Regizoarea Cătălina BUZOIANU și marile ei întâlniri în teatru

Ecaterina (Cătălina) Buzoianu  s-a născut  în 13 aprilie 1938, la Brăila și a decedat în 3 august 2019 la București. Marea regizoare este una dintre cele mai influente creatoare de teatru din România. A montat peste spectacole de teatru în România.

A fost căsătorită cu actorul Papil Panduru și a avut doi copii: pe Ștefănuț Iordănescu (dintr-o căsătorie anterioară) regizor de teatru și fost director de teatru (la Naționalul din Timișoara și la Teatrul Bulandra din București), și pe Velica Panduru, scenografă.

Din 1975 Cătălina Buzoianu a fost profesoară la Catedra de Regie Teatru a IATC București (azi UNATC), din 1990 ocupând și funcția de decan al Secției de Teatru. După pensionare, a predat la masterat cursurile de Antropologie și de Forme alternative de teatru.

A fost un eminent pedagog al şcolii româneşti de teatru, drept pentru care i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa, în 2013. Cătălina Buzoianu era decan la Facultatea de Teatru când l-a cunoscut pe marele regizor italian Giorgio Strehler, invitată fiind să participe la o conferinţă internaţională.

Rămâne în memoria teatrului românesc contemporan prin marile spectacole: „Maestrul şi Margareta“, „Pescăruşul“, „Levantul“, „Patul lui Procust“, „Turandot“…

A apreciat modestia artizanului care şi-a făcut „meseria” în limitele bunului simţ, numindu-se „profesionist“; a fost împotriva blazării celor care şi-au trăit „momentul” şi care, apoi, şi-au teoretizat experienţele; împotriva celor care s-au încăpăţânat să producă fără să mai inventeze ceva viu; a detestat ipocrizia celor care se considerau necesari deşi nimeni nu mai avea, de mult, nevoie de ei…

„Ani de zile am cizelat cu religiozitate rostirea pe scenă a cuvintelor autorilor mari sau mai puţin impunători de care m-a legat o afinitate explicabilă ori inexplicabilă. Am învăţat cu greu, adesea dramatic, arta cuvântului rostit. În ultimii ani, m-am simţit invadată de o spaimă crescândă… Uitasem, eram sigură, uitasem să vorbesc cu propriile mele cuvinte. Toate furtunile pustiitoare ale existenţei mele se priviseră, comod, în oglinzi somptuoase, magice sau deformante, create de titani sau artizani ai verbului. Pentru a mă regăsi trebuia să purced la o veritabilă spălare a creierului. Trebuia să învăţ din nou alfabetul. Şi sensul profund al literelor şi cuvintelor. Şi tot ce înţeleg astăzi se va alcătui cândva într-o carte despre viaţă şi oameni“, scria Cătălina Buzoianu în cartea sa.

„Am trăit multe vieţi într-una singură. Uneori decurg una dintr-alta, alteori sunt rupte cu brutalitate şi Mnemosina mă face să înţeleg acest montaj aiuritor. Atunci? Mi-e prietenă. Când nu mă minte. Cruzimea ei este realmente reconfortantă. În felul acesta este ea capabilă de iubire.” (Mnemosina este o muză bizară şi misterioasă)

Cătălina Buzoianu, în şapte fraze memorabile

„Un spaţiu teatral e un spaţiu metafizic. Structurile teatrale tradiţionale intuiesc perfect această condiţie când creează imense spaţii neutre care dispreţuiesc decorul ilustrativ.”

„Festivalurile de teatru au adunat cohorte de oameni din ţările lumii, demonstrând că teatrul este poate cea mai universală dintre limbile artei.”

„E drept că epoca noastră nu are un stil al ei. Nu putem clasifica un întreg secol, aşa cum am fişat conştiincios atâtea ere teatrale. Secolul nostru e capricios. Se plictiseşte repede. Curentele se succed (…). Apele mari, adânci, ale secolelor, cuprind în matca lor pârâurile zbuciumatelor decenii.”

„Regizorul este un eseist care vorbeşte în imagini. Spectacolul materializează lecturarea sa personală, creatoare, asupra unui text, dar mai ales poate construi un fragment al esteticii sale teatrale. Conştient că nimic nu poate fi pe vecie fixat; orgolios în alegerea sa efemeră, regizorul de teatru este creatorul momentelor, demiurgul clipei. Arta nu poate exista în afara comunicării imediate.”

„Nu-mi pot imagina un spectacol fără o arhitectură sonoră, fără o orchestraţie riguroasă a vocilor actorilor, tratate drept ceea ce sunt cu adevărat: minunate şi unice instrumente ale naturii.”

„În spectacol, actorul este plexul solar, emite raze, unde sensibile care alcătuiesc acel halou al personalităţii transmise către parteneri, stabilind, într-un contact permanent, comunicarea cu publicul.”

„Eminescu şi Caragiale sunt complementari. «Ca Diavolul şi Bunul Dumnezeu», ceea ce afirmă unul neagă celălalt. Când se plictisesc, inversează rolurile. Eminescu aruncă diatriba socială, iar Caragiale impune cu desăvârşire stăpânirea mijloacelor autonomiei tragicului.”

Gânduri despre mari întâlniri

Oamenii care i-au arătat un prag peste care trebuia să treacă, sau care au ajutat-o să treacă pragul sunt descrişi de Cătălina Buzoianu.

Octavian Cotescu şi zâmbetul lui: „Cred că unul dintre cele mai preţioase daruri prin care viaţa i-a răsfăţat pe contemporanii lui, drept compensaţie pentru destule neajunsuri, este zâmbetul lui Octavian Cotescu.”

Mihai Dimiu, pe zebra vieţii. „Am învăţat de la el sensul cuvântului «generozitate». Era omul care te învăţa, cu delicateţe, sensul cunoscutelor vorbe: «prietenie» şi «recunoştinţă».“

Gheorghe Harag, regizorul care comunica prin imagini. “Ne vorbea în imagini, despre timp, despre Viaţă, despre Moarte. Scrisese pentru ochii noştri un eseu despre Cehov, despre el însuşi, despre condiţia umană. O credinţă străveche.”

Valeria Seciu, această stranie actriţă. „Cred că ceea ce m-a legat pe viaţă de ea (deşi despărţirea noastră decurge firesc tot din legile vieţii) nu este făptura ei materială, nu este imaginea enigmatică a femeii Valeria Seciu, nu este anunţul patetic «Valeria-Seciu-Omul» ci ideea de simbioză perfectă cu ACTORUL. Este una dintre valorile sigure ale vieţii mele, alături de copiii mei, de părinţii mei sau de puţinii mei prieteni, printre care ea se numără.”

Miriam Răducanu (coregraf), o lecţie de teatru dansant. „Dansa teatru cu mult înainte ca formula să se impună într-un dicţionar androgin de termeni teatrali. Am lucrat multe spectacole împreună. Nu cunosc pe nimeni care să-mi fi predat atât de fascinant lecţia despre gest teatral”.

Mihai Mădescu şi lemnul: „L-am cunoscut la Piatra Neamţ, în 1971. A urmat o căsătorie profesională de 16 ani. Primele spectacole au fost din lemn, căci nimeni nu ştia să iscusească atât de desăvârşit lemnul ca Made. E un înger trist pe obrazul căruia, ca în peştera platonică, trec umbrele patimilor lumii”.

Lia Manţoc, o legătură puternică: „O făptură care vede cu ochii tuturor simţurilor. E întrucâtva copilul meu. Nu minte niciodată şi trăieşte într-o deplină libertate a dialogului ei cu lumea”.

Valentin Silvestru, sub semnul Balanţei. „L-am cunoscut în timpul unui zbor. Apoi l-am întâlnit mereu. Am învăţat să-l înţeleg de atunci când nu-l înţelegeam. Am învăţat să înţeleg natura profetică a intuiţiilor lui surprinzătoare”.

Radu Penciulescu şi o prelegere despre demnitate. „Profesorul pe care l-am venerat mi-a vorbit despre capacitatea femeii de a îndura umilinţa. Îmi dădusem examenul, în 1969, de diplomă la Iaşi, cu «Pescăruşul», de Cehov. Profesorul preferat a venit să-mi vadă spectacolul. Mi-a spus în treacăt că trebuie să împlinesc 40 de ani ca să înţeleg personajele lui Cehov.Mi-a ţinut prelegerea despre umilinţă. I-am ascultat sfatul şi l-am citit din nou şi mereu pe Dostoievski. Şi să «pun» din nou «Pescăruşul». Să-mi încerc puterile cu «Regele Lear». Pe urmă am învăţat singură, cu preţ greu, o lecţie despre care n-am vorbit niciodată: demnitatea.”

Premii și distincții

• Premiul Academiei Române, 1973
• Premiul pentru regie la Festivalul de Teatru Contemporan, Brașov, 1978
• Premiul special al Juriului, Durham, Anglia, 1979
• Titlul Amicus Poloniae, pentru propagarea culturii poloneze, 1980
• Premiul Théâtre vivant – Radio France Internationale, 1993
• Marele Premiu la Festivalului Național de Teatru, edițiile din 1994, 1996, 1997
• Marele Premiu și Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Dramaturgie Românească, Timișoara, 1995
• Premiul Città di Sciacca, în cadrul Premiilor Salvo Randone, Sciacca, Italia (1995)
• Premiul UNITER pentru cea mai bună regie, la ediția a III-a a Galei Premiilor UNITER, 1995
• Premiul UNITER pentru întreaga activitate, la ediția a IX-a a Galei Premiilor UNITER, 2001

Decorații

• Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României.

(Sursa informaţiilor: Cătălina Buzoianu – Mnemosina, bunica lui Orfeu – Fundaţia Culturală Camil Petrescu, Revista Teatrul azi, Bucureşti 2005)