COPILĂRIA, CU OCHII LARG DESCHIȘI…

Copilăria. Este cea mai frumoasă și mai memorabilă perioadă a vieții omului, care îi rămâne în amintire pentru totdeauna. Este și începutul vieții lui în această lume nouă pentru el, pe care o descoperă în fiecare zi, în fiecare oră, prinde în ea orice clipă ca pe un miracol, cu ochii larg deschiși de încântare și cu gura căscată de bucurie. Vrei să atingi tot ce e nou cu mâinile, să guști, să simți, să desfaci, să strici – de ce nu? Îmi amintesc de muzicuța mea pe care, când aveam doi ani și jumătate, am desfăcut-o cu cuțitul ca să văd cine cântă înăuntru, iar când am văzut că nu e nimeni, am dat cu ea într-o piatră și apoi am aruncat-o de tot. Sau cât de captivant era mai târziu să mă cațăr pe salcâmii noștri înalți și zvelți, ba încă, și astfel ca să-mi fie capul mai sus de cea mai înaltă coroană a acestui copac, și în fața ochilor mi se deschidea o lume întreagă de necuprins! Iar eu eram sub cupola ei. Voiam chiar să-mi întind gâtul mai sus ca să ajung până la nori. Dar, vai, toată încântarea și exaltarea îmi dispăreau de îndată ce privirea mi se îndrepta în jos și creanga subțirică pe care abia de mă țineam, se clătina viclean încolo și încoace la cea mai slabă adiere de vânt și era mai-mai să se rupă și să zboare în jos cu tot cu mine.

După cele văzute, mă cuprindea groaza care scădea treptat pe măsură ce, atent ca un motan, coboram pe pământ. Ce-i drept, motanii coboară cu capul în jos. Se dovedea că e mai ușor să urci. E greu să te ții. Dar frica era înlocuită treptat de satisfacția de nu se știe ce victorie. Și iată că sunt pe pământ și, mândru nevoie mare de îndeplinirea unei 10 suprasarcini, mergeam semeț acasă și voiam foarte mult să mă laud cu isprava mea, dar îmi era teamă că mă vor certa, ba chiar, mă vor și altoi la partea moale. Eram sigur că în difuzorul în formă de pălărie agățat de un stâlp în mijlocul satului se află un nene și o tanti care vorbesc în timpul emisiunilor radio, dar nu puteam nicidecum să înțeleg cum au ajuns acolo și cum de încap înăuntru. După cum nu înțelegeam de ce în fața orchestrei simfonice care venise în sat, cineva flutura mereu un bețișor și îi amenința pe toți cei care ședeau și cântau. Probabil de spaimă, după ce bețișorul era fluturat mai energic, ei începeau să cânte mai tare, iar unii de frică încetau în general să cânte. De frică sau poate de supărare. 

Copilăria înseamnă curiozitatea fără margini, energia nestăvilită, umor naiv și minte descurcăreață. Copilul spune uneori câte ceva la care adultul nu are imediat vreo replică potrivită. Bine-ar fi să se păstreze această calitate și mai târziu, în decursul întregii vieți! Dar nu, apar diferite convenționalități, reguli, interese, compromisuri, iar uneori mai intervine și conjunctura și iată că deja omul se dezobișnuiește să mai țină capul sus ca să vadă ceva nou în jurul său, ceva interesant, necunoscut, să încerce să descifreze în largul nemărginit al cerului, sofisticatele și enigmaticele căi care duc în alte lumi, nepământești. De fapt, care lumi, când omul uită deseori să-i acorde atenție cuiva care cândva l-a ajutat să se pună pe picioare. Ajuns adult și căpătând studii, cel puțin în aparență solide, el sapă tot timpul ca o cârtiță pământul sub el, cară mereu în vizuina lui tot ce-i cade sub mână, iar dacă dă în cale de rădăcinile plantelor care îi hrănesc pe cei de pe pământ, cârtița le roade și își umple burta cu ele și puțin îi pasă că planta piere. Care lumi extraterestre, care stele, care rădăcini, care foști colegi?! Iată, stau o dată la stația de troleibuz.

E o seară călduroasă și nu prea întunecoasă, soarele de-abia s-a ascuns după orizont și pe cer au început să se aprindă, una după alta, stelele. Brusc, atenția îmi e atrasă de un tablou neobișnuit pe cerul azuriu ca într-o poveste cu minuni. Am încremenit impresionat de cele 11 văzute ca vrăjit. Așa ceva n-ar fi putut picta nici Leonardo da Vinci în tablourile lui. Chiar în fața ochilor mei, la vreo 45 de grade deasupra orizontului, înspre răsărit, s-a luminat atârnând de cerul azuriu cornul lunii, secera lunii, foarte strălucitoare, iar sub ea, din partea stângă, la mică distanță, strălucea parcă și mai tare planeta Venus sau, după cum i se mai spune, Luceafărul de seară, iar cerul era de un azuriu intens și mai era luminat de jos de luminile felinarelor de stradă și asta îi imprima tabloului un fel de irealitate, de vrajă. Minune, nu alta! Așa ceva se întâmplă extrem de rar, când Venus și Luna se aranjează în această ordine. Mai ales la oraș, unde e întotdeauna multă lumină și e greu să deslușești stelele de pe cer. Asta m-a vrăjit și stăteam încântat în fața acestei viziuni, uitând de troleibuz și chiar și de faptul că mă aflu pe Pământ. Un adevărat miracol!

Atunci de stație s-a apropiat o bătrânică cu nepoțica ei care, scâncind, își mișca fără chef piciorușele obosite și se ținea supus de mâna însoțitoarei sale. Iar bunica certa în gura mare și fără pauze copilul, deși acesta nu mai scotea niciun sunet. Eu stau în continuare și admir acest tablou unic de pe cer, pe care nici cel mai genial pictor n-ar fi putut să-l conceapă. Iar în spatele meu continuă să răsune ca un scârțâit de căruță răblăgită, ca o disonanță în această lume de vrajă, vocea bătrânelei moraliste pe fundalul scâncetului de copil ce nu înțelegea ce i se cere să facă. Și m-am gândit că ar fi fost mai bine dacă această bunică, în loc s-o certe, i-ar fi arătat nepoțelei cerul, această lună încântătoare cu o stea strălucitoare alături care în seara următoare nu va mai fi aici, ar fi îndemnat-o să se uite la cerul azuriu și plin de vrajă, la acea stare fermecătoare care a cuprins toată ambianța! Nu mă îndoiesc că acea seară, acest tablou de pe cerul serii cu cornul lunii și steaua strălucitoare de sub el s-ar fi păstrat pentru totdeauna în memoria ei încă neîntinată și că mai târziu, deja la maturitate, ea ar fi căutat în lumea înconjurătoare ceva asemănător, neobișnuit, frumos, miraculos. Sunt sigur că în memoria copilului s-ar fi întipărit pe toată viața scena acestei seri, ce ar fi putut să devină punctul 12 de pornire al căutării și perceperii frumosului, al formării în viitor a spiritualității și purității morale a acestui om nou, iar sentințele moraliste cu care bunica încerca să „educe” copilul și-ar fi pierdut sensul și în viitor omul acesta, devenit adult, ar fi căutat în lumea din jur ceva asemănător, firesc, artistic, însuflețit. Ar fi descoperit pentru ea imagini noi, senzații noi, ar fi găsit surse noi de bucurie, inspirație și satisfacție. Și ar fi pomenit-o cu o vorbă bună pe bunicuța, care cândva i-a arătat pe cer o minune, fără care ea nu-și poate imagina azi viața.

Copilul este un pârâu curat care se avântă spre marele ocean prin albii ce trec prin desișurile de ierburi mirositoare, jucându-se cu măruntele pietricele de marmură care îi transmit energia acumulată în miliarde de ani și îi fac apa curată, gustoasă, vindecătoare, dătătoare de viață. Copilul absoarbe foarte repede și ușor, deseori semiconștient, tot ce aude și vede. Pe la vârsta de doi ani el comunică deja în limba părinților, în timp ce un om adult nu e în stare nici în timp de zece ani s-o însușească ca lumea. Am întâlnit un băiețel din clasa a cincea cu care puteai să discuți pe orice temă – matematică, istorie și chiar filozofie. O plăcere să stai de vorbă cu el. Și vorbea foarte liber, descătușat, sigur. Probabil că părinții – tatăl lui era un strălucit matematician și un om pasionat de lectură – l-au învățat de mic să citească, să se regăsească în cărți, să-și împărtășească cunoștințele căpătate din cele citite. Și mama lui, o femeie liniștită, calmă, îi dăruia fiului, pe care îl numea în glumă Aristotel, zâmbetul său, intonația gingașă și caldă a vocii sale. O adevărată femeie orientală, discretă, enigmatică.

La fel ca și majoritatea oamenilor din generația mea, eu n-am avut norocul să trăiesc într-o vreme în care părinții ar fi avut posibilitatea să le acorde atenție copiilor, să se îngrijească de studiile și educația lor. Mai degrabă prin munca lor de zi cu zi ei serveau drept exemplu. Eu mă străduiam să fiu ca mama. Noi am fost educați de timpurile grele ale războiului și de după război, marcate de lipsuri și foamete. Se ducea lupta pentru supraviețuire. O 13 luptă cruntă și necruțătoare. Dar noi, copiii, nu cunoșteam o altă viață și viața noastră ni se părea firească, normală. Ne jucam în diferite jocuri copilărești, dar mai ales de-a „ai noștri” și „nemții”. Iarna ne dădeam cu săniuțele tot de noi confecționate, cu așazisele patine făcute din bucăți de lemn sau ne dădeam de-a șuiul pe opincile noastre înghețate bocnă. Eu mi-am făcut o săniuță deosebită din lemn de salcâm care luneca cu mult mai bine decât cele forjate ale altor băieți. I-am fixat chiar și o cârmă în față, stârnind astfel interesul și încântarea băieților. În rest, ne făceam de cap, puneam la încercare nervii bunicilor, cântam cântecele simple copilărești, iar de Crăciun ne duceam cu colindul la vecini cu speranța că ne vor da vreun colăcel sau, mai știi, vreo rublă sau măcar câteva copeici.