O veșnică hoinăreală

Până nu demult, visam foarte des același scenariu. Se făcea că locuința mea era inundată. Atunci fugeam cu sufletul la gură în subsol unde era biblioteca. Ajungeam prea târziu și cărțile erau distruse. Rămâneam deznădăjduită să plutesc în apă, gândidu-mă la cele pe care încă nu le citisem. Căci până și în vise mi-era destul de clar că o carte odată citită rămâne cu tine.
Am găsit pe internet un articol numit Cele mai triste cărți ale copilărei, Top 10. Nu mică mi-a fost uimirea când am văzut pe primul loc Singur pe lume, a lui Hector Malot. Să explic. Singur pe lume a fost prima mea iubire în materie de lecturi. Abia așteptam să ajung acasă de la școală, să termin temele și să mă pun pe citit. Mă făcea să mă simt fericită, liniștită, înțeleasă, de parcă cineva m-ar fi luat de mână și m-ar fi plimbat pe oriunde mergea și micul Rémi. Nu era loc de plictiseală acolo; poate și de aceea zicea Liiceanu că lecturile copilăriei sale erau „o hoinăreală veșnică”. Da, reușeam să mă simt în multe moduri printr-o carte, dar niciodată tristă.Autobibliografia literară (Cu cine am hoinărit)
Intenția era să scriu un articol pe tema lecturii. Dar mi-am dat seama curând că, parafrazându-l pe Camil Petrescu, „eu, despre literatură, nu pot să scriu onest decât la persoana I”. A fost o vreme când am citit tot ce mi-a picat în mână scris de Balzac doar pentru a înțelege un om care îmi mărturisise că e scriitorul lui preferat. A fost o altă vreme când am făcut la fel cu Steinhardt pentru că mama mi-a spus că de la el alesese numele fratelui meu. A mai fost o vreme când, înainte de a lega o legătură cu o persoană, îi dădeam să citească Love Story, a lui Erich Seagal. Aveam chiar trei cópii în biblioteca personală în cazul în care vreunul dintre cei „testați” nu îmi înapoia cartea. Logica mea era că e o carte ușurică, dar frumoasă, care ar sensibiliza un om inteligent. Acesta era testul. Mi-am petrecut primul an de facultate citind teatru pe nerăsuflate, Shakespeare, Vișniec, Sartre, Cehov, Beckett, și aș minți dacă aș spune că n-am fost influențată de un amic care vrea să fie actor. Date fiind cele de mai sus, m-am distrat când am găsit într-o carte de-a lui Murakami doi adolescenți care se împrietenesc când unul îl vede pe celălalt citind Marele Gatsby, cartea lui preferată – Any friend of Gatsby is a friend of mine, îi spune.Cărți care lucrează pentru oameni
Există anumite cărți, triste ce-i drept (ca în topul de care pomeneam mai devreme), care îți deschid sufletul ca pe o rană. Am citit un basm al lui Hesse care, inexplicabil, m-a răvășit complet, atât de tare încât trebuia să mă opresc din citit o dată la două pagini pentru că nu mai vedeam clar din cauza lacrimilor. De fiecare dată când am încercat să i-l povestesc cuiva, începeam iar să plâng.
Frumusețea (in)utilului
Dacă până acum am vorbit despre imperceptibilul literar, ar fi poate momentul să ne oprim și asupra unei literaturi aproape „tangibile”, care stă sub principiul cauzalității. Pornim de aici: Revista Gaudeamus, ediția 2014, Florin Iaru: ceea ce știe toată lumea și nu spune nimeni : cărțile nu folosesc la altceva decât la plăcerea personală. Și e adevărat, cărțile nu țin de foame și nici de frig, nu însănătoșesc pe nimeni și nici nu poți construi o casă cu ele. Atunci? Ei bine, atunci se alcătuiește o listă în care se vor a fi trecute efectele concrete, vizibile ale lecturii. Un fel de raționalizare intelectuală, să zicem. Pentru mine, un punct ar fi momentul în care, din tragediile grecești, am înțeles că adevărul și dreptatea adeseori nu se suprapun (sigur că aveam și eu o bănuială, dar alta e când Sofocle o confirmă) . Sau când, mulțumită lui Eminescu, am stat zile în șir întrebându-mă dacă noi chiar viermuim pe cadavrul unui titan mort (ca să nu mai spun de experiența cu Blaga…) Alt punct pe listă : Ana Blandiana și Romulus Rusan s-au plăcut plecând de la faptul că amândoi citeau Arghezi într-o perioadă în care a citi anumiți autori era considerat un act de revoltă. Ar mai fi și altele. Spre exemplu, am o colegă care nu ar vorbi altfel decât frumos nici în ruptul capului. Însă, atunci când cineva reușește să o enerveze, se străduiește din răsputeri să găsească o modalitate de a-și exprima sentimentele cât mai cult și sofisticat, astfel încât celălalt să nu poată înțelege ce îi spune. Cum a făcut de curând când i-a spus cuiva: noi de-acum o să ne privim precum Eneas și Dido, și a fost foarte mulțumită de privirea nedumerită cu care i s-a răspuns. Mă întreb atunci – doar de dragul de a mă întreba, ce-i drept – oare cum ar fi arătat lumea dacă, prin absurd, poveștile nu ar fi fost niciodată descoperite? Și atunci îmi amintesc de bietul Iona: Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.Așadar (epilog al hoinărelii)
Cât despre mine… N-aș ști să explic cum și de ce lucrurile stau așa, dar pentru mine lectura e mai mult decât un hobby și mai mult decât ce mi-ar plăcea să devină – o meserie. E terapeutică. Mi-a luat ceva să observ că dacă trec două zile în care nu citesc nimic, se simte o diferență comportamentală – devin mai nerăbdătoare, îmi pierd din energie și, culmea, mi-e greu să comunic cu cei din jur. A devenit oarecum o dependență, căci mă ajută să-mi văd de cursul normal al vieții și îi simt lipsa când nu e. De aceea, îl înțeleg pe Cărtărescu când spune că suferă de o „monomanie a cititului”. Când Robinson Crusoe a naufragiat pe insulă, și-a luat un papagal pe care l-a învățat să-l întâmpine când se întorcea acasă, Poor Robinson Crusoe, where have you been? Dincolo de semnificațiile înduioșătoare, pe de-o parte, și socio-culturale, pe de alta, eu văd aici un alt simbol. Replica papagalului întâmpină, de fapt, fiecare cititor întors într-o lume care nu-l va abandona niciodată, aceea a cărților.Sursă foto principală: Tomina Vodarici
Publicat în Literatură
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolCategorii: Literatură
Etichete: revista-timpul-in-agora
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.