Răgaz pentru minte, balsam pentru suflet

Există cărți pe care le citim pentru povestea pe care o descoperim printre rânduri și cărți-mentor care ne strâng blând de mână și ne poartă prin cele mai profunde colțuri ale sufletului nostru. Cărțile cu tematică religioasă întrunesc ambele criterii, dacă ai răbdare și curiozitate să le parcurgi cu ochii minții și ai inimii. 

     În apropierea hramului „Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași”, sărbătoare creștin-ortodoxă reper în orașul celor șapte coline, consider a fi de cuviință să ne aplecăm cugetul către partea spirituală a vieții noastre, descoperind o serie de lecturi încărcate de slavă duhovnicească. Într-un limbaj accesibil publicului larg, acestea prezintă o serie de învățături din viețile sfinților din trecut și contemporani, sfaturi pentru bunul mers al lucrurilor într-o societate superficializată de lucruri mărunte și trecătoare și îndemnul de a ne opri, măcar pentru o scurtă perioadă de timp, din agitația zilnică.

     Nu aș putea să încep altfel decât cu unul dintre preoții mei autohtoni preferați – părintele Constantin Necula, care cu o sinceritate debordantă și un umor autentic, mă face să zâmbesc de fiecare dată când îl ascult sau îl citesc. Pentru recenzia actuală, am ales „Sfânta Parascheva. Izvor de Har și Binecuvântare”, un crâmpei de istorie religioasă scris anume pentru necunoscătorii vieții Sfintei care sălășluiește în Catedrala Mitropolitană din Iași. 

     În cartea de față întâlnim un mixt de istorie a țării românești din secole de mult apuse, împletită cu viața pământească a Sfintei Cuvioase Parascheva, născută tocmai la Epivata, pe țărmul mării Marmara, în secolul al XI-lea. Ce caută moaștele unei tinere fecioare plecate de acasă, pelerină în Țara Sfântă, reîntoarsă la Constantinopol și apoi acasă – în satul natal, tocmai în Iașiul anilor 1600, aflăm în paginile scrise de părintele Necula. De dinaintea nașterii sale până mult după adormirea trupului – cu siguranță nu și a sufletului, dovadă fiind minunile atribuite Sfintei Parascheva – suntem martorii unei călătorii atemporale cu totul speciale. 

„Sunt întrebat deseori care e minunea Sfintei Parascheva de care am auzit. Le-o povestesc tuturor celor care o trăiesc: România! Biserica noastră! Rezistă dinaintea istoriei și pentru că Împărăția Cerului este prezentă între noi. Și prin Sfânta Parascheva.”

     Cu gândul de a rămâne momentan cantonați în prezentul duhovnicesc, îmi îndrept atenția către un preot local, pe care am avut plăcerea să îl cunosc personal prin actele de caritate pe care le desfășoară la o mică bisericuță din Iași – părintele Dan Damaschin. 

     Cartea sa, „Un grăunte de Iubire” este, din punctul meu de vedere, un jurnal intim creionat într-o notă atât de sinceră și sensibilă cum rar mai întâlnim în zilele noastre. Un remediu natural pentru atât de multe boli sufletești, a căror vindecare nu presupune o serie de tratamente medicamentoase, ci un ingredient banal de ușor și trecut cu vederea prea des – iubirea. Pagină cu pagină, am simțit ca și cum părintele m-a luat de mână și m-a purtat prin cele mai importante locuri și momente din propria sa existență – frânturi din copilărie, adolescență, studenție și evenimente memorabile. „Așa a vrut Dumnezeu” – vorba părintelui, regăsită în titlul celui de-al doilea capitol, ca eu să lecturez cartea sa și să o aduc în atenția celor care citesc articolul de față. 

     Rămânem în secolul XXI, dar ne continuăm călătoria literară către una dintre cele mai frumoase destinații de vacanță – Grecia. Mai exact, ne oprim la poalele Sfântului Munte Athos, acolo unde suntem așteptați de părintele Pimen Vlad și ale sale daruri scrise – „Învățături de la Muntele Athos” și „Pilde pentru suflet”.

     Monahul Pimen are acest dar de a fi un dascăl în adevăratul sens al cuvântului, devenind în fața noastră un ghid în cele sfinte, un povestitor la lumina lumânărilor care lasă, fără doar și poate, urme în sufletul celor care îl ascultă. În prima sa carte – „Învățături de la Muntele Athos” – părintele dezvoltă pe parcursul a șapte capitole, evenimente personale precum frânturi din copilăria timpurie, timpul petrecut la mănăstirea Sihăstria și drumul către Grădina Maicii Domnului, dar și pilde inspirate din întâmplări ale cunoscuților. Minunile înfăptuite de Maica Domnului ocupă un loc aparte în discursul preotului, iar acest fapt este cu atât mai evident cu cât observăm adeseori apelativul „mama noastră” adresat Fecioarei Maria, ceea ce denotă iubirea pură și nevinovată pe care monahul Pimen i-o poartă. Structura cărții este facil de urmărit, fiind formată din scurte povestiri de câteva pagini, menite să ofere cititorului răgazul necesar pentru înțelegerea și sedimentarea mesajului primit. 

„Fără Dumnezeu, viața noastră nu înseamnă nimic. Este exact cum spunea Petre Țuțea: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.” (…) Totul depinde de noi, fiindcă Dumnezeu ne-a lăsat liberi. Să fim deci foarte atenți, cu mântuirea nu ne jucăm. Dacă alegem greșit, alegem pentru totdeauna!”

     În cea de-a doua carte – „Pilde pentru suflet” – același autor abordează pe parcursul a patru capitole, o serie de lecții izvorâte din propria experiență, dar și transmise prin viu grai din surse externe. Ca și în volumul anterior, Maica Domnului reprezintă elementul definitoriul al cărții, fie că este amintită o minune a sa, o intervenție sau este luată drept model pentru viața trăită întru slava Lui Dumnezeu. Părintele Pimen are cu siguranță darul vorbirii, dar nu în acel sens autoritar sau categoric. Este mai degrabă dulce ca mierea decât tăios ca sabia. 

„M-am gândit să fie ca o convorbire directă, ca și cum am sta față în față și v-aș povesti de-a dreptul despre bunătatea lui Dumnezeu, despre taina rugăciunii și despre strălucirea Maicii Domnului. (…) E o lucrare tainică: eu scriu și voi citiți, dar harul e același care lucrează și la mine, și la voi. Iar dacă vă rugați, fie și un strop înainte și după citire, cuvintele se vor așeza altfel în suflet.”

     Ne continuăm călătoria pe plaiurile țării noastre, dar ne întoarcem într-un trecut nu foarte îndepărtat, printr-una dintre cărțile Sfântului Cuvios Cleopa Ilie – „Adevărata pace a inimii”.

     Împărțită în patru mari capitole – despre autocunoaștere sufletească, lupta cea bună, învățături generale și viețile câtorva chipuri de lumină ce au trăit în mănăstirile Bucovinei, cartea de față încearcă să cultive în cititor rodul cel bun al cunoașterii duhovnicești. Lecturând-o, realizezi că te afli în fața unui curs teoretic foarte bine structurat, cu exemple din Sfânta Scriptură, mărturii ale Sfinților Părinți și povestiri din viața reală. La o primă privire, pare o carte ușor de citit, dar cu cât pătrunzi mai adânc în paginile sale, profunzimea din spatele cuvintelor scrise devine din ce în ce mai pregnantă. 

„Fiind eu nemernic și străin pe acest pământ, ca și toți părinții mei (Psalm 38, 17), și cugetând la cele petrecute în viața mea, mi-am adus aminte de unele predici pe care le-am vorbit oarecând părinților și fraților din această Sfântă Mănăstire Sihăstria, pe vremea când, cu nevrednicie, eram povățuitor duhovnicesc al lor. Deci am socotit că ar fi bine să scriu unele din aceste predici ce mi s-au părut a fi mai de folos (…) pentru credincioși.

     Penultima carte pe care o descoperim împreună, reprezintă o adevărată bibliografie modernă a unuia dintre cei mai mari sfinți români pe care țara noastră i-a găzduit pe teritoriul său în secolul XX – „Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul”, scrisă de un nume deja amintit în articolul de față – părintele Constantin Necula. 

     Cu note fine personale, ușor înțepătoare – pe bună dreptate – pe alocuri, povestită în stilul propriu, devenit de acum recogniscibil al părintelui Constantin Necula, lectura de față ne îndeamnă să îl cunoaștem mai îndeaproape pe sfântul al cărui chip pare – pe de o parte dur, impasibil, impenetrabil, iar pe de altă parte traduce o forță și o cunoaștere de care puțini au avut parte vreodată. 

     La mormântul preotului Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop am fost demult, acum mai bine de cincisprezece ani împreună cu părinții. Îmi amintesc că era o zi de vară ploioasă și că – deși pământul se simțea sub picioare mai degrabă mâlos și neprietenos cu noi, străinii, zeci de oameni mărșăluiau în șir indian către locul de veci al părintelui. Într-o liniște asurzitoare, în care doar stropii de ploaie ne mai aminteau că ne aflam pe pământ, într-un loc simplu, în care o cruce de lemn se ridica smerit parcă de nicăieri, înconjurată – sau mai bine zis flancată, de rânduri-rânduri de flori. Vedeam cum oamenii se închină la mormânt și spun rugăciuni șoptite. Venise rândul meu să mă apropii și nu știam ce să zic sau să cer. Nu rețin cu exactitate ce am gândit atunci sau pentru ce m-am rugat, dar încă și acum, când rememorez aceste frânturi de istorie personală, trăiesc pacea pe care mi-a oferit-o colțul de rai de la mormântul Avvei Arsenie. 

     Aceeași pace și dorință de a-i cunoaște viața sa pământească, am experimentat în clipele în care am citit cartea de față. Am regăsit o perspectivă cunoscută, dar prea puțin discutată a regimului comunist, asuprirea continuă îndreptată către lăcașele de cult din România, fuga și ascunderea preoților, respectiv sentința la muncă zilnică în cadrul Canalulului Dunărea-Marea Neagră. Dincolo de detaliile perioadei întunecate prin care a trecut România anilor 1900, descoperim viața „Sfântului Ardealului”, un tânăr preot-pictor care își duce crucea cu demnitate și dorința acerbă de a-și ajuta semenii, fie prin munca fizică, fie prin învățăturile duhovnicești pe care le lasă drept moștenire.

„…iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.”

     Ultima recenzie din actualul articol reprezintă cea mai recentă lectură duhovnicească personală – „Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul”, scrisă de Ieromonahul Isaac. Impactul cunoașterii starețului între filele cărții a fost cu atât mai important cu cât am avut ocazia de a vizita mormântul acestuia, aflat în cadrul Mănăstirii de maici „Sfântul Ioan Teologul” din localitatea Suroti, situată în apropierea orașului Tesalonic din Grecia. 

     Sfântul Cuvios Paisie a reprezentat un adevărat simbol de smerenie creștină, iubire față de aproapele și credință nestrămutată în Dumnezeu. De mic copil, botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul și luând numele său după botez, în locul celui ales de părinți – Hristofor, acesta a arătat o chemare aproape neomenească către cele sfinte. Micuțul Arsenie a îmbrățișat natural virtuți la care majoritatea mirenilor ajung cu dificultate, precum înfrânarea de la mesele bogate, ascultarea fără cârtire, neagoniseala, evlavia și munca asiduă, înstrăinarea de lucrurile lumești și dorința de a trăi în pustie, neștiut de nimeni. 

     Cartea de față, structurată în trei părți, ne istorisește pe larg viața Cuviosului Paisie, călătoria sa și a familiei în timpul schimbului de populație din 1924, copilăria trăită în Grecia, perioada petrecută în războiul civil pe post de transmisionist, reîntoarcerea în obștea Mănăstirii Stomiu, călătoria spre Sfântul Munte și pustinicia în Muntele Sinai. Dincolo de firul narativ al istoriei personale, descoperim virtuțile creștine care i-au ghidat existența monahului. Deși se critica aspru pentru orice, arăta milă și iubire față de mireni, ceea ce i-a adus faima unui monah cu viață sfântă. În orice activitate pe care o întreprindea, de la rugăciunea neîncetată până la lucrul cu mâna și lemnul, fiind la origine tâmplar de meserie, Cuviosul Paisie arăta o dragoste jertfelnică față de Dumnezeu și creația Sa – omul.

„Eu, monahul Paisie, cercetându-mă pe mine însumi, am văzut că toate poruncile Domnului le-am călcat și toate păcatele le-am săvârșit. Nu are însemnătate dacă unele au fost săvârșite în mai mică măsură, căci nu am nici o îndreptățire, de vreme ce Domnul mi-a făcut atâta bine.”