Katya Kelaro, o artistă plurivalentă a Iașului Cultural

Am fost părtași vremurilor de pandemie ale anului 2020 în care liniștea creștinilor de pretutindeni a fost zguduită din temelii, un an greu care cu certitudine a intrat în istorie. Dar, așa cum în orice rău există un bine, exemplul de astăzi ni-l oferă o făptură minunată care a avut năzuința divină de a se gândi la oamenii care din pricina restricțiilor nu au putut ajunge în Casa Domnului pentru a rosti o rugăciune. Astfel, cu credință și smerenie, în preajma marii sărbători a Moldovei, Sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, domnia sa a adunat pomelnicele de la sute sau poate mii de credincioși, scrise cu convingerea că vor fi citite de preoții din Arhiepiscopia Iașilor. Le-a legat cu tricolor și le-a pus înaintea Cuvioasei. A încurajat oamenii osteniți și împovărați cu nădejdea că Domnul va primi rugăciunile și va asculta jalba fiecăruia în parte.

Este soție de preot, mamă a unei fete de poveste, studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.

Cătălina Ionela Chelaru este un artist plurivalent: cântăreț, pictor, scriitor, lector universitar doctor, fin psiholog și excepțional pedagog. O fire sensibilă, cu o inteligență aparte, o încărcătură spirituală bogată, caracteristici și valori ce definesc oaspetele acestor rânduri.

Ca autor de carte a publicat volumul „Un instrument excepțional: vocea umană”, Editura Tehnopress Iași, 2005, a coordonat „Vocalogia – Eufonii și mașinării davinciene. Dioramele cântului”, Editura Muzicală, „Pledoarie pentru albastru – O poetică a liedului religios”, Editura Muzicală și volumul de poezii „Pe umbra mea o cheamă Joline”, Editura Princeps Edit, 2009, sub pseudonimul Katya Kelaro.

Se spune că Dumnezeu vede inima fiecăruia dintre noi, prin urmare dă omului după suflet, iar în cele ce urmează veți înțelege mai bine la ce fac referire, dar și cum Dumnezeu lucrează prin OM. Mărturisesc că în ceea ce mă privește, emoțiile mă copleșesc de fiecare dată când mă gândesc la acest OM minunat. Mi-a fost profesor de Canto pe vremea studenției mele, nu cu mult timp în urmă… Am înțeles în acei ani că dincolo de cuvinte și de notele muzicale… în fața mea era mereu o personalitate cu totul surprinzătoare, un om care mă poate duce într-un trecut îndepărtat plin de autenticitate, în pridvorul bunicii, al bisericii din satul copilăriei… al rugăciunii la ceas de seară.

Vă invit să o descoperim împreună pe doamna lect.univ.dr. Cătălina Chelaru.

O scurtă introducere. Cine este Cătălina Ionela Chelaru?

Pentru că este cea mai grea întrebare o voi lăsa la sfârșit.

Muzica…. Cum a început totul?

Totul a început cu o testare a aptitudinilor muzicale la grădiniță, niște oameni foarte frumoși le-au spus părinților că ne așteaptă într-una din zilele de vară la Liceul de Muzică, s-au adunat mulți părinți și bunici și printre ei niște prichindei care se gândeau la scrânciobul din curtea bunicilor, la păpuși, apoi ne-au adus în grupuri de rândunici într-o sală cu pian și cei mai curajoși au cântat singuri, iar eu tăceam și ascultam, nevoind să împart cu străinii comorile cântecelelor pe care le știam însă când doamna de la pian a început să cânte și a întrebat cine poate să redea sunetul, ceilalți au tăcut iar ceva mai puternic decât mine a început să răspundă chemării care izvora din cutia mare cu clape albe și negre și am intonat toate sunetele pe care le auzisem. De atunci, sunetul care seamănă cu o pasăre măiastră m-a fascinat și l-am căutat adesea în muzica mea și am căutat să îl sădesc în auzul, mintea și inima celor care cântă prin orele de pedagogie. Desigur, în clasa I am studiat vioara și nu voi uita cum tata a vândut o butelie pentru vioara mică, de un sfert la gâtul căreia nu ajungeam și am început studiul viorii de la poziția a doua. În plin comunism, arta era un lux și imaginea prin care un bun s-a transformat în vioară m-a făcut să înțeleg că arta nu e accesibilă oricui. Mi-au prins deosebit de bine anii de studiu muzical până când am început să cânt cu adevărat: vioara mi-a nuanțat auzul intern, sensibilitatea sonorităților de violină, cristalul devenind un etalon mereu șlefuit spre a fi obținut. Orele de solfegiu cu doamna Uncheșel din volumul semnat de Jules Arnoud, orele de studiu la vioară în clasele primare în care mama ședea lângă mine împletind pulovere de mohair de parcă prin degetele ei trecea toată beteala primăverii, torcea un fel de mătase, de borangic, iar eu studiam vioara și sora mea violoncelul evadând uneori din severitatea partiturilor în improvizații de care mama începuse să își dea seama când linia melodică a studiului nu mai suna ca prima oară. Mult mai târziu am scris un poem despre anii în care am studiat vioara, o poezie numită Arcușe zgâriate.

Aveți un timbru unic, de care, precis sunteți conștientă. Cu toate astea ați ales cariera de profesor în detrimentul scenei? Care au fost factorii ce au contribuit la această alegere?

Fiecare interpret vocal are un timbru specific, suntem cu toții unici în felul nostru, însă diferența o face modul în care am pus în valoare talantul moștenit de la Dumnezeu, ce am făcut cu glasul nostru, care au fost pașii noștri în artă. Am ales cariera pedagogică întrucât am încercat să îmbin două tărâmuri aparent îndepărtate: viața profesională cu viața personală, dar Muzica a dovedit că le poate uni, printr-un drum construit cu migală, cu discernământ, cu alegeri asumate. Sâmburele iubirii față de învățământ mi-a fost cultivat cu precădere în anii în care am urmat Liceul Pedagogic Vasile Lupu din Iași, orele de asistență pedagogică la profesorii, institutorii și învățătorii metodiști unde lecțiile erau un regal de știință, creativitate, intuiție, cunoaștere a naturii umane, era un summum de domenii care interferau într-o singură oră deschizând larg porțile cunoașterii și vedeam cum sub ochii noștri se produce un miracol: cineva află noul, e receptiv, îl asimilează, îl interiorizează și duce făclia cunoașterii mai departe. Pedagogia clasică și contemporană, dacă respectă principiile ce definesc acest domeniu pe cât de larg, pe atât de responsabil, e spațiul miracolului: modelezi destine, modelezi atitudini, modelezi conștiințe, e o altă naștere, o chirurgie septică și estetică a gnozei. De-a lungul timpului am rămas fidelă bazelor metodicii structurate cu mare limpezime în orele de pedagogie și am avut șansa, binecuvântarea chiar, de a avea profesori buni, ale căror ore îți stimulau dorința de a deveni într-o bună zi ca ei. Erau mentori deși nu se vorbea pe atunci de mentorat, era aproape o risipă de erudiție și exigență, căldura apropierii umane între generații, era ceva ca o flacără olimpică și vorbeam de spirit, ne îmbibau cu frumos, ne cereau să cultivăm frumosul și ne atrăgeau atenția că e bine să nu fim precum artizanii care își duceau secretele meșteșugului lor în mormânt. Și mai era ceva dincolo de instrucție, era orizontul rafinării, al educației, al interesului pentru copil și pentru tânăr, respectând chemarea lui în lume. Pedagogul nu e doar un antrenor, un evaluator, un model, un însoțitor al celui ce învață, el îl ajută – fără a cere vreodată nici măcar floarea recunoștinței – pe cel aflat la început de drum să aibă aripi, să își caute drumul cel mai înalt spre desăvârșirea socială, în momente de cumpănă e un consilier de taină, un sfetnic, chiar părinte pentru cel cu aripi frânte sau rănit de zbor. Profesorul e o ființă care în primă și ultimă instanță îi descoperă tânărului pe care îl înrâurește arta de a trăi printre oameni, arta de a înțelege viața, arta de a deveni mai bun, arta de a crea și de a desăvârși prin nevoință, perseverență și răbdare ceea ce a construit, ce a creat. În cazul nostru, o amforă cu sunete la început banale, fără speranță dar care se vor cizela și au șansa să devină într-o zi voci de neuitat. Pot spune că mă atrage scena, dar lumea din spatele scenei e adevărata mea scenă. Atât profesorii din liceu, cât și profesorii din Conservator, fiecare după numele său și în specificul artei sale au contribuit la înțelegerea chemării pe care am simțit-o și față de care m-am străduit să răspund. In viața de zi cu zi sunt soția unui preot ortodox, soțul meu fiind părintele Adrian Constantin Chelaru, preot de caritate la Spitalul de Neurochirurgie ,,Prof.dr. Nicolae Oblu” din Iași, iar spațiul religios este prin excelență un spațiu al pedagogiei duhovnicești, al adâncimilor interioare, făcând posibilă puntea dintre muzică și religie. Avem o fiică, Maria Smărăndița care studiază medicina și pot spune că muzica e un medicament, pedagogia e o artă, religia le desăvârșește pe amândouă, căci Hristos avea dreptate când spunea ,,Fără Mine nu puteți face nimic bun” (Ioan 15, 6). Desigur, drumul de la fetița cu codițe care studia la vioară până la pedagogia vocală clasică, până la profesorul de canto clasic, a fost un drum de o frumusețe rară în care oamenii au făcut din inimile lor o lyră care cântă, iar alții au voci de privighetoare și pot spune că mereu mi-a plăcut să stau în preajma oamenilor de la care să am a învăța ce e de folos muzicii și mântuirii.

Se spune că muzica unește oamenii. Există vreo legătura între divinitate și artă? (să facem referire la muzică mai exact)

Soli Gloria Deus era monograma partiturilor lui Bach…Ce au în comun Aus Liebe, Matheus și Johannes Passion de Bach, Laudate Dominum, Alleluia, Laudamus Te, Lacrimosa de Mozart, Ave Maria de Schubert, Tatăl nostru de Ciprian Porumbescu, Imnul heruvimic de Ceaikovski? Sublimul pus în slujba lui Dumnezeu. Când asculți Imnul heruvimic de Ceaikovski simți cum prin aerul străveziu cetele de heruvimi fac loc și țin de strajă să treacă Domnul Slavei. Muzica unește oameni, atât într-o sală de concert, pe un stadion, întrerupe barierele, muzica bună pune accentul pe esențial, remodelează spiritul, e taumaturgică. Ne face mai buni, ne luminează, ne arată că există o altă dimensiune care nu e palpabilă, dar există. Există o profundă legătură între divinitate și artă, muzică în cazul nostru: de la scânteiuța divină, cum spunea Aspazia Oțel Petrescu, scânteiuța divină din mintea compozitorului ce așterne pe hârtie note, semne ce au sens, la talantul interpretului și capacitatea lui de a reda mesajul cel mai adânc, modelând și lăsându-se modelat de sunetul lăuntric, de chemarea muzicii drept cale de a purta printre oameni îndemnul de a fi mai bun, mai nobil, mai curat, de a fi autentic, de a picura în auzul aproapelui stropii de ploaie ai iubirii, ai împăcării, ai conștientizării clipei. Adevăratul Carpe Diem nu înseamnă hedonistul Trăiește clipa, adică de a obține extazul din plăcere dând totul pe o singură carte, a plăcerii imediate, frivole, adevăratul Carpe Diem este Dă slavă lui Dumnezeu pentru toate, pornind de la întâia bătaie de inimă, primul gong al vieții din uterul mamei până la psalmul ultimei clipe, simțind atât de pe scenă, cât și dincolo de ea, tresăltarea inimii noastre, aplauzele noastre sincere și uimite față de binefacerile dăruire de Dumnezeu existenței noastre umile. În toate e un cântec de taină, nu degeaba în limba germană lied înseamnă și poem și cântec. De asemeni, publicul dintr-o sală de spectacol, în clipa în care privește și aude o intepretare de excepție simte intuiția geniului și prezența Duhului care inspiră acel geniu, chiar dacă artistul recunoaște sau nu această inspirație de natură divină. Divinul e prezent și în muzica laică și în cea religioasă, cea liturgică, iar sunetul lui Bach sculptează în noi catedrale, îl simți vecin pe Dumnezeu ascultând imensitatea muzicii de orgă, evantaiul de lumini care își desface brațele inundându-te până în coloană, dislocându-te pentru câteva clipe din matca obișnuită. E ca o apă ce iese din albie într-o deltă mustind de verdeață, o oază de ape fertile, paradisiace, apele liniștii. Nu cred, din cei născuți cu conștiință să fie cineva care să fi simțit nevoia de a fi mai bun audiind muzica lui Bach, căci la aceasta se referă divinul în viața noastră: ne învață că suntem mai mult decât lut, decât some, iar trupurile noastre nu mai sunt doar carne, ci temple ale Duhului Sfânt ce transpare în viața de zi cu zi prin clipe de grație. Sunetul e purtătorul unui mesaj complet, ca un hulub alb ce are legat de piciorușul lui o scrisoare de pace cu litere de aur și o caligrafie dumnezeiască. Dacă nu a ascultat cineva vreodată muzica lui Bach sau Mozart, nu a ascultat psalmii lui David, ori Axioanele Maicii Domnului, a auzit cu siguranță gongul îngândurat al bufniței, pasăre psihopompă, a auzit privighetoarea în nopțile de mai cu trilurile ca o tămâie ce se înalță spre cer acolo unde pentru zbor, pentru suflet, pentru muzică și pentru toate ce un țin de lumea concretului, materialului, înseamnă acasă. Mereu când cânt într-o biserică îmi spun: dacă muzica de aici e atât de frumoasă, cât de frumoasă trebuie să fie muzica din cer. Armonia sunetelor frumoase, umane, calde, sunetelor de chihlimbar, muzica aducerii aminte. Depinde de noi dacă vrem să fim fiul risipitor sau cel ce a înmulțit talantul din auz și din suflet.

Trăim vremuri nu tocmai ușoare. Cât de greu este pentru un profesor să își exercite meseria în astfel de timpuri? Mai există motivație?

Motivația e mai puternică acum ca oricând, pentru că miza nu e banul, ci omul, educația lui. Un profesor își va aduna elevii sau studenții precum o pasăre uriașă care preferă să stea ea în ploaie, îndurând frigul și vânturile vremurilor, iar pe cei mai mici să îi ocrotească, dându-le speranța. S-au făcut cursuri și on line, iar camera fixată ca la computer tomograf arată toate imperfecțiunile tehnice, sesizând și lucrând în detaliu, s-au făcut cursuri și față în față, respectând toate măsurile de siguranță, cu dragoste față de artă și de frumos și cu mult respect față de educație. Omul are nevoie de artă, de muzică, de cultură pentru că de acolo își extrage sufletul lui seva forței de a traversa greul cu fruntea scăldată în lumină. Muzica nu scutește omul de greu, dar îl face să înțeleagă sensul acestuia și devine atent la suferința aproapelui, muzica ne scoate din indiferență, ne liniștește furtunile interioare, ne împrimăvărează. Important e să înțelegem că profesorul ca om și omul ca profesor nu trebuie să dispară sub valurile și intemperiile timpurilor. Omul nu e un robot, mecanismele gândirii lui sunt foarte fine, arcuite și sub aripa muzicii al cărei izvor nu trebuie astupat căci e o lumină pentru spirit. E o confruntare a valorilor, o cernere. Muzica e un Everest pe vârful căruia nu înfigi un steag, când îl escaladezi, ci ai privilegiul de a admira imensitatea creației lui Dumnezeu, muzica sferelor lui Platon, auzi plânsul frunzelor de la poalele pădurii toamna, auzi cum trosnesc de ger crengile livezii iarna când totul e un palat pregătit pentru Nașterea lui Hristos, Dumnezeu Fiul.

Aceste vremuri de pandemie ne-au revelat nouă ca profesori cât de fragili suntem ca specie, cât de puternici dacă ne ancorăm de Dumnezeu, de spirit, de valorile care igienizează gândirea și să nu uităm să ajutăm, să fim buni, să fim blânzi și să ne sacrificăm pentru alții. Egoiștii au bilete spre iad, nu spre Tahiti în vacanța veșniciei.

Din anumite unghiuri, educația momentului și cum e prefigurată cea a viitorului aduce aminte de educația din secolul XVII, când copiii aveau guvernantă, nu mergeau la școală socializând, ci învățau să citească pe tăblițe de ceramică de la mama sau de la vreo rudă. Forma de astăzi a claselor e rezultatul căutărilor multor generații de pedagogi, iar învățământul viu, direct, cu profesorul și elevii săi definesc un univers în mișcare deschis la nou, flexibil și păstrând tot ce e bun din ce a fost înainte. Robotul, oricât de performant ar fi nu are fler, intuiție, spontaneitate, inspirație. Nici măcar androidul. Omul, chiar imperfect, e om, adică perfectibil, supus devenirii și e în om mirarea lui David psalmistul care se întreba: Ce e omul Doamne? Micșoratu-l-ai cu puțin față de îngeri, zicea David Împăratul.

Ca artist, care a fost pentru dumneavostră cea mai importantă realizare de până acum? Care a fost momentul în care ați simțit că „străluciți” cel mai tare?

Cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva a fost într-un context în care la sfârșitul cântului, o doamnă s-a apropiat și a rostit: Pentru prima dată, nu m-a mai durut capul două ore cât v-am ascultat. Doamna avea capul înfășurat în bandaje și avusese o operație pe creier, iar muzica se desfășurase într-o capelă de spital, departe de lumea marilor aplauze și uneori, a marilor orgolii. De atâtea ori, artiștii au mers la patul unui suferind și au alinat cu arta lor clipele de agonie ale aproapelui. Enescu era cunoscut saloanelor de invalizi cu sunetul de marmură caldă al viorii sale, umbla prin saloanele răniților de război și le cânta cu dor de acasă făcându-i să plângă, să uite, să zâmbească. Pentru conștiința unui artist, nu există o separare valorică a artei sale în funcție de locul în care cântă, el se străduiește să fie la fel de bun ca și cum ar cânta în fața unui mare maestru de canto, sau ca și cum, de la o fereastră a cerului, ar asculta Însuși Dumnezeu. Am strălucit cel mai tare atunci când i-am simțit pe oameni vibrând sau răsuflând ca într-o trezire când muzica și-a topit ultimul gong în auzul lor. Nu graba aplauzelor, nu ropotul, ci finețea gestului ce a urmat în viața lor. Arta are în ea o lovitură ca de grație a tot ce e omul în viața de zi cu zi, iar artistul sapă în sine o fântână până dă de sunete ca o apă vie care învie dorința de a trăi, care are puterea de sugestie și evocare a unor clipe trăite plenar, locul unde e o perpendiculară pe axul timpului. De aceea sunetul trebuie să fie neobișnuit, captând magnetism, înțelegere față de oameni. E ca și cum a-i îmblânzi zăpezi, ghiocei ținuți în palma caldă a unui zâmbet fără să se topească. Pot spune că am fost un om fericit când am interpretat momente de muzică românească, avem o literatură deosebit de cantabilă de lieduri și arii cu parfum de liliac, o dantelă veche de un farmec aparte, lumea romanței clasice, lumea liedului românesc – limbaj muzical superb prea puțin pus în valoare încă și mă gândesc la cuvintele marelui bas Feodor Șaliapin care a colindat lumea dintr-un capăt în celălalt vorbind în limba lui Pușkin despre muzica lui Ceaikovski, Rahmaninov, Musorgski. Am strălucit cel mai mult când muzica a înflorit în mine. Și dincolo de muzica laică, bucuria de a cânta un Axion în fața icoanei, pelerin fiind mereu spre mănăstirile noastre.

Ce vă face fericită?

Când trec pe lângă maternitatea din oraș și aud scâncetul unui nou născut și locul acela plin de viață, primul mama scris de un elev în clasa I, să răsfoiesc albumul cu fotografii al familiei. Sunt fericită când cineva cântă bine, când doi oameni se împacă, sunt fericită sub vivaldiana trecere a anotimpurilor prin lume, îmi place mirosul de pâine coaptă. Sunt fericită când e pace, când copiii au copilărie. Sunt fericită că există cuvântul mama. Sunt fericiri care pot fi spuse și fericiri de taină: imponderabila clipă când știi că ești cât un grăunte, insignifiant și totuși pentru tine ca om S-a răstignit Dumnezeu ca să te îndumnezeiască. Sunt fericită sub semnul Fericirilor biblice, când îmi înving frica pentru a dobândi fericirea de a face bine fără a aștepta mulțumesc. Sunt fericită pentru că există Dumnezeu, alfa și omega segmentului pământesc al vieții. Sunt fericită că există Smărădința. Sunt fericită că Dumnezeu a creat această lume extrem de frumoasă, cu norii ei ca o călimară cu cerneală din care lacrimile cerului spală pământul și îl hrănesc cu viață, de felul în care a construit universul, natura, că fiecare lucru sub cer are casă, că fiecare astru are un pui de astru care duce lumina mai departe, minunile din viața noastră, minuni pe care le ignorăm pentru că noi căutăm efemerul, iluzia, morganica iluzie a excentricității. Sunt fericită că m-am născut aici. George Enescu, aflat la Viena la Conservator îi spune mamei sale: Oare să le spun că sunt român? De ce, întreabă sfios mama. Nu știu, să nu creadă că mă mândresc. Între un Eminescu și Creangă, Enescu, dulceața molcomă a dealurilor împodobite cu vii și biserici cât un degetar, sinusoida deal vale a lui Blaga, nu ai cum să nu fii fericit. E de ajuns să fii recunoscător.

Talent și pasiune pentru muzică, scris, pictură și alte meșteșuguri. Dacă ar fi să faceți o ierarhie a preocupărilor, care dintre aceste tipuri de manifestare artistică s-ar situa pe primul loc. De ce?

Toate aceste laturi sunt o catenă organică a unui mare dar, al unui talant pe care nu am niciun merit că l-am primit. Mă gândesc cu înfrigurare cât de aspră va fi judecata a ceea ce am făcut, prea puțin, din ceea ce am primit. Înmulțesc darul ca pe o ștafetă trecând-o din mâinile mele stângi în mâinile voastre atât de generoase. Resimt o stare de disconfort când trebuie să vorbesc prea mult despre mine. Sunt ceea ce sunt: o mână de om, complet obișnuit, dar cu preocupări neobișnuite. Muzica e începutul tuturor celorlalte, le influențează și le reunește.

Care este secretul unei femei de succes?

Înțelepciunea. Contează cheia în care descifrăm noțiunea de succes: acasă, în familie, în profesie, în artă, între oameni. Privind fotografiile de epocă, în sepia, cu medalioanele acelea ovale din care îți zâmbesc angelic figuri de doamne și domnișoare educate la pension, care făcuseră ore de pian, literatură franceză, care îl citeau pe Rilke în original, care plecau în Alpi în drumeții montane, aerul lor deloc desuet, bijuteriile de familie autentice, nu gablonzuri, nu tinichea, perlele adevărate, suavitatea lor drapată în pălării cu flori de mătase și rochiile de dantelă, orele în care învățau să danseze menuet, să poarte o conversație, să se așeze pe un scaun cu delicatețea unei flori de cireș, sunt semne că o femeie de succes e o sintagmă al cărei înțeles trebuie să treacă proba timpului și că fiecare îl definește după personalitate și afinități. Depinde pentru cine e femeia de succes și, mai ales, care e prețul acestuia în bun simț, acest aur incandescent care schimbă fața lumii.

Ce înseamnă noțiunea de familie în concepția dumneavoastră? Care este primul gând care vă vine în minte?

Masa de duminică, cu mama, tata, pruncii și mereu la Cina cea de Taină, oaspete, Dumnezeu. Bucatele pot fi simple sau îmbelșugate, cu apă proaspătă în cofă și sufletul mirosind a flori de câmp în plină iarnă. Fără Dumnezeu, ne uităm în gol, butonăm telefoane, fără Dumnezeu, lumea e un azil.

Oamenii au devenit atât de superficiali. Unde greșim?

Nu știm să ne protejăm valorile: pragul casei părintești, al bisericii, al școlii, pragul casei unde ne așezăm cuibul. Mereu cetatea vecinului, mâncarea lui e mai bună, mai frumoasă și nu credem și mai ales nu păstrăm ceea ce valoros din zestrea înaintașilor. Îmi amintesc dialogul dintre o echipă a unui canal de documentare și pescarii dintr-un sat izolat. Pescarii erau fericiți cu barca lor ruginita, pescuiau cat le trebuia, aveau timp sa se joace cu copiii lor, sa stea la soare, apoi le-au spus realizatorii documentarului de ce nu prind mai mult peste, sa cumpere alta barca, sa ia alte năvoade, alta casa ca sa aibă mai mulți bani cu care sa stea cu copiii lor la soare… dând totul pentru un mai mult risipind timp. Există niște cuvinte pe care unii le-au golit de sens, ca niște răspântii de care fugi că vin strigoii: bun simț, conștiință, apartenența la un neam, la o limbă. Avem eroi de împrumut, avem familii dislocate, valori smulse, înstrăinate, persiflate, denaturate, știrbite, denigrate. E de ajuns să facem efortul de a nu mai fi fiii risipitori. Drumul cel mai lung e de la ureche la inimă și creier, de la sine spre aproapele și de la sine spre Dumnezeu. E de ajuns să simțim nevăzuta mână cerească proniind umila noastră existență. Existăm, dar nu în van. Viața noastră nu e în zadar, ci în zale de recunoștință dar. Fiecare clipă e o comoară, căci sunt oameni care au puțin și trăiesc în condiții aspre, grele, dar își asumă rolul lor în context. Mereu să fim zidul în care se înfige săgeata ce îl viza pe cel mai fragil dintre noi. Eroismul e un mod de a trăi luptând cu entropia. Noi nu suntem un neam comod, oriunde ar fi plecați românii pentru o viață mai bună, aud o doină susurând în auzul lor și imaginea unui cuib gol ce așteaptă primăvara să revină berzele acasă. Așa e și cu noi și cu valorile noastre.

Un gând la finalul acestui interviu?

12 întrebări, 12 apostoli, să nu fim precum Iuda, ci să fim precum Ioan, apostolul iubirii. Să facem cum spunea Nicolae Iorga: pe unde trecem să fie mai bine după ce am trecut noi. Și un strop de recunoștință în toate pentru tot.

Cine e Cătălina Chelaru? Mamă, soție de preot, profesor de canto, poetă, pictoriță, scriitoare, eseistă, interpretă de lied. Om. Ucenică a frumosului dostoievskian care va salva lumea, uceniță a mironosițelor de odinioară…