Ultimul romantic

15 ianuarie

De cele mai multe ori mă feresc să abordez teme universale. Am impresia că riscă să te strivească prin vastitatea lor. Sunt intimidante și, cred eu, ar trebui să dai dovadă de fler, să nu cumva să cazi în derizoriu. Cu toate astea, iată-mă atacând subiectul. Nu știu dacă mă situez în poziția ideală să scriu despre Eminescu, ultimul romantic, însă mă voi hazarda, fiindcă realizez de abia în clipa de față că, într-un fel sau altul, efectele poeziilor lui mi-au traversat viața în diferite momente, din copilărie și până acum. 

Când eram mică făcea parte din decor, dar nu-mi amintesc cum arătau volumele, cât frânturi de versuri plutind parcă prin casă. Tata era un visător, iubea poezia, cred că ne insuflase și nouă dragostea pentru ea, soră-mea cea mare îmi citea din Eminescu, eu, la rândul meu, îi citeam mezinei, născută pe 15 ianuarie, de altfel. L-am mai citit sau recitit de-a lungul timpului, însă, ca adult, m-am concentrat mai mult pe publicicstică și proza fantastică, în schimb, câteodată, când erau copiii mici, chiar dacă ei au trăit mereu un soi de cultură mixtă, belgo-română, le mai recitam seara din Luceafărul, când nu mai aveam idei de lectură și, negreșit, din Făt frumos din lacrimă. Mă întrerupeau des, punându-mi o groază de întrebări, dar, cred eu, am reușit să sădesc în ei curiozitatea, acea nevoie de explorare, de visare, necesară oricărui spirit liber.

Ultima dată când am scris despre opera lui Eminescu a fost în clasa a doișpea. M-am apucat să o fac cu un soi de reverență, dar chiar și așa dubitam: în ce măsură eram eu îndreptățită să-i analizez lucrările? Sau criticii, pretinzând că-l cunosc, că e la îndemâna oricui să-i dezbată traiul, lucrările, condiția umană, originea, legăturile amoroase, moartea. Ce ne dă dreptul să o facem? Să fie faptul că l-am ridicat repede la rang de semizeu?  Și, conferindu-i această aură, fascinația noastră e nemărginită.

Eminescu nu a fost un om ca oricare altul. A fost ultimul romantic.

N-am avut de ales atunci, la șaptesprezece ani. Mă ferisem cât putusem să emit păreri la orele de română. Nimerisem la cea mai temută profesoară, tremuram ca o frunză când o vedeam, însă o ascultam cu aviditate de câte ori se întindea să ne vorbească despre vreun scriitor sau altul. La orele de gramatică era zbir. Am ales calea simplă și am rămas în umbră, nu m-am băgat în discuții, nu am opinat, îmi făceam temele și gata, rugându-mă obsesiv să nu rămân fără note în catalog (o spaimă de care am scăpat cu greu). De remarcat, m-a remarcat din prima oră, în clasa a noua. Nu corespundeam așteptărilor ei. Eram rebelă, mă machiam excesiv cu tuș negru în jurul ochilor și-mi purtam părul spiralat, o tendință a anilor ’90. Veneam în blugi și o enerva în mod deosebit lucrul ăsta. Mi-a zis ceva în doi peri și, tacit, s-a stabilit ierarhia în clasă. Patru ani am tăcut.

Citeam mult. Citeam acasă și nu împărtășeam impresiile cu nimeni decât dacă eram forțată de împrejurări. Aveam oroare de comentariile copiate de la unul la altul, ani la rând, moștenite de la frații mai mari sau de la vecini binevoitori. Erau oribile, învățate pe de rost, repetate la infinit până își pierdeau din sensuri. Tot ce-mi doream era să fiu lăsată în pace, să-mi exprim eu părerea, fără a fi influențată de vreun critic sau altul. Și a venit, în sfârșit ocazia, la ultima teză dintr-a doișpea. Ne-a împărțit în două grupe, cu subiecte diferite. Mie mi-au picat Tragismul în opera lui Eminescu. Despre dialectica binelui și a răului. Ultimul romantic.

Am tras aer în piept, mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de treabă. N-a fost simplu deloc, dar am scris ca în transă, nu mi-am dat seama când au trecut cele două ore atribuite examenului. Am predat printre ultimii lucrarea. O săptămână mai târziu, doamna C. a strigat notele de la catedră. Nu mi-a venit să cred că am luat nota maximă. Nici ei. A venit la mine la bancă și pentru prima dată m-a privit în ochi: Ionașcu, patru ani n-am știut cine ești. Bravo. Și atât a fost.

În zilele noastre, cum vorbim despre Eminescu?

Ne aflăm în plin progres tehnologic, literatura a luat o cu totul altă turnură, e alertă, se reinventează cu fiecare scriere, suntem expuși la povești prin intermediul platformelor de streaming, prin cărți, bloguri, presă, rețele de socializare. Mai este loc de comemorare a ultimului romantic din lume? Și cum o facem, cum îl sărbătorim?

Beneficiază el de gloria binemeritată? Eu, pe 15 ianuarie, mă gândesc indirect la Eminescu, rememorez trăirile vechi, farmecul copilăriei, când poemele lui ne ghidau pașii prin casă, îmi amintesc exaltarea resimțită când mezina familiei a apărut pe lume în dimineața acelei zile, ce zi mare, ne spuneam, și iată, Eminescu este peste tot, este în noi, este în amintirile și simțirile noastre. 

Voi cum îl celebrați pe Eminescu azi? Cum relaționați cu ultimul romantic?