Dermatologia imaginii. Expoziția ,,Beneath the Skin, Above the Garden”, semnată de artistele vizuale Ana-Maria Parasca și Ruxanda Parasca

În noul orizont al gândirii contemporane, disciplinele nu se mai delimitează prin frontiere stabile. Ele se intersectează ca straturi ale aceluiași efort de a înțelege apariția lumii. Întâlnirea dintre medicină, în special domeniul dermatologiei, și artele vizuale, depășește registrul unei simple corespondențe tematice, configurând un spațiu de rezonanță profundă în care pielea și imaginea se revelează reciproc ca expresii ale aceleiași interogații fundamentale asupra modului în care vizibilul ia naștere dintr-o reprezentare traversată, în mod intuitiv, de invizibil. Pielea, din perspectiva dermatologiei, este o reprezentare paradoxală a vieții: un organ-limită, o arhitectură sensibilă în care interiorul nu se închide în sine, el se expune continuu lumii; nu este doar o suprafață inertă, ea. Este un spațiu de mediere între fluxurile organice ale corpului și intensitățile mediului, un loc în care materia devine sensibilitate, iar sensibilitatea devine formă de cunoaștere. Arta, la rândul ei, atunci când renunță la ambiția reprezentării stabile, produce condiții de apariție a imaginii, nu mai produce imagini. Ea nu mai fixează vizibilul, îl lasă să se reveleze, asemenea unei epiderme care își regenerează constant propriile straturi. Imaginea se transfigurează astfel într-un un mediu fragil, o tensiune între apariție și dispariție, între densitate și dizolvare.

În istoria artei problema nu mai este „ce reprezintă imaginea”, problema este „în ce condiții mai poate ea să apară”, iar această deplasare de accent de la reprezentare către infrastructura apariției marchează o transformare profundă în modul de a înțelege imaginea, care nu mai este concepută ca obiect autonom, stabil și delimitat. Imaginea este, în prezent, ca și pielea, un rezultat al unei rețele de relații între suport, corp, context și privire.

La această răscruce a cunoașterii, dintre medicină și artă, se înscrie expoziția Beneath the Skin, Above the Garden, semnată de artistele vizuale Ana – Maria Parasca și Ruxanda Parasca, vernisată pe 23 aprilie 2026, în spațiul Sala Magnum a Hotelului International Iași, prezentată de criticul de artă lect. univ. dr. Maria Bilașevschi, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Iași,  a cărei intervenție curatorială configurează un cadru conceptual în care imaginea este înțeleasă ca proces de circulație între medii și regimuri de vizibilitate. Vernisajul a avut loc împreună cu cea de-a XXXII-a ediție a Conferinței de Dermatologie Zilele „Gh. Năstase” la Iași. Conferința ZGN, este un eveniment de tradiție al dermatologiei românești, ce reunește anual specialiști de prestigiu din țară și din străinătate și oferă un cadru academic dedicat excelenței profesionale, schimbului de idei și prezentării celor mai recente progrese în domeniul dermatologiei. Ediția din 2026 a propus un program științific complex, axat pe actualități în dermatologia clinică, dermato-oncologie, dermatologie estetică și terapii moderne, adresându-se atât specialiștilor cu experiență, cât și tinerilor medici. În cadrul ceremoniei de deschidere a ZGN Primăria Iași i-a oferit o Diplomă de recunoștință doamnei prof. univ. dr. Laura Gheucă Solovăstru, președintele Conferinței ZGN, pentru longevitatea manifestării și pentru promovarea Iașului drept centru medical de excelență.

Potrivit tradiției gândirii moderne, pielea revine ca o formă recurentă a limitelor instabile, a contactului și a devenirii, iar în acest spațiu de reflecție ea nu mai poate fi înțeleasă doar ca înveliș biologic, ea poate fi înțeleasă ca model al unei sensibilități originare prin care ființa se expune lumii, se lasă atinsă de ea și o atinge la rândul ei, într-un circuit continuu al percepției și al transformării. La Jean-Luc Nancy, corpul se deschide drept expunere pură, fără interior ascuns, iar pielea devine locul în care existența nu se protejează, dimpotrivă ea se oferă, ca o suprafață a ființei care nu mai ascunde nimic în profunzime, și se desfășoară integral în contact. La Michel Serres, această suprafață se transformă în interfață a simțurilor, acolo unde cunoașterea se naște din atingere, iar lumea nu este reprezentată, lumea este traversată de fluxuri de percepție. Didier Anzieu mută această logică în plan psihic, în „eul-piele”, acolo unde identitatea se construiește ca înveliș fragil, ca structură de protecție și expunere simultană, în timp ce Merleau-Ponty așază corpul în centrul percepției, ca loc în care vizibilul și tactilul se împletesc fără a putea fi separate. Julia Kristeva adâncește această limită, arătând cum pielea delimitează nu doar corpul, ea delimitează și ceea ce poate fi acceptat ca parte a sinelui, în timp ce literatura lui Kafka și gândirea lui Lispector expun corpul ca instabilitate a formei, ca suprafață în care identitatea se rescrie continuu, iar Artaud, alături de Deleuze și Guattari, transformă această suprafață într-un câmp de intensități, unde corpul nu mai este organism închis, el este devenire continuă.

Conform abordării conceptuale, artele vizuale apar ca un spațiu privilegiat în care aceste idei despre piele își găsesc o formă sensibilă de manifestare, întrucât imaginea nu mai funcționează ca reprezentare a lumii, ea funcționează ca suprafață activă de apariție, ca piele a vizibilului, acolo unde culoarea, materia și gestul nu descriu, ele expun, nu fixează, fac perceptibil procesul însuși al devenirii. Pictura, în această perspectivă, nu mai este fereastră către realitate, este piele a realității, o membrană în care vizibilul se formează prin stratificare, tensiune și pulsație, asemenea modului în care pielea biologică organizează invizibilul în forme sensibile.

Contemporaneitatea accentuează această logică care devine și mai explicită, întrucât suprafața picturală se extinde către corp, către obiect și către spațiul performativ, iar imaginea încetează să mai fie fixă, devenind eveniment, devenire, contact, exact așa cum pielea nu este stabilitate. Pielea este proces continuu de întrepătrundere între interior și exterior. Rochia pictată, corpul performativ sau instalația vizuală nu mai sunt simple suporturi ale imaginii, ele sunt forme de piele extinsă, suprafețe în care vizibilul se trăiește, nu doar se privește.

Colajul acesta meditativ al ,,filozofiei pielii” cu artele vizuale, configurează un spațiu comun, în care imaginea devine echivalentul sensibil al unei gândiri despre atingere, despre expunere și despre fragilitatea apariției. Arta ilustrează corparalul sensibil dar și tactil, nu mai ilustrează numai concepte. Ea le face să existe în regim perceptibil, acolo unde ceea ce este văzut poartă în sine aceeași tensiune ca pielea: aceea de a fi simultan limită și deschidere, protecție și vulnerabilitate, formă și devenire.

Tablourile semnate de artista Ana – Maria Parasca s-au devoalat în fața numerosului public medicinist, ca veritabile organisme vizuale cu sau fără epidermă, nu doar banale reprezentări decorative. Ele s-au transfigurat în metafore ale pielii, decriptându-i logica internă: stratificarea invizibilă, proliferarea fără centru fix, tensiunea continuă dintre ordine și diseminare. Tonurile cromatice s-au transformat în echivalențe ale unui țesut imaginar, în care culoarea este circulație, nu atribut, iar forma este sedimentare temporară a energiei, nu doar contur.

Din această dimensiune picturală s-a născut o a doua ipostază a imaginii: rochiile din mătase pictate manual de artista vizuală Ruxanda Parasca, în care finețea materialului evocă, prin transparența, suplețea și capacitatea de a înregistra atingerea, însuși caracterul pielii ca membrană vie a sensibilității. Aici, imaginea părăsește stabilitatea suprafeței și intră în condiția expunerii corporale, devenind dependentă de respirație, de mers, de gest, adică de temporalitatea vie a corpului. Rochia încetează să fie un obiect și se configurează ca o epidermă secundă, un strat intermediar între ființă și lume, în care pictura este încorporată ( nu doar aplicată), asemenea modului în care pielea păstrează și transmite urmele contactului cu mediul. În acest transfer, imaginea își abandonează distanța contemplativă și începe să existe împreună cu ființa care o poartă, în același regim de vulnerabilitate, fragilitate, mișcare și prezență prin care pielea însăși face posibilă întâlnirea dintre interior și exterior.

Dubla transpunere – de la tablou la piele, de la suprafață la eveniment – reface, în plan estetic, o intuiție fundamentală a dermatologiei: aceea că pielea nu este o limită, pielea este un câmp relațional semnificant. Prin ea, interiorul devine expus fără a se pierde, iar exteriorul devine resimțit fără a fi absorbit. Este un spațiu de ambiguitate constitutivă, în care contrariile se resping sau se atrag în favoarea unei circulații continue a cunoașterii și a atingerii.

Privită din această perspectivă , expoziția Beneath the Skin, Above the Garden propune o metaforă decorativă a pielii, dar și o gândire a ei ca model ontologic al imaginii. Așa cum pielea este locul în care viața se face simultan vizibilă și vulnerabilă, imaginea devine locul în care sensul se produce doar în măsura în care se expune propriei sale fragilități. Nu există imagine fără risc, așa cum nu există piele fără contact. Între tablou și rochie, între pigment și mătase, între imobilitate și mișcare, se deschide un spațiu intermediar în care arta nu mai reprezintă pielea, corpul; arta îi preia logica: o logică a devenirii, a permeabilității și a transformării continue. Acest demers artistic este mai mult o ipoteză despre lume: aceea că imaginea contemporană nu mai poate fi separată de condițiile sale de apariție, așa cum nici pielea nu poate fi separată de viața pe care o face posibilă. Între „sub piele” și „deasupra grădinii” nu există opoziție, există o oscilație continuă — un interval în care lumea nu este nici interior, nici exterior, ci devenire a ambelor în același timp.

Analiza expoziției solicită o reconsiderare a raportului dintre autonomie și interdependență în artele vizuale contemporane. Pictura semnată de Ana Maria Parasca și rochiile de mătase pictate de Ruxanda Parasca funcționează drept nucleu generator al unui câmp cromatic care nu se organizează în jurul reprezentării. El se organizează în jurul relațiilor interne dintre culori, densități și tensiuni de suprafață. Imaginea picturală nu mai poate fi înțeleasă ca fereastră către un referent exterior, ea este o  structură autoreflexivă, în care sensul se produce prin corelații interioare, nu prin trimitere. Această logică interioră a picturii devine semnificativă în momentul în care este transferată către un alt regim material, cel al modei. Rochiile pictate manual introduc o modificare structurală a statutului imaginii, întrucât deplasează pictura din registrul contemplativ în registrul purtabil, tactil, tangibil al pielii. Această trecere nu implică o simplă transpunere decorativă, implică și o schimbare de paradigmă: imaginea încetează să fie fixată într-un spațiu autonom și devine dependentă de piele pentru actualizarea sa perceptivă. Rochia e un mediu activ de reconfigurare a vizibilului, nu funcționează doar ca suport pasiv.

Relația dintre pictură, piele și modă poate fi înțeleasă ca o formă de continuitate structurală între regimuri ale formei și expresiei. Pictura oferă o organizare a câmpului vizual prin intermediul culorii, în timp ce moda introduce această organizare în dinamica pielii aflată în atingere. Rezultatul este o interdependență funcțională în care fiecare element își modifică statutul în raport cu celălalt,  nu este o simplă alăturare de medii.  Imaginea picturală devine astfel instabilă în sens productiv, adică deschisă către variație, iar obiectul vestimentar capătă o dimensiune conceptuală care depășește funcția sa utilitară.

Demersul artistic accentuează totodată și dimensiunea procesuală a imaginii și prin Performance-ul integrat . Pielea nu mai este doar purtător al unei imagini deja constituite, ea este o expresivitate prin care imaginea se generează și se transformă. Mișcarea introduce o temporalitate specifică, în care forma este percepută drept  secvență de variații și nu ca entitate fixă. Această temporalitate este relațională, în măsura în care sensul se produce prin modificarea continuă a raporturilor dintre elementele vizuale,  nu este narativă în sens clasic.

Beneath the Skin, Above the Garden poate fi citită și ca o reconfigurare a statutului imaginii în condițiile în care suportul nu mai funcționează ca infrastructură stabilă a reprezentării, el funcționează ca  element variabil al unui sistem mai amplu de producere a vizibilului dar și tactilului. Stabilitatea, în acest context, este un efect temporar al unei configurații relaționale, nu mai este o proprietate a obiectului.  Imaginea devine  un câmp deschis, în care pictura, moda și corpul performativ prin atingerea pielii participă la aceeași logică a transformării continue.

Titlul expoziției, Beneath the Skin, Above the Garden, este o metaforă dar poate fi interpretată și ca o schemă conceptuală care structurează un vocabular vizual. Nivelul „sub piele” desemnează zona pre-reflexivă a experienței, în care percepția se constituie înainte de articularea sa discursivă, dar deja încărcată de intensitate senzorială și afectivă. Nivelul „deasupra grădinii” indică organizarea formală a vizibilului, adică transformarea experienței în structură estetică inteligibilă. Între aceste două niveluri se desfășoară un spațiu intermediar de circulație, în care forma nu aparține exclusiv nici unuia dintre poli, forma  se constituie prin trecerea continuă între ele.

Moda, în accepțiunea sa contemporană, nu este redusă la funcția sa socială sau la dinamica sa industrială. Ea poate fi înțeleasă, în sens mai profund, ca o epistemologie a pielii, a corpului: un mod de a face vizibil modul în care identitatea se construiește prin apariție. O rochie pictată manual nu este un obiect decorativ, ea este mediatorul prin care imaginea devine dependentă de piele, de corp pentru a exista. Spre deosebire de pictura clasică, care presupune o distanță între privitor și imagine, aici imaginea se activează doar în condițiile unei atingeri a pileii, a unei corporalități în mișcare. Această condiție transformă radical statutul imaginii: ea nu mai este fixă, este  evenimențială.

Putem invoca genealogic practica lui Paul Poiret, care a eliberat corpul de constrângerile corsetului nu doar estetic, ci și conceptual, sau ulterior intervențiile lui Yves Saint Laurent, care a tradus structuri picturale ale lui Mondrian în logică vestimentară, demonstrând că pictura poate deveni arhitectură purtabilă.

Cel care activează o dimensiune temporală a imaginii este performance-ul integrat în expoziție, performance ce adaugă și un anume nivel narativ. Corpul care poartă rochia , „interpretează” imaginea dar o și  o pune în valoare. Această valoare reorganizează relațiile dintre elementele vizuale. Aici devine relevantă distincția dintre reprezentare și actualizare: dacă pictura fixează relații, performance-ul le reconfigurează continuu și expoziția se transformă într-un sistem în care stabilitatea este doar o fază temporară a mișcării.

Formula Beneath the Skin, Above the Garden trebuie citită ca o topologie a experienței vizuale. „Sub piele” indică stratul pre-reflexiv al percepției, acolo unde afectul precede conceptualizarea. „Deasupra grădinii” indică ordonarea vizibilului într-un sistem cultivat, adică estetizat. Atmosfera dintre aceste două niveluri nu creează opoziție, ea creează un interval de traversare continuă. Grădina este spațiu natural, dar ea este și o construcție culturală a vizibilului, în timp ce pielea nu este doar limită, pielea e o zonă de contact între interior și exterior. Beneath the Skin, Above the Garden propune o reformulare a statutului imaginii contemporane. Pictura nu mai este origine, moda nu mai este derivat, iar corpul nu mai este suport pasiv. Toate aceste elemente sunt integrate într-un sistem de circulație a formei, în care vizibilul nu este stabil, el este condiționat de mișcare, prezență, atingere și relaționare. Expoziția este o convergență interdisciplinară, dar ea trebuie înțeleasă și ca  demonstrație a faptului că imaginea contemporană nu mai poate fi separată de propriile sale condiții de existență ; imaginea nu este doar „în fața” noastră, ea se produce împreună cu noi – în acel spațiu intermediar unde pictura devine purtabilă, pielea atinge textura artistică, iar moda devine gândire vizuală.