Noemina Câmpean: „ar fi trebuit să te răpesc”

ar fi trebuit să te răpesc, îi spuse romeo julietei cu emfază, 

gândindu-se că astfel nu ar fi murit amândoi

și ar fi păcălit neîmblânzita moarte

în sinea sa, nisipul mării vorbește de unul singur

în frământările și în uzura prafului din oasele craniului

când angoasa s-a diminuat, uliul scobise deja cu gheara mărcile baroce ale extincției

trebuie să vorbim cât mai mult și mai gros despre orice, continuă romeo, 

e rețeta îndepărtării de propria moarte

și a apropierii de noi înșine, poem al supraviețuirii gândului shakespearian

sincopat și sintetic

rețeta amânării orelor și clipelor

clipe dulci ce par ca veacuri

artă stradală cu lacrimi și bocete, dale rotunde și farfurii pictate, parfum de

bărbat care te îneacă cu cerințele lui

si luna ofilită drept virgulă a lipsei de conformitate între 

feminin și masculin

ca atare, romeo nu crede că ar fi putut trăi fără julieta și nici julieta fără romeo 

în oceanul diferențelor de asumat și de tras în piept, de cuibărit în pernă

*

când moare un copil ne gândim adesea cum ar fi sunat vocea lui dacă ar fi ajuns să vorbească

și să grăiască povești fantastice, nerealizate, despre mama sa brunetă

sentimental, șantier mental

matern

mă plimb pe malul apei, vaporul se îndepărtează umflându-și aripile

cu un zgomot visător, sustras apatiei

îți vorbesc, printre scuterele îndrăznețe ale tinerilor, despre pictorul din secolul trecut care s-a sinucis și îmi aprobi opiniile, e multă lume cu căciulă pe cap în seara aceasta în metrou

și adaugi în plus că pictura nu e suficient de satisfăcătoare pentru a menține un om în brațele vieții 

te întrerup căci îmi dau seama că moartea a fost din nou prezentă în subiectele zilei noastre, pe mai multe planuri și anotimpuri

între noi, dintre noi

pe urma vaporului acordurilor și dezacordurilor noastre

*

jumătăți de fericire. scriu din nou o propoziție fără verb

în deprimarea ta dozată zilnic îmi spui că trebuie să simți scriitura prin fiecare cuvânt al producerii sale

iubitul meu suferind fără a fi melodramatic

în cazul meu mărturisesc că nu toate cuvintele trebuie să facă sens

să dea dovadă de senzualitate

pentru a înțelege textul

în ceea ce are el mai inefabil

oare dacă aș micșora numărul cuvintelor pronunțate zilnic

își vor prelungi ele durata de viață

în inventarul limbii?

pe suprafața sa decorativă?

discuții pe mașină. zgomotul de pe scaunul din față

se lipește de zgomotele din spate

emise de cele trei persoane de pe banchetă

fără rezonanță, fără soluționare

e aceeași conversație repetitivă

ce peste ani mă va seca și îmi va 

atrofia interpretările, reducându-le 

la un impas plin de fast

despre casa pierdută la jocul de poker

și împreună cu ea câinele cu fundă roșie

căminul dispărut din bârfele mătușilor

întreaga fericire, câțiva pomi fructiferi

mirosul de brad al camerei dinspre stradă

o jumătate de copilărie

Noemina CÂMPEAN este psihanalistă, eseistă, poetă și membră a Forumului Câmpului Lacanian din România. Ea practică psihanaliza în România și în Franța. Deține un doctorat Summa cum laudae în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (2016), Facultatea de Litere, și o bursă de studii doctorale la Academia Română din București cu teza August Strindberg și Ingmar Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului, carte publicată în 2018 (Școala Ardeleană & Eikon Cluj-Napoca). Este interesată de influențele și relațiile polimorfe dintre cinema, teatru și psihanaliză. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză, ajuns la a V-a ediție (Cluj-Napoca și București). A beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea Jean Moulin Lyon III, Franța, și la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Volume de poezie publicate: Nudul lui Pilat (București, 2005); Culori ectopice (București, 2022).