Secretul lui Schmitt

Oana-Andreea Bărbuț

Printr-o orchestrație elegantă și, pe alocuri, alertă, Érich-Emmanuel Schmitt dezvăluie treptat cititorului secretul trecerii prin ușa îngustă. Romanul „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin” este „O splendidă poveste inițiatică, muzicală și onirică, așa cum numai Érich-Emmanuel Schmitt știe să scrie”. Punctul de vedere de pe coperta a IV-a surprinde esența cărții care are forța de a te cuceri și de a te purta pe meandrele vieții unui tânăr îndrăgostit, dornic să își descopere calea.
Scriitorul își spune povestea vieții și încă de la prima pagină introduce „un personaj” inedit: „În casa copilăriei mele trăia un intrus. Din afară, toată lumea credea că familia Schmitt era alcătuită din patru membri – doi părinți și doi copii -, când, de fapt, la domiciliul nostru locuiau cinci persoane. Intrusul stătea permanent în salon și acolo dormea, acolo veghea ursuz, nemișcat și nepoftit.” Mătușa Aimée a dat viață acestui personaj, un Schiedmayer, cântând în mod maiestuos un fragment de Chopin. Acesta a fost declicul pentru Érich-Emmanuel. Adolescent fiind, și-a dorit să învețe să cânte la pian. Continuarea studiilor la Paris, îl determină ca la ai săi douăzeci de ani să își dorească să poată cânta Chopin. Până atunci îi ieșiseră doar alți compozitori, dar Chopin, nivelul maximal al rafinamentului, nu suna niciodată așa cum auzise la mătușa lui de suflet ceea ce îl deranja și îl provoca teribil totodată. Era nevoie de mai mult pentru a pătrunde tainele muzicii sale. Aflat în căutarea unui profesor bun de pian, o descoperă pe cea care avea să îi devină un magister stoic sau poate chiar despotic, un om pentru care Chopin era însăși viața.
Doamna Pylisnka, o poloneză de vreo cincizeci de ani emigrată la Paris, devine un cerber al muzicii lui Chopin pentru studentul inocent pregătit să aloce doar o oră pe zi studiului la pian. Aceasta îi frânge entuziasmul, se simte jignită de așa-zisa disponibilitate a tânărului, căci ea își dedicase întreaga viață lui Chopin. Totuși vede sclipirea din ochii studentului visător și îi acordă o șansă candidatului la pian ce conduce la încheierea unui pact faustic – acceptarea condițiilor dure de lucru. Érich se vede atras într-un vârtej marcat de trepte nebănuite, elemente a căror importanță în învățarea tainelor pianului nu o înțelege decât mult mai târziu. Temele sale fascinante sunt adevărate probe și îl acaparează: ascultarea muzicii cu tot trupul, culegerea florilor care să își păstreze picăturile de rouă pe frunze sau petale, observarea cerculețelor apei tulburate, a efectului vântului asupra arborilor pentru a percepe independența frunzelor și a ramurilor în raport cu trunchiul, îndrăgostirea. Învață, în timp, să cânte cu toată ființa, semn că era pregătit să treacă la nivelul următor – reflectarea – să reflecteze la îndemnul doamnei Pylisnka, „La ușa îngustă. La unica ușă. Aceea care vă conduce către culoarul pe care doriți s-o luați” , singura ușă „pentru cine are ambiția de a atinge excelența” . Mătușa Aimée îi împărtășește secretul lui Chopin pe care profesoara lui încercase doar să i-l transmită: „Asta propune Chopin: un loc în care să iubești, Să iubești ceea ce alcătuiește viața, până și dezordinea, frica, angoasa, tumultul. El zugrăvește în culori frumoase cee ce nu e făcut să fie așa și duce până la incandescență ceea ce e deja frumos. Departe de a ne oferi un refugiu, ne obligă la luciditate, dăruindu-ne înțelepciunea acceptării și sporindu-ne gustul pentru condiția umană.” Abia atunci Erich-Emmanuel Schmitt a fost pregătit să cânte cu adevărat Chopin.

Drumul tânărului a fost atipic, unul ce a presupus ieșirea din confortul existenței obișnuite de student. Profesoara lui i-a oferit, în mod excepțional, la un moment dat un exemplu de lecție tradițională în care i-a corectat notele cântate fals, însă i-a spus apoi pe un ton autoritar să caute în altă parte o asemenea pedagogie, deoarece ea nu pierde vremea cu așa ceva, pentru ea muzica era artă, nu corectarea unei reprezentații. Parcurgerea călătoriei alături de o călăuză desăvârșită l-a ajutat pe Érich-Emmanuel să atingă acel stadiu nebănuit al dezvoltării sale, viața i-a devenit o sinestezie rafinată. Stilul său a determinat-o pe doamna Pylisnka să îi reveleze, abia după treizeci de ani, ceea ce practica deja, dar nu conștientiza valoarea deținută: „...ați găsit ușa. Unica ușă. Acea ușă îngustă. (...) Scrieți, nu-i așa?” . Mai mult, l-a sfătuit să scrie folosind tot ce l-a învățat Chopin, iar aceasta a fost ultima lecție, cea care nu se plătește.
Câți dintre noi reușim oare să trecem prin ușa îngustă, să acceptăm drumul, să depășim probele de pe calea propriei creșteri și putem privi cu bucurie rezultatul? Să primim cu inima deschisă concluzia lui Schmitt: „Scriu mângâind florile de câmp, fără a mișca picăturile de rouă. Scriu făcând cerculețe în apă, pentru a pândi amplificarea undelor și dispariția lor. (...) Încerc să trăiesc astfel, gustând fiecare secundă, savurând melodia zilelor, absorbind fiecare notă.”

Să ne bucurăm de călătorie indiferent de cum este drumul!

Imagine copertă preluată de pe https://elefant.ro/