Ontologia frontierei, estetica rezilientă și geopolitica așteptării

Expoziția colectivă Meeting at the Buffer Zones, curatoriată de Cristiana Ursache în cadrul proiectului de cercetare Outsourced Practices III la Galeria de Artă „Studio 7/9” din Iași, formulează o interogare structurală asupra condiției postcomuniste contemporane: mutația tranziției dintr-o etapă istorică intermediară într-o formă permanentă și auto-legitimantă de guvernare. Ceea ce discursul politic oficial a consacrat decenii la rând drept un interval temporar, orientat teleologic către o convergență deplină cu infrastructurile occidentale, este redefinit în acest spațiu drept un regim de suspendare indefinită. În acest cadru teoretic, noțiunea de zonă-tampon (buffer zone) își depășește accepțiunea strict geopolitică de fâșie neutră sau barieră demilitarizată pentru a fi analizată ca un model comportamental complet internalizat de corpul social. Locuitorul acestui teritoriu liminal este constrâns să performeze progresul cu mult înainte ca premisele sale materiale să existe cu adevărat, însușindu-și un întreg lexicon instituțional compus din imperative precum integrarea, regenerarea, dezvoltarea de proiecte și flexibilitatea adaptativă.

Această dinamică ridică o miză critică centrală în raport cu teoriile contemporane ale guvernării neoliberale, chestionând însăși funcția politică a rezilienței. În termenii analizei dezvoltate de Lauren Berlant asupra „optimismului crud”, atașamentul continuu față de o promisiune istorică de securitate și modernizare care își amână perpetuu realizarea sfârșește prin a epuiza subiectul social, transformând speranța într-un mecanism de captivitate. Reziliența, celebrată adesea în retorica administrativă drept virtute civică și indicator al capacității de adaptare, încetează astfel să mai reprezinte o tactică de rezistență sau un refugiu emancipat. Ea devine, dimpotrivă, chiar dispozitivul biopolitic prin care instabilitatea, precaritatea materială și promisiunile administrative neonorate sunt făcute suportabile și acceptabile în cotidian. Orașul este configurat curatorial ca o veritabilă sală de așteptare, un teritoriu în care viitorul este invocat retoric ca justificare continuă a oricăror lipsuri, în timp ce prezentul rămâne blocat într-un regim de permanentă negociere și supraviețuire.

Linia metodologică a proiectului este articulată prin dubla sa ancorare teritorială și prin deschiderea traseului transfrontalier Iași-Chișinău. Concepută ca prima etapă a unei cercetări extinse ce include o rezidență artistică în Republica Moldova și itinerarea ulterioară a expoziției la Chișinău, cercetarea operaționalizează conceptul teoretic al „graniței ca metodă”, formulat de Sandro Mezzadra și Brett Neilson. Frontiera nu este abordată ca o simplă margine geografică pasivă sau ca o linie de demarcație fixă, ci ca un spațiu epistemic activ, un laborator care produce relații de putere, ierarhii de clasă și moduri specifice de subiectivitate. Prin deplasarea fizică a discursului între două teritorii vecine, poziționate însă asimetric în raport cu granițele Uniunii Europene și cu tensiunile militare din regiune, statutul de zonă-tampon se relevă ca o condiție eminamente mobilă. Centrul și periferia își inversează perspectivele în funcție de unghiul de privire, demonstrând că periferia estică nu reprezintă un spațiu anacronic sau întârziat, ci laboratorul avansat în care crizele politice, sociale și urbane ale prezentului global devin cel mai acut vizibile. În acest cadru comun de reflecție, practicile artiștilor Dan Acostioaei, Dumitrița Gurău, Cezar Lăzărescu, Ioana Roșu, Mihai Savin, Andrei Timofte și Claudia Ungureanu descompun critic anatomia acestei așteptări instituționalizate.

Mecanismele prin care memoria colectivă și semnele puterii sunt reciclate pentru a produce continuitate identitară sunt analizate de Dan Acostioaei în lucrarea monumentală Accesoriu, realizată din material textil, print digital și elemente din plastic printat tridimensional. Lucrarea suprapune semnul crucii creștine peste forma recognoscibilă a cravatei roșii de Șoim al patriei, emblemă a educației politice timpurii din perioada ceaușistă. Artistul trece dincolo de o simplă lectură binară care ar opune reducționist ateismul de stat revirimentului religios de după 1989. El evidențiază continuitatea subterană a aparatelor de producere a conformismului social. Așa cum argumenta Boris Groys în analizele sale dedicate iconoclasmului și economiei semnelor postcomuniste, prăbușirea unei ideologii nu lasă în urmă un spațiu neutru de libertate pură, ci o formă simbolică vidată, pregătită să fie ocupată imediat de noi narațiuni de legitimare colectivă.

Supradimensionarea cravatei la o scară arhitecturală destabilizează privitorul și transformă un obiect vestimentar cândva destinat disciplinării corpului infantil într-un hibrid straniu, situat la confluența dintre relicvă muzeală, uniformă militarizată și însemn devoțional. Pedagogia ideologică totalitară și etosul neo-ortodoxist postcomunist fuzionează pe aceeași suprafață textilă, demascând faptul că nevoia de certitudine dogmatică și apartenență autoritară a rămas neschimbată în ciuda mutațiilor de regim politic. Obiectul materializează tocmai modul în care tranziția românească a funcționat nu ca o desprindere radicală de trecut, ci ca o reșapare oportunistă a structurilor de supunere simbolică, permițând vechilor deprinderi de colectivizare a conștiinței să supraviețuiască sub faldurile noilor sacralități naționale.

Pe o direcție convergentă de deconstrucție a pedagogiei naționale, Cezar Lăzărescu caută în lucrarea Povestiri Istorice mutația canalelor prin care mitologiile de stat sunt reproduse și consumate în era algoritmilor digitali. Prezentată sub forma unui print pe banner de mari dimensiuni ce documentează o carte-obiect expusă inițial în cadrul proiectului Vestul întâlnește Estul: Un schimb cultural de carte, intervenția pornește de la volumul omonim semnat de Dumitru Almaș în 1982, un instrument canonic de îndoctrinare național-comunistă destinat copiilor. Gestul fizic radical exercitat de artist constă în rularea strânsă a volumului într-un sul compact și imobilizarea sa violentă cu un colier industrial din plastic negru, pe muchia paginilor căruia este înscris cu marker permanent logoul platformei digitale TikTok. Cartea constrânsă mecanic devine o metaforă a cunoașterii istorice comprimate și transformate în slogan de consum rapid, unde întrebarea centrală nu mai privește exclusiv autorul narațiunii naționale, ci infrastructura algoritmică prin intermediul căreia aceasta este făcută dezirabilă și crezută necondiționat.

În planul cartografierii experienței cotidiene, Dumitrița Gurău actualizează conceptele derivatei și ale psihogeografiei situaționiste în contextul supravegherii digitale prin proiectele Chronomaps și GAMATM. În seria de patru panouri printate pe forex Chronomaps, artista extrage datele de navigație stocate de istoricul Google Maps, o funcție comercială destinată inițial monitorizării eficienței prin care reclamele plătite generează vizite fizice ale consumatorilor în magazine. Traseele zilnice repetitive, desfășurate între spațiul muncii și cel domestic, sunt deturnate dintr-un instrument de cuantificare corporatistă într-un grafic al alienării vizuale cotidiene. Harta devine un registru al coliziunii violente dintre resturile infrastructurii socialiste și bombardamentul vizual al publicității capitaliste, evidențiind eclectismul haotic în care simbolurile consumismului global sunt grefate pe fondul nereglementat al blocurilor din estul Europei.

Proiectul GAMATM adâncește această arheologie a privirii urbane printr-o carte de artist configurată sub forma unui mostrar ce conține o sută doisprezece eșantioane de texturi documentate în Iași pe parcursul anilor 2024 și 2026. Artista demontează cliseul vizual conform căruia peisajul urban postcomunist ar fi uniform cenușiu. Mostrele adunate arată că această tonalitate ternă este, în fapt, suma unor straturi cromatice eterogene, aplicate în etape istorice distincte, de către factori decizionali fragmentați și complet lipsiți de o viziune urbanistică unitară. Nuanțele spațiului public rezultă din decizii ad-hoc: reabilitări termice executate pe segmente izolate de fațadă, estetizări administrative conjuncturale, intervenții private neautorizate, la care se adaugă uzura fizică a materialelor, intemperiile și intervențiile de tip graffiti. Clasificarea meticuloasă a acestor degradări într-un paletar cromatic ordonat constituie o critică materialistă a dereglementării spațiului public, arhivând precaritatea structurală a unui oraș în care improvizația individuală a substituit planificarea comună.

Expansiunea teritorială a aceluiași spațiu urban este abordată și de Claudia Ungureanu în instalația de fotografie documentară Hipertrofie urbană, concentrată pe mutațiile suburbiei ieșene Bucium. Ea împrumută noțiunea de hipertrofie din biologie, unde desemnează creșterea patologică și disproporționată a unui organ sau țesut și formulează o metaforă structurală pentru a desemna extinderea speculativă a orașului spre zonele sale periferice.

În spațiul galeriei, cercetarea refuză neutralitatea pasivă a imaginii documentare bidimensionale și se materializează instalativ prin structuri geometrice cubice pe care fotografia este aplicată incomplet, lăsând scheletul constructiv la vedere. Această decizie compozițională funcționează ca un ecou al arhitecturii periferice analizate: ansambluri rezidențiale care își etalează fațadele decorative comerciale, dar care ascund o fragilitate infrastructurală acută și o precaritate a calității locuirii. Rezonând cu analizele lui David Harvey privind logica acumulării de capital prin colonizarea financiarizată a teritoriilor periurbane, instalația Claudiei Ungureanu aduce în prim-plan fragmentarea peisajului și izolarea psihologică a locuitorilor, transformând suburbia într-un corp urban artificial ale cărui țesuturi proliferează în absența oricărei vieți civice autentice.

Reactivarea dimensiunii comunitare în teritoriile ignorate de planificarea contemporană stă la baza demersului Ioanei Roșu în intervenția performativă Prototip Triangulație_01. Lucrarea recurge la materiale modeste și utilitare – scaune, cutii de vopsea, pensule, conectori și cabluri din oțel zincat ancorate într-un bloc cubic din beton simplu – pentru a activa spațiile verzi reziduale situate în perimetrul cartierelor de locuințe colective construite în timpul regimului comunist. Aparatul teoretic al intervenției este oferit de conceptul de „triangulație”, dezvoltat de sociologul și urbanistul William H. Whyte, care desemnează fenomenul prin care prezența unui stimul exterior neobișnuit în spațiul public deschide posibilitatea unei interacțiuni nemijlocite între persoane străine.

Având o formare inițială în arhitectură, artista identifică în aceste interstiții neglijate nu simple defecte ale urbanismului modernist, ci tocmai spațiul de manevră în care se poate reconstrui dialogul social. Prin amplasarea unor dispozitive relaționale ce invită comunitatea locală la acțiune și coabitare, Ea transformă pasivitatea izolată a locuitorilor într-o practică tactică de reocupare a domeniului public. Intervenția sa pune sub semnul întrebării instrumentalizarea rezilienței: în loc ca adaptarea la penurie să funcționeze ca o acceptare tacită a abandonului administrativ, ea devine un pretext pentru crearea unor insule de autonomie comunitară capabile să revendice dreptul la oraș dincolo de logica pieței.

O perspectivă complementară la scară macroscopică este propusă de Ioana Roșu în instalația WE ARE HERE, un print digital pe suport flexibil care reunește tramele stradale ale orașelor Iași și Chișinău într-o cartografiere hibridă. Pe fondul acestei rețele urbane fuzionate sunt alăturate imagini capturate prin Google Street View și fragmente din presa din România și Republica Moldova dedicate statutului geopolitic al celor două state, dezbaterilor privind apartenența la ordinea de securitate europeană și tensiunilor dintre Est și Vest. Deși împart aceeași proximitate istorică și teritorială, cele două orașe rămân prinse în regimuri asimetrice de integrare, demonstrând modul în care geopolitica globală fracturează corpul urban și trasează frontiere invizibile în interiorul vieții cotidiene.

Procesele paralele de securitizare accelerată a granițelor europene și transformarea războiului într-o economie politică profitabilă sunt supuse unei critici radicale de către Andrei Timofte în lucrarea Fronturi 2. Instalația este structurată pe un panou suspendat din plexiglas transparent, cu dimensiuni de două sute pe o sută de centimetri, pe fețele căruia sunt montate douăzeci și patru de machete de drone militare realizate prin imprimare 3D. Compoziția citează heraldica drapelului Uniunii Europene, înlocuind cele douăsprezece stele aurii ale unității cu un dispozitiv simetric: douăsprezece drone roșii dispuse în cerc, orientate agresiv către exterior, în timp ce pe fața opusă douăsprezece drone negre par să se retragă reflexiv în oglindă.

Artistul apelează la perspectivele teoretice deschise de Paul Virilio asupra logisticii militare a percepției și asupra dromologiei – guvernarea corpurilor prin monopolul asupra vitezei tehnologice. Instalația refuză să trateze conflictul armat ca pe o anomalie irațională. Dimpotrivă, artistul semnalează profunda raționalitate economică a noului regim de securitate european, în cadrul căruia progresul tehnic al mașinăriilor de război este subvenționat masiv în timp ce populației civile i se impun măsuri de austeritate și flexibilizare a forței de muncă. Transparența suportului de plexiglas suspendă limitele tradiționale dintre atac și apărare, protecție și teroare. Cercul simbolic al păcii europene este transformat într-un spațiu tehnic de luptă, demonstrând cum teritoriul de frontieră este remodelat ca o zonă de supraveghere totală în care tensiunile militare și logica rentabilității financiare sunt deplin integrate.

Ficțiunea autonomiei naționale și riscul recăderii în autoritarism sunt sancționate critic și ironic de Mihai Savin în dipticul ROEXIT = NO EXIT(S), WHAT ABOUT NETFLIX?. Pe prima față a lucrării, Savin construiește o ecuație vizuală menită să arate contradicția internă a discursurilor izolaționiste emergente pe scena politică autohtonă. Ideea că ieșirea din Uniunea Europeană ar aduce o suveranitate reală este anulată direct prin echivalarea termenilor: părăsirea sistemului instituțional comunitar se traduce prin blocaj total, eliminând orice cale de scăpare dintr-o nouă periferie vulnerabilă la presiunile imperiale ale Estului.

Pe fața secundă, Savin integrează imaginea canonică a afișului sovietic anti-alcool din perioada gorbaciovistă, în care gestul ferm de respingere este însoțit de textul „HET!” („NIET!”), pe care îl deturnează lingvistic în formula „NIETFLIX”. Coliziunea dintre grafica ascetică a propagandei sovietice și sigla celei mai răspândite platforme globale de streaming produce o disonanță cognitivă imediată. Întrebarea aparent derizorie „WHAT ABOUT NETFLIX?” formulează o interogație politică esențială: ce ar însemna o ruptură izolaționistă pentru un corp social a cărui viață culturală, afectivă și relațională este conectată la rețelele capitalismului digital? Artistul expune caracterul regresiv al nostalgiei autoritare și arată că granițele nu mai pot fi etanșeizate într-o lume hiper-conectată, folosind umorul pentru a reactiva memoria unei cenzuri nu foarte îndepărtate și pentru a avertiza asupra ușurinței cu care libertățile pot fi suspendate în numele unor fantasme patriotice.

Cercetarea expozițională desfășurată în cadrul proiectului Meeting at the Buffer Zones sintetizează o diagnoză precisă a condiției contemporane, în care frontiera încetează să fie o linie periferică pe o hartă și devine modul de organizare al vieții cotidiene. Fiecare dintre lucrările prezentate subliniază o fațetă a acestei condiții: de la reasamblarea fetișizată a simbolurilor puterii religioase și politice la Dan Acostioaei, până la reconfigurarea letală a heraldicii europene la Andrei Timofte. Împreună, aceste lucrări demonstrează că tranziția nu mai este o perioadă de adaptare provizorie spre o destinație clară, ci chiar infrastructura prin care societatea contemporană este guvernată prin amânare.

Coborârea investigației în textura materială a orașului – prin paletarul degradării stratificate catalogat de Dumitrița Gurău, prin scheletele speculative ale suburbiei investigate de Claudia Ungureanu sau prin spațiile comunitare reactivate de Ioana Roșu – dezvăluie precaritatea fizică pe care o maschează discursurile dezvoltării urbane. Prin articularea curatorială realizată de Cristiana Ursache pe axa transfrontalieră Iași-Chișinău, expoziția argumentează că teritoriul graniței estice nu constituie o rămășiță a istoriei, ci oglinda în care contradicțiile globale ale geopoliticii, ale militarizării și ale capitalismului târziu își găsesc formularea cea mai transparentă.

Copyright fotografii: Claudia Nicola Ungureanu