Expoziția ,,CATHARSIS – INCANTAȚIE’’, semnată de artista vizuală Ana Maria Negară. Materia simbolului și poetica traversării cunoașterii

Expoziția personală „CATHARSIS – INCANTAȚIE” a artistei vizuale Ana Maria Negară, deschisă la Galeria „Octav Băncilă” din Iași în intervalul 2–9 octombrie 2026, se constituie drept un spațiu al traversării cunoașterii artistice, și nu reprezintă doar o succesiune de obiecte destinate contemplării. Sculptura, instalația, pictura și grafica intră într-un raport de continuitate semantică, astfel încât semnificația existențială nu se fixează definitiv în interiorul unei singure lucrări, ea circulă între forme, materii, imagini și simboluri. Expoziția devoalează o cartografie a unei căutări – de la materia imediată către memoria culturală, de la corporalitate către transcendență, de la fragilitatea existenței individuale către dimensiunea cosmică, de la experiența neliniștii către posibilitatea, niciodată pe deplin garantată, a regăsirii unui centru, unui axis mundi,  unui reper existențial.

            Titlul însuși concentrează această mișcare. Catharsis și incantație sunt două concepte provenite din orizonturi culturale diferite, dar unite prin ideea transformării. Primul poartă memoria esteticii aristotelice și a experienței tragice; cel de-al doilea trimite către un strat cultural mai vechi, în care rostirea, ritmul, repetiția și simbolul nu erau încă separate de ritual. Între catharsis și incantație se desfășoară  întregul parcurs expozițional – între purificare și invocare, între traversare și revenire, între experiența limitei și nevoia de a o depăși.

            În Poetica, Aristotel leagă katharsis-ul de experiența tragediei și de dinamica milei și a fricii. Transferat cu precauție în domeniul artei contemporane, conceptul își poate extinde însă semnificația. Catharsisul nu mai desemnează numai purificarea afectelor, el sugerează o transformare a conștiinței produsă prin întâlnirea cu creația artistică. În cazul  expoziției Anei Maria Negară, această transformare presupune o trecere printr-o succesiune de praguri – viață și moarte, construcție și distrugere, vulnerabilitate și salvare, materie și spirit, rătăcire și orientare, pământ și cosmos. Catharsisul este mai puțin un rezultat și mai mult o experiență a traversării. Nu se află la capătul drumului, se află în interiorul lui. Nu este ieșirea din labirint, reprezintă transformarea celui care îl parcurge.

            Expoziția refuză logica unei iconografii didactice. Pasărea, scarabeul, peștele, labirintul sau athanorul nu se lasă reduse la corespondențe simbolice rigide. A considera pasărea exclusiv imagine a libertății, scarabeul simplu semn al renașterii sau labirintul doar metaforă a căutării ar însemna să închidem prea repede un univers construit tocmai pe pluralitatea încărcăturilor simbolice. Simbolurile Anei Maria Negară nu definesc, ele iradiază. Păstrează ceva din opacitatea originară a imaginii, din capacitatea ei de a spune mai mult decât poate discursul conceptual să epuizeze.

            Filosofia formelor simbolice a lui Ernst Cassirer oferă un orizont fascinant de interpretare. Omul, înțeles ca animal symbolicum, nu locuiește numai într-o realitate fizică, el e parte a unui univers modelat prin limbaj, mit, religie, artă și memorie. Simbolul nu constituie un ornament adăugat lumii, simbolul este  una dintre formele fundamentale prin care lumea devine inteligibilă. În expoziția Anei Maria Negară, el nu funcționează însă ca un cod care ar trebui descifrat o singură dată. Rezonanța sa rămâne deschisă, se modifică în funcție de vecinătăți și renaște prin întâlnirea cu alte forme.

        Reflecția lui Paul Ricœur este esențială. Formula sa potrivit căreia simbolul „dă de gândit” surprinde tocmai imposibilitatea epuizării semnului prin explicație. Simbolul nu livrează un adevăr deja constituit, simbolul deschide un proces El este mai puțin răspuns decât început al întrebării. În CATHARSIS – INCANTAȚIE, pasărea, peștele, scarabeul, labirintul sau imaginea cosmică dobândesc valoare simbolică nu numai prin memoria culturală pe care o poartă, dar și  prin relațiile pe care le construiesc între ele.

            De aceea, poate că termenul cel mai subtil al titlului rămâne incantația. Incantația presupune repetarea, revenirea, ritmul. Ea nu demonstrează, ea invocă; nu definește, dimpotrivă, instituie o stare. În expoziție, incantația nu este verbală. Este produsă de revenirea formelor, de corespondența dintre materii, de tensiunile dintre obiecte și imagini, de alternanța dintre plin și gol, apropiere și distanță, vizibil și ascuns. Materia însăși pare să dobândească o funcție rostitoare. Nu cuvântul este repetat, doar forma. Nu propoziția revine, revine simbolul. Iar liniștea dintre lucrări participă la cunoaștere la fel de mult ca prezența lor.

            Această poetică a relației este evidentă în instalația dominată de formele fusiforme, negre, lucioase, cu vârfuri deschise și accente metalice. Este important ca asemenea obiecte să nu fie închise într-o identificare literală. Ele evocă racheta sau proiectilul, vehiculul cosmic sau obiectul ritualic, artefactul tehnologic sau relicva unei civilizații imaginare. Ambiguitatea nu constituie aici un deficit al reprezentării, pur și simplu este principiul ei poetic.

Forma lor este seducătoare și neliniștitoare deopotrivă. Geometria aerodinamică aparține imaginarului progresului – viteză, zbor, depășirea gravitației, explorare, cucerirea spațiului. Dar aceeași gramatică formală aparține și instrumentului distrugerii. Între vehicul și armă există uneori o distanță tulburător de mică. Si iată că așa  apare una dintre întrebările fundamentale ale expoziției – ce se întâmplă atunci când puterea omului de a construi devine inseparabilă de puterea lui de a distruge? Aici, reflecția lui Martin Heidegger asupra tehnicii devine relevantă. Tehnica nu reprezintă numai o colecție de instrumente, ea este  un anumit mod de dezvăluire și ordonare a lumii. Problema nu este existența tehnologiei în sine, problema este  raportul cu realitatea pe care aceasta îl instituie. În lucrările artistei vizuale Anei Maria Negară, frumusețea formei tehnologice este tulburată tocmai de această ambivalență – aceeași inteligență care permite omului să se desprindă de pământ poate transforma cerul într-un spațiu al amenințării.

            Mitul lui Icar revine cu o actualitate neașteptată. Icarul contemporan nu mai poartă aripi de ceară; aripa sa a devenit aliaj, motor, combustibil, algoritm și traiectorie. Dorința rămâne însă aceeași – depășirea limitei. Mitul nu a fost anulat de tehnologie, el continuat prin ea. Numai că zborul păstrează în interiorul său posibilitatea căderii. De aceea, apropierea de Hölderlin poate fi mai mult decât o referință literară. Relația dintre primejdie și posibilitatea salvării traversează întregul ansamblu expozițional. Salvarea nu apare într-o lume din care pericolul a fost eliminat, salvarea este tocmai în apropierea lui. Construcția și distrugerea, vindecarea și rana, zborul și căderea, rătăcirea și Calea sunt perechi care nu se anulează reciproc, ele se definesc una prin cealaltă. Această tensiune capătă o expresie vizuală deosebit de puternică în raportul dintre forma tridimensională orientată oblic și ampla suprafață albastră din fundal. Obiectul nu este așezat într-o neutralitate statică. El posedă direcție. Vârful său devine vector, iar intalația artistică pare să indice spațiul dincolo de ea. În anumite unghiuri de privire, această direcție întâlnește mica formă prezentă în câmpul pictural, iar între sculptură și pictură se naște o continuitate virtuală.

Nu mai știm cu certitudine dacă privim o țintire sau o aspirație, o amenințare sau o încercare de apropiere. Poate tocmai această indecizie este esențială. Pentru că obiectul pare să întrebe, înainte de orice – încotro? Albastrul către care se îndreaptă deschide o altă dimensiune a expoziției. Suprafața picturală, densă și materială în proximitate, dobândește de la distanță consistența unui spațiu fără limite. Poate fi cer, apă, atmosferă, adâncime sau cosmos. Imposibilitatea de a decide între aceste registre îi conferă forță poetică.

            În termenii lui Gaston Bachelard, elementele nu sunt doar substanțe fizice, ele se conturează în  matrice ale imaginației. Apa cheamă adâncul, aerul ascensiunea, focul transformarea, pământul gravitatea și rădăcina. În expoziția Anei Maria Negară, această imaginație materială face ca albastrul să înceteze să fie simplă culoare. El devine un spațiu mental, un mediu al depărtării, poate chiar materia vizibilă a unei nostalgii pentru infinit. În fața acestui albastru, obiectul se micșorează. Privitorul însuși se micșorează. Iar această experiență a disproporției conduce către categoria sublimului. În accepțiunea kantiană, sublimul se produce atunci când imaginația întâlnește ceva ce nu mai poate cuprinde adecvat prin măsură. Cosmosul, infinitul, vastitatea nu sunt doar obiecte ale privirii; ele produc conștiința limitei celui care privește.  Calea capătă o semnificație aparte. Ea nu este doar imaginea universului îndepărtat, este o figură paradoxală a apartenenței. Omul privește galaxia din interiorul ei. Caută să contemple de la distanță ceea ce îl conține deja. Aici se deschide adevărata problemă a Căii. Nu calea dintre două puncte geografice. Este calea  aceea dintre ceea ce suntem și ceea ce încercăm să devenim. Nu traseul vizibil, doar orientarea existențială. Labirintul este unul dintre nucleele simbolice ale întregii expoziții. El reprezintă o arhitectură a întârzierii. Într-un drum obișnuit, apropierea de destinație presupune reducerea distanței; în labirint, apropierea poate cere îndepărtarea, iar accesul la centru presupune acceptarea ocolului. Centrul nu poate fi cucerit frontal. Reflecțiile lui Mircea Eliade asupra centrului și spațiului sacru pot ilumina această structură. Centrul este locul orientării, punctul în raport cu care lumea încetează să mai fie amorfă. Numai că, în universul contemporan construit de Ana Maria Negară, centrul nu mai este oferit ca certitudine. El trebuie căutat. De aici provine poate una dintre cele mai profunde dimensiuni existențiale ale expoziției – nu avem Calea; avem nevoia ei. Căutarea continuă prin simbolul athanorului. În imaginarul alchimic, athanorul este locul transmutării, spațiul în care materia este supusă focului pentru a deveni altceva. Transformarea presupune însă pierderea formei inițiale. Pentru ca materia să renască, trebuie să accepte experiența propriei descompuneri. În lectura lui C. G. Jung, alchimia poate deveni și o imagine a transformării psihice. Nigredo, albedo, rubedo descriu nu doar operații asupra materiei, ele pot funcționa drept figuri ale unei dramaturgii interioare. Întreaga expoziție ar putea fi imaginată ca un athanor symbolic – galeria este recipientul, lucrările constituie materia, iar privirea introduce energia transformatoare. Ceea ce trebuie transformat nu este însă obiectul. Este privitorul.

            Aceeași logică a morții și regenerării traversează simbolul scarabeului. În imaginarul egiptean, acesta poartă memoria ciclului solar și a renașterii. Dar regenerarea nu apare aici ca promisiune sentimentală. Ea presupune întotdeauna o experiență a dispariției. Pasărea poate urca, dar poate cădea; peștele aparține vieții ascunse a adâncului, dar poate deveni sacrificiu; athanorul transformă prin ardere; labirintul conduce spre centru prin posibilitatea permanentă a rătăcirii. Simbolurile expoziției sunt construite pe o logică a pragului. Niciunul nu se află într-o stare absolută. Fiecare marchează o trecere. Această idee devine extrem de vizibilă în sculptura albă, organică, așezată pe soclul întunecat. Forma ei refuză identificarea precisă. Poate evoca o pasăre, un organism acvatic, un os, un germene, o ființă încă nenăscută. Dar tocmai această incertitudine îi conferă prezență. Ea pare surprinsă înainte ca lumea să-i fi dat un nume.   În contrast cu precizia obiectelor fusiforme, corpul alb se dezvoltă prin continuitate și curgere. Nu indică violent o direcție, el pare să se nască din propria materie. Este o formă aflată între stări, între specii, poate chiar între existență și posibilitatea existenței.

            Arta Anei Maria Negară, se apropie de poezie în sensul cel mai profund. Poezia nu este limbajul care numește mai precis, poezia este  uneori limbajul care redă lucrurilor misterul pierdut prin obișnuința numirii. De aceea, Lucian Blaga reprezintă un reper important în înțelegerea acestei expoziții. În poetica sa, misterul nu trebuie distrus prin cunoaștere, misterul este amplificat prin cunoaștere. Într-un sens asemănător, creația artistică a  Anei Maria Negară nu rezolvă enigma formei, ea îi conservă puterea de a rămâne între mai multe posibilități. Forma este  un fel de întrebare materializată.

            CATHARSIS – INCANTAȚIE  este o expoziție despre simbol, dar  este și o  meditație asupra condiției omului contemporan aflat între memorie și anticipare, între moștenirea unor imagini arhetipale și accelerarea tehnologică a prezentului, între dorința de transcendență și experiența tot mai acută a vulnerabilității. De aceea, catharsisul nu poate constitui finalul liniștitor al expoziției. El nu rezolvă contradicțiile. Le traversează. Iar incantația nu le anulează, incantația le face să revină, într-o succesiune aproape ritualică, până când privitorul începe să perceapă relațiile nevăzute dintre ele. Pasărea cheamă cerul.Peștele cheamă adâncul.Scarabeul cheamă renașterea. Athanorul cheamă transformarea. Labirintul cheamă centrul. Obiectul tehnologic cheamă viitorul și, odată cu el, neliniștea. Calea Lactee cheamă infinitul. Iar toate aceste chemări se întorc, în cele din urmă, către om. Aici se află dimensiunea profund poetică a demersului artistic al  Anei Maria Negară. Expoziția nu vorbește despre Cale ca despre un traseu cunoscut. Nu indică direcția și nu promite atingerea unui centru definitiv. Calea  există tocmai pentru că arta are încă foarte multe de oferit omenirii.