Un nou început

lui Ovi Urs, care m-a inspirat să scriu această povestire

Oare visez?
Aș vrea să cred că e un coșmar, totuși, mirosul ăsta insuportabil nu poate fi visat. Cel puțin până acum, nu am mai visat mirosuri atât de puternice.
Cu ochii larg deschiși, fixez plafonul alb, de parcă n-aș fi eu. Oare pe ce lume mă aflu? Cine sunt, de fapt? Și ce caut aici, cu ochii ațintiți în gol?
Albul imaculat din jur mă îngrozește. Nu găsesc în el niciun indiciu, nici măcar o asperitate sau o pată de culoare… Mai grav, în mintea mea, la fel: niciun indiciu, nicio amintire.
Cine sunt? îmi repet. De ce stau întins pe un pat? Și de ce singurul lucru pe care-l pot face e să examinez plafonul? În ciuda mirosului insuportabil…
N-ar fi mai bine să plec?… Dar unde? Unde să merg, când nici nu știu unde mă aflu?
Gândurile-mi sunt încețoșate. Mă simt un extraterestru, pe o planetă cu un plafon alb…
Oare mai există ceva în afara lui? Oare s-au șters, deodată, toate culorile, toate formele, toate amintirile?
Poate… s-a resetat Universul. Cineva, cumva, ne-a șters memoria.
Poate… ar fi cazul s-o luăm de la capăt, să reconstruim lumea. Altfel. Să o recolorăm!
Totuși, mirosul infernal nu poate fi cel al unui nou Univers – un miros de putreziciune.
Nu, resetarea universală, începutul unei noi lumi nu are cum să odoreze astfel.
Încerc să-mi desprind ochii de plafon. Îmi simt corpul greoi, ca o mașinărie care nu a mai funcționat ani de zile. Vreau, totuși, să plec de-aici. Nu mai suport mirosul!
Va trebui să cobor din pat. Pe jos, gresia, și ea albă, pare glacială. Îmi privesc picioarele goale… mă trec fiorii.
Ah, nu! Doar gândul că va trebui să o ating mă înspăimântă!
Atunci, nu. Mai bine rămân nemișcat, întins pe un pat… de spital?… Să fie oare un pat de spital?
Mă uit în jur. În dreapta, alt pat. O pânză albă învelește trupul celui care-l ocupă. Nu-i văd chipul. De ce i l-au acoperit?
Privind cu atenție, observ câteva degete, ba, chiar o mână, atârnând deasupra gresiei glaciale. O mână care parcă nu mai aparține unui corp, deși, e plină de sânge uscat. Doar o mână suspendată deasupra gresiei imaculate, nepătată de picăturile ruginii, coagulate. O mână precum gândurile mele: suspendate, nelegate de amintiri sau de rațiune.
Observ, pur și simplu, ca venit din neant, imagini izolate, pe care nu reușesc să le asociez: un pat, o mână, plafonul alb, sângele uscat, gresia glacială…
Brusc, într-un vacarm inimaginabil, se deschide o ușă. O voce puternică, masculină, pătrunde prima:
-Dom’ doctor, mai trăiește? Dom’ doctor…!
Intră, apoi, un bărbat înalt, cu tâmplele cărunte, îmbrăcat într-un halat alb.
-Dom’ doctor, trebuie să trăiască!
Medicul ține în brațe un căpușor de fetiță. O fetiță al cărei trup pare diform, aproape dezmembrat.
-Dom’ doctor, e copila mea… Trebuie să trăiască!
Un bărbat negricios se târăște, ca o umbră neputincioasă, în urma halatului alb.
-Dom’ doctor, nu mă lăsați… Ajutați-o să trăiască!
Tânguitoarea umbră a halatului alb se strecoară după el, pe un culoar la fel de alb și de ostil ca încăperea în care zac nemișcat.
În suflet, mi s-a cuibărit ceva. Compasiune, milă, spaimă? Sau, poate, din toate, câte puțin…
Nu contează. Acum, știu: voi coborî din pat, îl voi căuta pe domnul negricios prin toate cotloanele spitalului și-l voi consola. Atât cât mă pricep. Îl voi strânge de mână, ca pe un frate de suferință, datorită căruia am simțit că trăiesc, că îmi sunt vii și trupul, și sufletul. Pentru el, sunt gata să înfrunt, cu picioarele goale, kilometri de gresie glacială!
Mă ridic, anevoie. Trupul mi-e încă împietrit într-o amorțeală dureroasă…
Victorie! Am reușit!
-Unde vreți să mergeți? Stați liniștit, vă ajut eu, dacă aveți nevoie!
O voce caldă, dar, în același timp, și fermă, mă surprinde ca atunci, la școală, când încercam să chiulesc.
-Trebuie să mă duc… după domnul…
-Nu mergeți nicăieri, stați aici, cuminte!
-Unde mă aflu?
-Nu v-ați dat seama?
Doamna care-mi vorbește e tânără și frumoasă. Prea frumoasă ca să îndrăznesc să-i ies din cuvânt.
-Dumneavoastră sunteți bine, ați avut noroc, îmi spune cu glasu-i suav.
Noroc? Ce noroc poate fi ăsta, să stai întins pe un pat de spital, să nu știi cine ești, ce-i cu tine, ce cauți într-un asemenea loc?
Îndrăznesc s-o întreb:
-Unde suntem?
-Vedeți foarte bine: la morgă!
-La… mooorgăăă?
-Mă duc s-o chem pe doamna doctor. Îmi promiteți că nu vă mișcați de-aici? Dumneavoastră sunteți bine. Stați liniștit!
Cum să… stau liniștit?
O văd ieșind grăbită, pe aceeași ușă pe care intrase. Aș vrea s-o opresc. Să o strig. Să-i spun că mi-e frică… dar, o privesc cum pleacă. Pletele i se unduiesc pe umeri, lin, ca un lan de grâu în adierea vântului. E atât de frumoasă și de fragilă, încât, nu îndrăznesc s-o ating nici măcar cu un sunet! Căci, dacă aș face-o, nu s-ar auzi decât strigătul de disperare al celui care rămâne în urmă… Al celui neputincios, căruia îi e frică. Fiindcă, da, mi-e frică!
Acum realizez că, de fapt, mă aflu la morgă. Locul celor care nu mai sunt…
Însă, eu trăiesc! Iar „a trăi” înseamnă „a vibra”.
Frica, emoțiile, compasiunea, frumosul, toate m-au readus la viață!
Mi-e teamă și mă bucur, în același timp. Mă bucur că trăiesc. Probabil, am învins moartea. Poate, de aceea, mi-e atât de frică de ea…
O simt aproape! O percep rece… și oarbă… nemiloasă… și nedreaptă…
Totuși, mă bucur.
„Dumneavoastră sunteți bine!”, îmi răsună în minte cuvintele femeii frumoase.
Aș vrea să mi le susure din nou. O dată… și încă una…
Liniștea, însă, a pus stăpânire pe salon. Îmi aud doar gândurile. Sunt atât de recunoscător că le pot auzi!
Mă bucur, pur și simplu, fiindcă sunt viu. Trecutul, amintirile, încă mi le zăresc departe, dar conștientizez, ca niciodată, că viața e frumoasă, că merită trăită din plin. Că ar trebui să vedem întreaga frumusețe din jur, oriunde, oricând… Chiar și-atunci când totul pare trist și respingător, când drumul către sufletul nostru e mai greu de găsit, când trebuie să ne confruntăm cu urâtul, pentru a aprecia, cu adevărat, frumosul… fiindcă, în realitate, acesta există în noi.
Sau, poate, numai apropiindu-ne de neant, reușim să ne regăsim sinele?!
Chiar trebuie, oare, să trecem neapărat pe lângă moarte, pentru a învăța să prețuim viața?