Un simbol emotiv-imanent pentru o lume prea infuzată politic

Într-o revistă de artă mai de demult, Horia Bernea spunea că monumentul rămâne un semn al epocii care l-a realizat, chiar dacă poate fi dedicat unui eveniment sau personalități. Un monument e mai puțin artă plastică și mai mult o emblemă, semn emblematic, iar caracterul emblematic e un mod mai sigur de a justifica prezența în mediul urban a unei construcții și șansa de a păstra întreg peste timp, de a transmite peste timp, un conținut simbolic (Horia Bernea, în Revista Arta73, p. 17). 

Plasat în Iași, în proximitatea unui grup statuar Voievodal emblematic, noua statuie ronde bosse a sculptorului Costin Ioniță, stârnește nedumerire și mirare, dar și reflecții acute. Monumentul poartă în sine o salvare de la banalitate prin șocuri de echivoc, mai degrabă un ecorșeu al realului decât o compunere abstractă. 

Imaginea este operatorie, funcționează prin semnale, în felul unui semafor intermitent care afișează căile simbolice deodată cu cele figurative. În corpul figurativ uman statuar al lui Lenin, în zona gâtului dar și a capului, în loc de mularea pe conturul anatomic, apare o vibrație subiectivă ce particularizează o sămânță de creativitate a prezentului. Asemenea unei caracatițe, șapte brațe lungi, cu terminații botanice, expandează spațiul, având terminații florale, boboci de trandafiri cu zimți ca fierăstrăul. 

Titlul lucrării trimite la mitologia antică, dar și la zoologie: hidra de apă dulce este o specie de celenterate simplă, prădătoare, care trăiește în apa dulce, ce posedă tentacule mici, simetrice. Hidra este un animal primitiv, înrudit fiind cu actinia și coralul. Recognoscibilă cultural este însă asocierea statuii și cu mitologia greacă. Hidra era un șarpe monstruos din Lerna, avându-i ca părinți pe Typhon și Echidna. Ea avea mai multe capete în locul cărora creșteau altele dacă erau tăiate. Hidra a fost ucisă de Hercule, care și-a otrăvit săgețile cu sângele ei.

Pe o anumită treaptă a comprehensibilității, sensul trunchiului omenesc al statuii e comun, ca și tentaculele adaosului superior zoomorf, un sincretism fabulos, cu o diacronie explicitată în manualele de artă: zeul Anubis, corp de om și cap de șacal, e doar un exemplu de paternitate a acestui tip de idee. Pe treapta următoare însă, funcția sensului se modifică, devenind termen de explicat în loc de explicator.

 Sângele rece al vietății marine devine metaforă a cinismului politic, a egoismului de clan, brațele ca ale unui octopus, trimit la rapacitate, iar terminațiile florale ca niște boboci te poartă cu gândul la un anumit partid de după Revoluție, mare iubitor de trandafiri. Zimții petalelor amintesc de colțurile stelelor altui partid politic, ca și tentaculele, niște săgeți otrăvitoare, precum altădată armele lui Hercule.

Corpul personajului are piciorul drept în față, în răspăr cu simbolistica egipteană regală. Acolo, în solemnitatea marii treceri spre veșnicie, faraonul pășea cu stângul, adică cu inima, într-o serenitate celestă. Aici, Hidra pășește cu dreptul, ca cea care, circumscrisă raționalului imanent, anunță pe omul alipit în mod infinit lucrurilor finite. În mâna stângă, o bască muncitorească e simbolul mototolit al lumii materiale, prizoniera darwinismului care proclamă că viața e gheare și colți cu sângele celor slabi, în vreme ce mâna dreaptă indică instanța supremă a conștiinței: propriul eu, un Raskolnikov infuzat de supraomul nietzschean.

Costin Ioniță este aici un creator de simboluri emotiv-imanente, cu impact asupra cognitivismului, un strigăt expresionist asemenea lui Edvard Munch, într-o societate din ce în ce mai kafkiană. Și dacă, în Metamorfoza, Gregor Samsa, acel comis voiajor obscur, poate fi simbolul literar al deprecierii umane, prin natura sa formală modificată în gândac, de ce n-ar fi Hidra un simbol artistic al politicului invaziv precum neoplasmul, prin cele șapte brațe reprezentate, în toate zilele săptămânii, în tot cosmosul creat de Dumnezeu în cele șapte zile, inclusiv ziua odihnei? Mai mult, dacă sângele otrăvitor al Hidrei era altădată cheia spre dispariția răului, oare nu un alt Sânge ar putea fi cheia, soteriologic vorbind, salvgardării sociale, politice dar mai ales ontologice? Poate de aici și culoarea Hidrei din parcul cu Voievozi?

Așezată astăzi în continuarea grupului statuar al Voievozilor, Hidra, dincolo de experiența estetică echivocă transmisă privitorilor, constituie o tensiune între intelect și afect, un act de luciditate, de testare a comprehensibilității noastre, de meditație a „certitudinilor” noastre politice. Altfel spus, ne invită cu voie sau fără, în miezul fertil, germinator, al existenței noastre publice.