușurată când i se spuse că-i erau iertate greșelile. Își făcu cruce, întinse un pachet cu pomană femeii care îngrijea cimitirul, apoi, aprinse lumânări la căpătâiul celor plecați în veșnicie.
Grigore dădu o fugă până la stâna de la poala muntelui, după brânză proaspătă și urdă. Trecu pe lângă cârciumă cu ochii închiși și, făcându-și și el cruce, cu vârful limbii, murmură:
-Iartă-mă, Iisuse, mare e ispita, dar, până la Învierea Ta, nu pun băutură-n gură!
Acasă, Florica acoperi oglinzile, cum se făcea în Vinerea Mare, aprinse candelele și primeni odăile. Nu înțelegea de ce Grigore îi spusese să le pregătească și pe cele din față, că s-ar putea să vină cumătrii din Ciolpani, cojanii.
„Să vină sănătoși; sărbătoarea-i mai frumoasă când ai casa plină!”
Sâmbătă seara, toate erau făcute: borșul de miel, cu leuștean proaspat, drobul, friptura cu cartofi noi, cozonacii pâtecoși și ouăle lustruite cu ulei.
Îmbrăcați în haine de sărbătoare, amândoi erau gata pentru Denia Învierii. Ce curios, până și Azor sărea ca nebunul, lătrând de bucurie!
-Măi, Grigore, ce-o fi având câinele ăsta?
Prea întuneric afară, femeia nu-și văzu bărbatul surâzând.
-Deh, măi, femeie, se bucură și el că scapă de gura ta!
-Ții tu minte, Grigore, cum înnoiam, odată, copiii de Paști? Offf, că tare dor îmi e de ei…
Nepoțeii… ne-or fi și uitat!
Ajunși la biserică, toaca bătea să spintece văzduhul, iar curtea era plină de preoți și mireni. Copii, tineri, oameni în floarea vârstei, bătrâni, cu părul de omăt.
Începu slujba. Părintele avea o voce de înger; dascalul și tinerii din cor îi țineau isonul.
-Hristos a Înviat! răsună în biserică glasul care părea și tunet, și ecou.
-Adevărat a Înviat! veni și răspunsul celor o sută de alte glasuri.
Lumina Sfântă începu să aprindă lumânările din mâinile înclinate a smerenie.
Florica tresări. Fără veste, niște creștini învăluiți în umbra întunericului o înconjurară, iar o voce blândă îi șopti:
-Hristos a Înviat, măicuță!
Câteva brațe se întinseră spre ea.
Căutând privirea lui Grigore, femeia începu să plângă, și, ridicând ochii spre cer, spuse:
-Mulțumesc, Iisuse Bun!
Imediat, cu arătătorul, îl amenință pe Grigore:
-Vasăzică, tu ai știut!
Bărbatul râse cu poftă, fără să-i răspundă. Era ocupat să-și îmbrățișeze nepoții.
-Paște fericit, bunelule!

sursă foto: arhivă personală Lilioara Macovei, colecția de icoane pe lemn Iisus Hristos, arhiva personală Liliana Simion