,,We, The People..." Condiția politică a imaginii după epuizarea promisiunii democratice

Putem vorbi azi de o melancolie sau de o melodramă a suveranității? Cine are voie să rostească ,,Noi, poporul”? Democrația modernă s-a constituit în jurul unui paradox pe care istoria sa nu a reușit niciodată să-l rezolve - poporul este desemnat drept sursă originară a puterii, deși nu există nicio instanță capabilă să-i încorporeze integral voința, să-i epuizeze pluralitatea sau să-i fixeze definitiv identitatea. Chiar în momentul în care este invocat ca fundament al legitimității, poporul e doar obiectul unei forme de reprezentare care îl produce simbolic drept unitate. Acest paradox, constitutiv modernității politice, revine astăzi cu o intensitate particulară, într-un prezent în care războaiele teritoriale, mobilizările naționaliste, precaritatea economică și transformările tehnologice ale comunicării publice au compromis certitudinile pe care se sprijinea imaginarul democratic al perioadei postbelice.

Anularea procesului electoral prezidențial din România, prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024, a făcut vizibilă o contradicție profundă a democrației contemporane - tensiunea dintre suveranitatea populară, legitimitatea instituțională și revendicarea dreptului de a vorbi în numele poporului. Dincolo de consecințele juridice și politice, acest episod a precipitat o criză a reprezentării colective, în care noțiuni precum națiune, libertate și suveranitate au devenit obiectul unor interpretări antagonice. În acest climat, discursurile naționaliste și suveraniste au reactivat imaginarul unei comunități originare, omogene și amenințate din exterior, în timp ce orientările pro-europene au revendicat apartenența la un orizont politic transnațional. Fractura nu privește însă doar opoziția dintre două viziuni geopolitice, ea privește însăși imposibilitatea de a mai constitui un „noi” politic necontestat. Suveranitatea se configurează în termenii unei contradicții fundamentale - deși afirmă autonomia și unitatea comunității politice, instrumentalizarea sa în discursurile identitare conduce la excluderea pluralității și la accentuarea fracturilor sociale care subminează însăși experiența democratică.

100

Contradicția capătă o expresie artistică în performance-ul Delay, Distort, Amplify, realizat de Dan Acostioaei cu participarea curatorului Cristian Nae, la 28 octombrie 2026. Într-o configurație scenică dominată de drapelele Statelor Unite, Uniunii Europene și Rusiei, cei doi performeri, echipați cu chitare electrice, se situează în interiorul unui câmp simbolic traversat de tensiunile geopolitice contemporane. Drapelele sunt însemne ale unor puteri sau alianțe, dar sunt și reprezentări ale unor orizonturi ideologice concurente, prin intermediul cărora identitatea națională este imaginată, negociată și disputată. Prezența lor simultană transformă spațiul artistic într-o scenă a interferențelor dintre suveranitate și dependență, autonomie și influență, apartenență și antagonism. În această lectură, România nu este o entitate izolată, ea este un spațiu în care revendicările naționaliste sunt inseparabile de circulația transnațională a imaginilor, discursurilor și modelelor de putere.

90

Chitarele electrice introduc o dimensiune acustică suplimentară acestei confruntări simbolice. Asociate amplificării, distorsiunii și ecoului sonor, ele oferă o posibilă analogie cu mecanismele prin care discursul politic este repetat, alterat și intensificat în spațiul mediatic. Titlul Delay, Distort, Amplify poate fi citit drept o formulă critică a producerii polarizării - decalajul dintre eveniment și interpretarea sa, deformarea mesajului prin circulație și amplificarea afectivă a diferențelor până la transformarea lor în antagonisme identitare. Performnance-ul sugerează că fracturarea societății rezultă din incompatibilitatea unor convingeri politice, dar și din modul în care acestea sunt mediate, puse în scenă și transformate în semne ale apartenenței sau ale excluderii.

91

Investigația este continuată, într-un registru conceptual mai amplu, de proiectul expozițional ulterior We, the People…, care deplasează problema de la mecanismele polarizării către condițiile reprezentării democratice înseși. În perspectiva filosofiei politice a lui Claude Lefort, democrația se definește prin imposibilitatea aproprierii definitive a locului puterii și prin caracterul nedeterminat al identității poporului. Tocmai această nedeterminare este contestată de discursurile care pretind să identifice națiunea cu o voință unică, autentică și exclusivă. În relația dintre cele două proiecte, naționalismul apare nu doar ca ideologie politică, dar și ca operațiune simbolică de producere a unei imagini unitare a comunității, imagine care riscă să transforme diferența democratică într-o ruptură între cei considerați reprezentanți legitimi ai poporului și cei plasați în afara lui.

De la distorsiunea și amplificarea antagonismelor în Delay, Distort, Amplify la interogația asupra subiectului colectiv din We, the People…, practica artistică examinează un paradox central al prezentului politic - cu cât poporul este invocat mai insistent ca unitate indivizibilă, cu atât sunt mai vizibile diviziunile care îl traversează. Formula „We, the People” nu mai poate fi înțeleasă ca expresie transparentă a unui consens, ea este percepută ca o întrebare deschisă asupra celui care vorbește, a celui care este reprezentat și a celui care rămâne exclus din pronumele colectiv. Miza celor două proiecte constă tocmai în expunerea acestei instabilități - nu dispariția suveranității, miza este disputa pentru confiscarea semnificației sale. Nu absența comunității este problema. Dilema o reprezintă dificultatea de a imagina această comunitate fără a suprima diferențele care o constituie.

Sintagma We, the People…, înscrisă la începutul preambulului Constituției Statelor Unite, aparține acestei istorii a instituirii simbolice. Pronumele colectiv nu constată pur și simplu existența unui subiect politic anterior discursului; el participă la constituirea acelui subiect printr-un act de enunțare care transformă o pluralitate istorică într-o comunitate susceptibilă să se recunoască drept autor al legii. În termenii teoriei performativității, actul de a spune „noi” contribuie la producerea entității colective pe care pretinde că o desemnează. Dar cine autorizează această rostire? Cine decide limitele apartenenței și, mai ales, în numele cui poate fi proclamată universalitatea unei comunități istorice a cărei constituire a presupus excluderi, ierarhii și forme de dominație?

904318472_28434770712868777_4441130787147969034_n

Aceste întrebări oferă punctul de plecare al expoziției internaționale We, The People…, organizată de Institutul de Cercetare Multidisciplinară în Artă (ICMA), curatoriată de Cristian Nae, cu Cristiana Ursache în calitate de curator asistent și cu o arhitectură expozițională concepută de Lavinia German. Desfășurat între 13 noiembrie 2026  și 13 decembrie 2026 în spațiile Galeriei Aparte a Facultății de Arte Vizuale și Design Iași, și tranzit.ro/Iași, proiectul reunește practici artistice dintr-o geografie transnațională extinsă.

Titlul expoziției își extrage forța tocmai din întreruperea enunțului constituțional. Cele trei puncte care urmează expresiei We, The People… lasă deschisă o propoziție a cărei continuare a devenit istoric problematică. Acolo unde textul constituțional instituia autoritatea colectivă prin solemnitatea unei afirmații, expoziția introduce ezitarea, întreruperea și disputa asupra celui îndreptățit să vorbească.

Demersul artistic intră într-un dialog interesant cu reflecțiile lui Claude Lefort asupra democrației ca formă politică întemeiată pe imposibilitatea întrupării definitive a puterii. În societățile democratice, locul puterii este simbolic gol; nicio persoană, clasă sau facțiune nu îl poate ocupa legitim în mod permanent, identificându-se cu totalitatea corpului social. Democrația presupune recunoașterea unei diviziuni constitutive a societății, iar încercarea de a suprima această diviziune în numele unei unități organice poate conduce către forme autoritare ale reprezentării.

Ceea ce Lefort identifică drept caracterul neîncorporabil al puterii democratice, capătă astăzi o semnificație aproape neliniștitoare. În numeroase spații politice, termenul „popor” circulă ca și cum ar desemna o substanță morală unitară, dotată cu o voință imediat recunoscută, anterior oricărei medieri instituționale. Retorica suveranității promite adesea restituirea acestei unități pretins pierdute, transformând contradicțiile societății în efecte ale unor intervenții exterioare, ale unor elite presupus (i)legitime sau ale unor alterități desemnate drept amenințătoare.

  Ernesto Laclau a arătat însă, că poporul este întotdeauna rezultatul unei construcții politice, al articulării unor revendicări distincte într-un lanț de echivalențe. Nu există un popor pur, anterior reprezentării sale, pe care discursul politic l-ar putea exprima fără rest. Problema nu constă în faptul că poporul este construit simbolic - orice identitate politică presupune asemenea reprezentări - problema constă în momentul în care o construcție contingentă revendică monopolul legitimității și încearcă să elimine posibilitatea altor reprezentări.

  Expoziția de la Iași, We, The People…, își înscrie intervenția în acest punct sensibil al vieții democratice. Formularea curatorială a unei „fragilități structurale a suveranității democratice moderne” permite înțelegerea proiectului dincolo de registrul unei reacții culturale la actualitatea politică. Fragilitatea nu constituie aici un accident al democrației, o degradare provizorie ce ar putea fi remediată prin recuperarea unui echilibru originar. Ea aparține condiției sale constitutive - democrația nu poate elimina conflictul fără a risca să elimine, odată cu el, pluralitatea subiectelor în numele cărora se legitimează.

 În același timp, actualitatea istorică a acestei vulnerabilități este imposibil de ignorat. Invazia rusă la scară largă a Ucrainei, începută în februarie 2022, războiul și catastrofa umanitară din Gaza, conflictul din Sudan, persistența violențelor împotriva minorităților și intensificarea disputelor asupra frontierelor arată că ordinea politică internațională nu poate fi redusă la imaginea liniștitoare a unui progres democratic ireversibil. În noiembrie 2026, rapoartele umanitare continuă să documenteze suferința civililor, distrugerea infrastructurilor și precaritatea extremă a persoanelor strămutate.

 Ce mai poate însemna în contemporaneitate un drapel? Ne putem raporta la ontologia imaginii politice, după Danto? Una dintre contribuțiile decisive ale lui Arthur C. Danto la filosofia artei a fost demonstrarea insuficienței criteriilor exclusiv perceptive în definirea operei. În The Transfiguration of the Commonplace (1981), diferența dintre obiectul comun și opera de artă nu se lasă stabilită prin simpla examinare a proprietăților materiale. Obiectele pot fi vizual indiscernabile și totuși radical diferite din punctul de vedere al identității lor artistice. Opera încorporează o semnificație care trebuie interpretată în raport cu istoria artei, cu intenționalitatea artistică și cu lumea discursivă în care este posibilă. Puține obiecte sunt mai potrivite pentru examinarea acestei probleme decât drapelul. În existența sa obișnuită, el este o emblemă a unei autorități politice, semn al apartenenței colective și instrument al reprezentării statale. Dar aceeași suprafață textilă, introdusă într-un dispozitiv artistic, poate transforma însăși autoritatea pe care o reprezintă în obiect al investigației. Danto ne-ar îndemna să nu căutăm semnificația acestei transformări exclusiv în modificarea formei, ne-ar îndemna să căutăm în ceea ce forma ajunge să încorporeze. Totuși, în cazul drapelului, problema dobândește o dificultate suplimentară. Înainte de a deveni artă, drapelul este deja o imagine saturată de sens, investită cu afecte istorice și recunoscută prin coduri instituționale riguros stabilite. Artistul nu intervine asupra unui obiect neutru, artistul intervine asupra unui simbol care exercită deja o anumită autoritate asupra privirii.

071cec4c-b036-457b-a419-a5d91a450254

 În 35 Years After (2025), Dan Acostioaei revine asupra unuia dintre cele mai pregnante gesturi iconografice ale Revoluției române din decembrie 1989 - îndepărtarea stemei socialiste din centrul tricolorului. Imaginea drapelului perforat a devenit, în imaginarul public al tranziției postcomuniste, o reprezentare condensată a ruperii de regimul anterior. Printr-o operație materială extrem de simplă, simbolul oficial al statului era transformat într-o imagine a contestării statului însuși. Există în această intervenție o particularitate care merită examinată. Revoluționarii nu au abandonat drapelul național, ei au eliminat din interiorul său însemnul unui regim politic. Continuitatea formei naționale era păstrată, în vreme ce semnul autorității comuniste era negat. Prin această disjuncție, imaginea putea susține simultan ruptura istorică și persistența unei identități colective. Golul din centrul tricolorului se transforma în locul unui viitor încă nedeterminat. Slavoj Žižek a interpretat această imagine în termenii semnificantului vid - o absență în care pot fi investite conținuturi politice diverse, înainte ca disputa pentru hegemonie să stabilizeze temporar semnificația momentului revoluționar. Trebuie observat că acest gol nu reprezenta pur și simplu neantul. El devenea suportul unor așteptări colective care nu puteau fi încă exprimate printr-un proiect instituțional comun. În 35 Years After, Acostioaei multiplică perforația originară, transformând drapelul într-o suprafață traversată de trei aperturi prin care pătrund simbolurile Statelor Unite, Uniunii Europene și Federației Ruse. Ceea ce în 1989 putea reprezenta deschiderea istoriei către un orizont democratic apare acum ca loc al unei permeabilități geopolitice. Lucrarea nu trebuie însă citită exclusiv ca alegorie a unei suveranități originare, ulterior confiscate de puteri exterioare. O asemenea interpretare ar presupune existența unei plenitudini naționale anterioare relațiilor de dependență, negocierii și conflictului. Or, comunitățile politice moderne nu se constituie în afara acestor relații. Identitatea lor este modelată de tratate, alianțe, fluxuri economice, migrații, confruntări diplomatice și războaie. Instalația este semnificativă prin ambiguitatea sa. Cele trei perforații nu desemnează forme omogene ale raportării la exterior. Integrarea europeană și participarea la o alianță militară, rezultate din decizii politice și procese instituționale, nu pot fi echivalate cu politicile coercitive ale unei puteri care recurge la agresiune armată. Lucrarea sugerează tocmai necesitatea de a diferenția asemenea raporturi, într-un context în care discursurile politice le pot comprima în narațiuni simplificatoare ale dominației străine. Drapelul se transfigurează într-o suprafață asupra căreia se proiectează însăși dificultatea de a distinge autonomia de izolare, interdependența de subordonare și apartenența geopolitică de pierderea suveranității.

101

La Ferenc Gróf, în Falling (US Flag) (2015), mecanismul destabilizării simbolului este diferit. Compoziția drapelului american este supusă unei dezagregări gravitaționale - stelele și dungile își abandonează ordinea canonică și se acumulează către marginea inferioară a imaginii, asemenea pieselor unui joc de Tetris a cărui logică a încetat să mai garanteze stabilitatea ansamblului. Această referință ludică introduce un element straniu în solemnitatea reprezentării statale. Geometria drapelului, dependentă de alternanță, repetiție și proporție, este supusă unei temporalități a căderii. Ordinea nu mai apare ca proprietate naturală a emblemei, ordinea apare ca aranjament contingent, susceptibil să se descompună. Ceea ce impresionează în această lucrare este absența unui agent vizibil al distrugerii. Nu există un adversar care atacă drapelul, nici un gest iconoclast explicit. Simbolul pare să cedeze sub propria sa greutate. Această reprezentare poate fi apropiată de conceptul benjaminian al ruinei, înțeleasă nu doar ca vestigiu al unei ordini dispărute, înțeleasă ca figură prin care istoria devine perceptibilă în caracterul său fragmentar. Ruina dezvăluie temporalitatea ascunsă în formele care pretind permanența. În registrul contemporan al imaginii, prăbușirea drapelului american permite o reflecție asupra vulnerabilității mitologiilor instituționale și asupra dificultății de a conserva credibilitatea marilor narațiuni politice. Însă lucrarea nu echivalează cu un diagnostic definitiv asupra viitorului Statelor Unite sau al democrației liberale. Forța ei este mai curând aceea de a introduce timpul, instabilitatea și posibilitatea eșecului în interiorul unei imagini concepute pentru a reprezenta continuitatea.

Între drapelul perforat al lui Acostioaei și cel dezagregat al lui Gróf se formează o constelație vizuală în care simbolurile suveranității își pierd caracterul autoevident. În ambele cazuri, opera artistică intervine asupra unei imagini care pretindea să fie transparentă față de autoritatea reprezentată și o transformă într-un obiect problematic. Se poate observa aici o diferență esențială între iconoclasmul clasic și critica artistică a simbolurilor politice. În iconoclasm, distrugerea imaginii urmărește adesea anularea puterii care i se atribuie. În lucrările discutate, imaginea supraviețuiește propriei sale destabilizări, continuând să fie recunoscută și tocmai de aceea capabilă să producă reflecție. Simbolul nu dispare. Își pierde inocența.

 Pentru a înțelege mai profund actualitatea expoziției We, The People…, trebuie reconsiderată însăși condiția contemporană a vizibilității politice. Dacă modernitatea a încredințat imaginii funcția de a reprezenta puterea, prezentul pare să fi transformat-o într-unul dintre mediile prin care puterea operează efectiv. Distincția dintre reprezentarea unui eveniment și participarea imaginii la constituirea lui este tot mai dificil de menținut. În războiul contemporan, imaginea circulă simultan ca mărturie, probă, instrument de propagandă, obiect al identificării militare și suport al mobilizării afective. Dronele produc imagini destinate supravegherii și, în anumite sisteme, operațiunilor de țintire; înregistrările realizate de civili documentează distrugerea; imaginile satelitare pot contribui la verificarea unor evenimente contestate; secvențele extrase din context sunt redistribuite în ecosisteme informaționale în care viteza reacției precedă adesea verificarea faptelor. Imaginea nu mai ocupă doar poziția retrospectivă a martorului. Ea poate fi o componentă a evenimentului, influențând percepția, deciziile și raporturile de putere.

 Această mutație a fost anticipată, în forme diferite, de cercetările artistice ale lui Harun Farocki asupra imaginilor operaționale, de reflecțiile lui Hito Steyerl asupra circulației digitale și de investigațiile lui Trevor Paglen privind infrastructurile invizibile ale supravegherii. În fiecare caz, problema este deplasată dinspre semnificația figurativă a imaginii către condițiile tehnice, politice și instituționale ale producerii și utilizării sale. Farocki a arătat că anumite imagini sunt produse pentru a îndeplini o operațiune mai curând decât pentru a fi contemplate. Ele aparțin unui regim al vizibilității instrumentale, în care privirea umană poate deveni secundară în raport cu prelucrarea tehnică. Steyerl, la rândul său, a urmărit circulația imaginilor degradate și reproduse, pentru care pierderea calității materiale poate coincide cu extinderea accesibilității și a eficacității sociale.

 În asemenea condiții, o întrebare formulată inițial în interiorul filosofiei artei - ce anume face ca o imagine să încorporeze o semnificație? – interferează cu o alta, de o urgență politică evident - ce anume face ca o imagine să producă efecte asupra lumii? Distincția trebuie păstrată. Opera artistică nu este echivalentă cu imaginea operațională, iar documentul unei atrocități nu devine automat artă prin simpla sa expunere. Dar tocmai această diferență permite înțelegerea rolului pe care practica artistică îl poate avea într-un prezent saturat de reprezentări ale violenței. Ea poate întrerupe, uneori, circuitul utilizării imediate a imaginii, restituindu-i complexitatea istorică și dificultatea interpretativă.

În East Side Story (2006–2008), Igor Grubić construiește o asemenea întrerupere printr-un dispozitiv video pe două canale, care juxtapune înregistrări ale agresiunilor homofobe produse în timpul primelor manifestări Gay Pride din Zagreb și Belgrad cu intervenții coregrafice desfășurate în spațiile unde violența avusese loc. Aici, raportul dintre document și operă este decisiv. Înregistrarea documentară păstrează caracterul ireductibil al agresiunii. Ea arată corpuri asupra cărora se exercită violența, în condițiile în care prezența acestora în spațiul public este percepută de agresori drept o încălcare a unei ordini identitare presupus legitime. Intervenția coregrafică reia însă locul și memoria evenimentului, introducând o altă temporalitate a corpului. Gesturile atacului, ale fricii și ale retragerii sunt reconfigurate într-o structură performativă. Corpul care fusese transformat în obiect al agresiunii reapare într-un limbaj care îi restituie capacitatea de expresie. Opera nu anulează violența, iar ar fi lipsit de rigoare să identificăm transfigurarea ei artistică cu depășirea efectivă a traumelor produse. Ceea ce se modifică este regimul în care violența poate fi percepută și interpretată. Jacques Rancière a descris politica drept dispută asupra distribuției sensibilului, asupra modului în care o ordine socială stabilește cine poate apărea, cine poate vorbi și ce forme de experiență sunt recunoscute drept semnificative. Intervenția lui Grubić poate fi înțeleasă ca o reconsiderare a dreptului de a ocupa spațiul public. Strada, care fusese scena unei agresiuni menite să elimine o anumită prezență corporală, se transform în locul unei revendicări estetice a vizibilității. Dar această revendicare nu presupune reprezentarea corpului ca identitate stabilă și neproblematică. Coregrafia face vizibilă vulnerabilitatea lui și, simultan, capacitatea de a transforma această vulnerabilitate într-o formă de apariție politică.

44

Conform teoriei lui Judith Butler, precaritatea corpului nu constituie doar o condiție biologică universală. Ea este distribuită diferențiat prin norme, instituții și cadre de recunoaștere care determină ale cui vieți pot fi considerate protejabile și ale cui suferințe devin inteligibile public. În Frames of War: When Is Life Grievable? (2009), Butler discută caracterul selectiv al cadrelor prin care violența este reprezentată și recunoscută.

East Side Story se întâlnește cu problematica centrală a expoziției. Invocarea poporului ca totalitate unitară devine primejdioasă atunci când presupune eliminarea vizibilității celor care contrazic definiția dominantă a apartenenței. Această considerație dobândește o acuitate aparte în contextul războaielor contemporane, unde reprezentarea celuilalt prin categorii abstracte poate facilita dezumanizarea și poate contribui la justificarea violenței. Totuși, ar fi reductiv să transformăm instalația lui Grubić într-o ilustrare anticipatoare a conflictelor actuale. Lucrarea își păstrează specificitatea istorică, iar universalitatea sa critică rezultă tocmai din atenția acordată unei situații particulare.

Susan Sontag observa, în Regarding the Pain of Others (2003), că expunerea la imagini ale suferinței nu garantează înțelegerea istorică a evenimentelor reprezentate. Compasiunea poate fi intensă, dar trecătoare; imaginile pot tulbura, fără să ofere mijloacele unei judecăți politice articulate. Grubić introduce, între document și spectator, un interval de interpretare. Cele două canale video nu solicită același tip de atenție și nu pot fi reduse la o singură explicație. Tocmai această imposibilitate a unei receptări uniforme conferă instalației o densitate critică particulară. Nu este sigur că arta poate produce solidaritate. Ea poate însă modifica condițiile în care solidaritatea devine posibil de gândit.

Dacă violența identitară își exercită puterea asupra corpurilor prin excludere și stigmatizare, economia politică produce alte forme ale vulnerabilității, mai puțin spectaculoase, dar înscrise în însăși organizarea vieții cotidiene. În Enlarged Clothing (2005), Matei Bejenaru examinează integrarea economiei românești postcomuniste în circuitele internaționale ale producției textile, pornind de la sistemul de confecționare în lohn, în care întreprinderile locale furnizau forță de muncă și capacitate de producție pentru companii care controlau în alte spații designul, distribuția și comercializarea produselor. Artistul transformă diferența dintre costurile locale și prețurile comerciale într-un algoritm de supradimensionare a hainelor. Obiectele vestimentare rezultate își pierd proporțiile funcționale, devenind reprezentări materiale ale unor raporturi economice care, în mod obișnuit, rămân invizibile în produsul finit.

42

 Potrivit investigațiilor lui Hans Haacke asupra proprietății și capitalului până la practicile care utilizează documente administrative, statistici și arhive economice, arta contemporană a dezvoltat forme de reprezentare capabile să transforme relațiile abstracte în structuri perceptibile. Dar Bejenaru evită atât ilustrarea sociologică directă, cât și estetizarea autonomă a informației. Algoritmul este transpus într-un obiect a cărui familiaritate domestică face imediat sesizabilă disproporția. Haina este unul dintre obiectele cele mai apropiate de corp. Ea îi urmează conturul, îi organizează apariția socială și participă la construirea identității individuale. În Enlarged Clothing, tocmai această relație este perturbată. Dimensiunile vestimentare nu mai sunt determinate de anatomie, ele sunt determinate de  de raportul dintre cost și valoare comercială. Corpul uman este substituit, în mod simbolic, de corpul economic al mărfii. Există aici o intuiție apropiată de analiza marxiană a fetișismului mărfii. În condițiile producției capitaliste, obiectele apar pe piață ca entități autonome, în vreme ce relațiile sociale dintre cei care le produc sunt mediate și adesea ascunse de forma mărfii. Bejenaru intervine asupra acestei aparente autonomii. Obiectul își pierde normalitatea tocmai pentru a face perceptibile relațiile de producție pe care funcționalitatea sa obișnuită le disimula. Lucrarea propune și o reflecție asupra modalităților prin care periferia economică este constituită în interiorul proceselor de integrare globală.

 În imaginarul triumfalist al tranziției postcomuniste, integrarea în economia de piață a fost adesea asociată cu promisiunea unei convergențe istorice. Diferențele de dezvoltare urmau să se diminueze, iar apartenența la instituțiile europene părea să garanteze o apropiere treptată de nivelurile de prosperitate ale centrului occidental. Realitatea tranziției a fost mai contradictorie. Restructurările industriale, migrația, diferențele salariale și noile distribuții ale capitalului au produs forme de mobilitate și dezvoltare, dar și experiențe persistente de precaritate și marginalizare. O parte a retoricii suveraniste contemporane își extrage eficacitatea din recuperarea acestor experiențe, transformându-le în argumente ale unei narațiuni despre deposedarea națională. Dar ar fi insuficient să considerăm toate nemulțumirile economice simple produse ale manipulării ideologice.

Lucrarea lui Bejenaru permite tocmai această distincție. Ea face vizibilă asimetria economică fără a pretinde că o asemenea asimetrie ar valida automat răspunsurile politice care o instrumentalizează. De aici rezultă o contribuție importantă la arhitectura intelectuală a expoziției. Criza democratică nu se desfășoară exclusiv la nivelul simbolurilor, al identităților și al discursurilor. Ea este legată și de experiența concretă a muncii, a distribuției resurselor și a promisiunilor sociale neîmplinite. În contextul geopolitic actual, când disputele privind globalizarea și dependența economică sunt frecvent reorganizate prin vocabularul securității naționale, această dimensiune are o relevanță suplimentară. Suveranitatea economică este obiectul unor revendicări concurente, iar interdependența poate fi prezentată alternativ drept condiție a prosperității sau drept formă a vulnerabilității.

În Immigrant (2006), Alexandra Croitoru investighează, dintr-o altă abordare, transformările apartenenței și ale mobilității în contextul extinderii Uniunii Europene. Corpul migrantului poate fi înțeles aici ca loc de întâlnire între promisiunea libertății de circulație și persistența ierarhiilor culturale și economice. Alăturarea conceptuală a celor două proiecte oferă o perspectivă asupra contradicțiilor integrării - libera circulație a bunurilor, a capitalului și a persoanelor nu produce în mod necesar o distribuție egală a drepturilor sociale, a recunoașterii și a securității materiale. Întrebarea „cine este poporul?” ni se relevă ca o dimensiune economică. Comunitatea politică nu este alcătuită din subiecți abstracți, identici în raport cu legea și cu piața, ea este alcătuită din indivizi situați inegal în structurile producției, mobilității și proprietății. Fără această dimensiune materială, orice analiză a crizei suveranității riscă să rămână captivă în propriul său vocabular simbolic.

41

 Revolta își descoperă propria vulnerabilitate - acela în care cuvintele care au făcut-o posibilă devin suficient de recunoscute pentru a putea fi desprinse de experiența istorică din care s-au născut. Sloganul revoluționar, conceput pentru a condensa o revendicare și a produce solidaritate, poate supraviețui cauzei sale, poate circula în alte contexte și poate ajunge să servească unor finalități politice radical diferite. Această mobilitate a limbajului constituie materia proiectului Battle Cry (2021–), al lui Daniel García Andújar. Lucrarea reunește un repertoriu eterogen de lozinci, strigăte de luptă și formule ideologice, transpuse pe carton printr-un procedeu care asociază precizia conturului tipografic cu efortul manual al umplerii fiecărei litere. În această tehnică, aparent modestă, se află o contradicție între caracterul standardizat al comunicării politice și temporalitatea concretă a muncii. O lozincă poate fi repetată de mii de oameni într-un interval de câteva secunde, dar obiectul lui Andújar solicită o durată incompatibilă cu instantaneitatea comunicării de masă. Litera tipărită este completată manual, iar această intervenție îi conferă o materialitate pe care circulația digitală tinde să o facă invizibilă. Strigătul colectiv este transformat într-un obiect al răbdării.

9

 Referința la Cómo nos venden la moto, cartea publicată de Noam Chomsky și Ignacio Ramonet în 1996, permite apropierea proiectului de problema fabricării consensului. În societățile contemporane, discursul politic este supus unor procedee de selecție, simplificare și distribuție care îi pot modifica semnificația. Mesajele circulă în regimuri concurențiale ale atenției, iar eficacitatea lor depinde adesea de capacitatea de a produce identificare înaintea examinării argumentelor. Andújar investighează tocmai această zonă ambiguă dintre mobilizarea legitimă și instrumentalizarea afectivă. Sloganul nu este, în sine, nici emancipator, nici autoritar. Semnificația lui politică rezultă din condițiile în care este enunțat, din raporturile de putere în care intervine și din formele de identificare pe care le produce. Proiectul poate fi pus în relație cu teoria hegemoniei elaborată de Ernesto Laclau și Chantal Mouffe. Un semnificant politic își poate dobândi eficacitatea prin capacitatea de a articula revendicări heterogene, devenind suportul unei identități colective temporare. Dar această capacitate presupune întotdeauna o simplificare, o reducere a diferențelor și, uneori, o excludere.

În prezent, problema se complică prin medierea platformelor digitale. Ritmul comunicării politice este influențat de infrastructuri în care vizibilitatea poate fi determinată de interacțiune, polarizare și circulație accelerată. Sloganul devine disponibil unei reproducibilități aproape nelimitate, iar intensitatea sa afectivă poate fi conservată independent de contextul originar. Hito Steyerl a descris circulația imaginilor digitale printr-o economie în care degradarea materială și proliferarea reproducerilor modifică raportul dintre original, copie și accesibilitate. O transformare comparabilă poate fi observată în cazul limbajului politic - formula circulă, este extrasă, condensată, reutilizată și resemnificată.

Dar Andújar nu își limitează cercetarea la constatarea acestei mobilități. Prin caracterul laborios al execuției, el introduce un decalaj între producerea manuală a semnului și reproducerea sa ideologică. Obiectul artistic restituie durată unui limbaj care, în utilizările sale publice, aspiră la instantaneitate. Adaptarea proiectului pentru expoziția de la Iași, prin integrarea unor formule provenite din istoria recentă a protestelor românești, conferă arhivei o relevanță locală fără a o reduce la documentarea unei singure conjuncturi. Limbajul revoltei este confruntat cu propriile sale transformări, cu posibilitatea cooptării și cu dificultatea de a mai distinge între revendicarea colectivă și simularea ei. Această ultimă problemă devine esențială în raport cu estetica protestului. În ce moment o imagine a rezistenței încetează să mai participe la rezistență și devine semnul cultural al unei atitudini contestatare? Ce se pierde atunci când pancarta este desprinsă din manifestație și introdusă în galerie? Asemenea întrebări ar fi familiare criticii instituționale dezvoltate de Hans Haacke, Andrea Fraser sau, într-un alt registru, reflecțiilor lui Boris Groys asupra raportului dintre instalație și autoritatea curatorială. Muzeul poate conserva memoria protestului, dar poate și neutraliza urgența care îi conferise sens. El poate transforma conflictul într-un obiect al contemplării și contestarea într-o valoare culturală. Battle Cry nu oferă o soluție acestei contradicții. Tocmai persistența ei conferă lucrării profunzime. Arhiva devine locul în care limbajul politic este supus unei examinări care îi dezvăluie simultan puterea și precaritatea.

 În Bine ați venit! (2022/2024), Florin Bobu intervine asupra unui document vizual provenit din propaganda militară a celui de-al Doilea Război Mondial, pornind de la un banner prezent în filmul Războiul nostru sfânt (1942), regizat de Ioan Cantacuzino. Reconstituirea obiectului și înlocuirea unei litere latine cu un caracter chirilic produc o alterare minimă a suprafeței grafice, suficientă însă pentru a destabiliza integritatea simbolică a inscripției. În această economie a intervenției se poate recunoaște o strategie artistică apropiată de deturnarea semiotică. Imaginea nu este distrusă, iar caracterul ei recognoscibil este păstrat. Modificarea operează în interiorul convențiilor care îi asigură inteligibilitatea. Un singur caracter străin sistemului grafic inițial introduce o fisură în continuitatea discursului. Alteritatea nu mai este reprezentată ca prezență exterioară, ea este instalată chiar în structura semnului.

46

Lucrarea are o semnificație particulară în contextul istoriei românești a celui de-al Doilea Război Mondial, când propaganda politică și militară a participat la legitimarea unor campanii și forme de violență asociate regimului antonescian și alianței cu Germania nazistă. Reactivarea unui document din această perioadă presupune o responsabilitate interpretativă distinctă. Istoria nu poate fi tratată ca simplu depozit de imagini disponibile unor asocieri contemporane arbitrare. Specificitatea evenimentelor, caracterul regimului politic și consecințele propagandei trebuie să rămână inteligibile. Intervenția lui Bobu poate fi apropiată de ceea ce Walter Benjamin înțelegea prin necesitatea unei relații critice cu trecutul. Istoria nu este relevantă doar prin reconstruirea cronologică a evenimentelor, este relevantă și prin identificarea tensiunilor care fac ca anumite imagini să continue să exercite o putere asupra prezentului. Totuși, apropierea de Benjamin trebuie utilizată cu discernământ. Recontextualizarea artistică nu conferă automat unei imagini caracterul unei revelații istorice. Ea poate produce asemenea efecte numai în măsura în care permite reconsiderarea condițiilor concrete ale producerii și circulației documentului. În Bine ați venit!, perturbarea alfabetică poate fi interpretată ca o intervenție asupra vocabularului vizual prin care alteritatea geopolitică este construită și recunoscută. Schimbarea unei litere modifică, printr-o operație aproape imperceptibilă, raportul dintre familiaritate și exterioritate. În contemporaneitate, când discursurile propagandistice sunt relansate prin noi medii de circulație, problema nu mai privește doar falsificarea explicită a trecutului. Ea include și recuperarea selectivă a unor simboluri, transformarea traumelor istorice în argumente identitare și redistribuirea imaginilor într-un context care le poate inversa semnificația. Lucrarea lui Bobu intră într-o relație profundă cu ansamblul expoziției. Memoria politică este întotdeauna disputată, iar încercarea de a transforma istoria într-o narațiune unanim acceptată poate deveni ea însăși un instrument al autorității.

43

Dincolo de interogația asupra suveranității și a crizei reprezentării democratice, proiectul artistic We, The people… conturează o critică mai amplă a mecanismelor prin care imaginarul național este construit, mitologizat și instrumentalizat politic. Naționalismul cu accente protocroniste, problematizat în lucrările lui Savin, și formele de etnonaționalism investigate de Piacek pun în discuție tendința de a proiecta asupra trecutului o identitate colectivă originară, omogenă și continuă, transformând istoria și apartenența etnică în argumente ale legitimității contemporane. Națiunea este o esență presupus imuabilă, a cărei autenticitate trebuie permanent apărată împotriva alterității, ea nu mai apare ca o comunitate istorică traversată de diferențe.

Aceeași logică a producerii și legitimării identităților colective se regăsește, sub alte forme, în cultura digitală, unde manipularea social-media, autoritatea informală a influencerilor și performarea unor modele de masculinitate autoritară contribuie la reconfigurarea imaginarului puterii. Lucrările lui Vatamanu și Tudor Pătrașcu permit explorarea relației dintre aceste forme contemporane de masculinitate, fascinația pentru imaginarul imperial și excesul decorativ de factură barocă. Ornamentația, monumentalitatea și teatralizarea autorității pot fi citite aici ca expresii ale unei estetici a dominației, în care puterea se legitimează nu doar prin discurs, dar și prin seducția imaginii și spectacolul propriei grandori.

120

131132

În contrapunct, practicile artistice asociate lui Hangl, Bejenaru și Ștefan Rusu, deplasează atenția către modalitățile de articulare a comunității și de constituire a sferei publice, interogând condițiile participării, ale apartenenței și ale negocierii diferențelor. Problema emigrației, prezentă în demersurile lui Croitoru și Bejenaru, introduce o contradicție suplimentară în discursul suveranist contemporan - în timp ce națiunea este invocată ca unitate organică, experiența migrației dezvăluie caracterul dispersat, transnațional și adesea precar al comunității. Emigrantul este o figură ambiguă a imaginarului național, revendicat simbolic ca parte a poporului, dar situat într-un raport complex cu teritoriul, cetățenia și apartenența culturală. Privite împreună, aceste intervenții artistice evidențiază faptul că actuala criză a suveranității nu privește doar raportul dintre stat și instituțiile supranaționale, ea privește și conflictul dintre reprezentarea unei identități naționale compacte și realitatea unei comunități fragmentate, mobile și plurale. Practica artistică nu propune o nouă imagine unificatoare a poporului, ea face vizibile fisurile, excluderile și contradicțiile prin care orice asemenea imagine este produsă și contestată.

Reflecțiile asupra condiției postistorice a artei, ale lui Arthur C. Danto, au arătat că dispariția unei narațiuni normative a progresului artistic nu echivalează cu dispariția artei. Sfârșitul artei desemnează, în această accepțiune, epuizarea ideii potrivit căreia istoria artistică ar avansa către o formă finală, privilegiată, care i-ar dezvălui esența. Pluralismul practicilor contemporane exprimă tocmai această eliberare de sub autoritatea unei singure direcții stilistice. Arta poate utiliza documente, obiecte industriale, texte, arhive, performance-uri sau imagini digitale fără ca legitimitatea sa să depindă de conformitatea cu un ideal formal prestabilit.

Lucrările din We, the People…., nu aparțin unui limbaj artistic unitar. Ele rezonează prin procedee materiale și conceptuale distincte, iar semnificațiile lor politice nu pot fi reduse la același tip de eficacitate. Niciun stil artistic nu mai poate revendica exclusivitatea adevărului artei, după cum nicio reprezentare politică nu poate pretinde, în mod legitim, să epuizeze pluralitatea societății democratice. Nu toate formele artistice sunt echivalente sau toate revendicările politice posedă aceeași justificare. Pluralismul nu presupune încetarea judecății critice. Dimpotrivă, el transferă responsabilitatea evaluării dinspre conformitatea cu o normă prestabilită către examinarea particulară a fiecărei opere, a fiecărei intervenții și a consecințelor sale. Acum, când imaginile războiului circulă în timp real, când identitățile colective sunt supuse unor instrumentalizări concurente, în care infrastructurile digitale reorganizează formele atenției publice, această responsabilitate devine cu atât mai importantă. Arta contemporană nu deține o poziție exterioară lumii pe care o examinează. Ea aparține acelorași rețele politice, instituționale, economice și tehnologice, iar vocabularul critic poate fi, la rândul său, o resursă a prestigiului cultural.

904450192_28434771236202058_4485830081977244275_n

            În 1787, formula We, the People… deschidea un text constituțional care revendica autoritatea unei comunități politice capabile să se instituie prin lege. Mai bine de două secole mai târziu, pronumele colectiv continuă să organizeze imaginarul democratic, dar istoria i-a dezvăluit cu o claritate crescândă caracterul problematic. În numele poporului au fost revendicate drepturi și libertăți, au fost contestate forme ale dominației și au fost instituite regimuri reprezentative. În același nume au fost legitimate excluderi, violențe, persecuții și forme autoritare ale puterii. Ambivalența nu provine dintr-o deficiență accidentală a limbajului politic. Ea aparține structurii reprezentării colective - orice tentativă de a defini comunitatea presupune stabilirea unei limite, iar orice limită poate deveni obiect al contestării.    Expoziția We, the People… aduce această problemă în interiorul experienței estetice fără să pretindă că ar putea-o soluționa. Lucrările sale intervin asupra semnelor, simbolurilor prin care comunitățile își construiesc continuitatea și își legitimează autoritatea, transformându-le în obiecte ale unei reflecții asupra propriei instabilități.

Publicat în contribuitori, Actualitate, Arte vizuale

Nicio persoană nu a recomandat încă

Recomandă acest articol

Răspunsuri

Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.

Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.

După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.

Autentifică-te