Gânduri despre limba română de ziua ei

     Chiar dacă suntem în epoca globalizării, fiecare popor are câteva lucruri sfinte, printre care aș aminti trei: teritoriul, care poate să se schimbe de-a lungul istoriei și care nouă ni s-a schimbat tare mult, cultura, un termen foarte încăpător, în care includem multe lucruri care ne aparțin (printre care: tradițiile și obiceiurile, portul, literatura, arta, istoria…) și limba. 

      Suferă și ea modificări de-a lungul timpului, este legată de celelalte, dar e, probabil, elementul cel mai stabil dintre acestea, un lucru pe care nu are intenția să ni-l ia nimeni, pentru că este o comoară ascunsă, valoarea i-o cunoaștem doar noi. (Atenție, însă, că putem, totuși, să pierdem această comoară prin lipsa noastră de afecțiune față de limba poporului din care ne tragem!)

     Lucian Blaga, poetul nostru filosof, spunea că limba este „întâiul mare poem al unui popor” și nu putem să nu-i dăm dreptate. Este cu adevărat creația colectivă a unui popor, creația care îl reprezintă în cel mai profund mod. Spun asta fiind conștientă de faptul că limba ne este și ea oglindă. 

     În limbă este înscris ADN-ul poporului român, ne sunt reflectate credințele, obiceiurile și tradițiile noastre milenare, ne este reflectată întreaga cultură. Nu trebuie decât să ne gândim la niște proverbe sau la niște zicători ca să ne dăm seama de asta.

     În ea a fost scrisă istoria noastră și, dacă vă veți gândi la influențele pe care le are limba română, nu veți putea să nu-mi dați dreptate. Suntem urmașii dacilor și ai romanilor, iar asta se vede din cuvintele moștenite de la daci și în faptul că vorbim azi o limbă romanică. Influențele slave din limba noastră sunt mărturie pentru invaziile popoarelor migratoare care au trecut pe teritoriul țării noastre (dar, bineînțeles, și a învecinării cu țările slave: Bulgaria, Serbia, Ucraina în acest moment sau U.R.S.S. în trecut). Influențele din limba turcă vorbesc despre dificila conviețuire cu Imperiul Otoman cu care am avut mai mult de-a face decât ne-am fi dorit. Cele din limba maghiară, de asemenea, vorbesc în principal despre spațiul românesc ce a fost anexat de Imperiul Austro-Ungar pentru o bună bucată de vreme, despre conviețuirea românilor cu alte naționalități, cum fac și cuvintele sașilor sau ale romilor intrate în limba română…

     Cultura populară a fost prima noastră formă de cultură și cea pe care s-a construit apoi piramida culturii românești actuale, iar asta se vede foarte bine în limba pe care o vorbim, inclusiv prin faptul că, cele trei cuvinte cu care noi figurăm în Patrimoniul Cultural UNESCO și care definesc specificul nostru național sunt: dor (un sentiment prezent în multe creații populare, în special în doina de dor) doină și colindă, creații ale literaturii noastre populare. 

     Chiar dacă românii au trăit pentru mult timp în țări diferite și mai trăiesc și acum, fie că au ales ei (mă refer la românii din diaspora plecați în căutarea unei vieți mai bune) sau au ales alții pentru ei (mă refer la românii noștri care trăiesc în comunitățile istorice), limba română ne-a fost și ne este casă tuturor, așa cum spun versurile poetului Corneliu Vadim Tudor: „Oricât am fi de buni sau răi vreodată,/ Oricât am fi de falși sau de firești,/ Ne regăsim sfioși cu toții, iată,/ În templul limbii noastre românești.”. 

     Cu adevărat ar trebui să considerăm limba română nu doar o casă, ci un adevărat templu în care să intrăm cu sfială. Să ne ștergem picioarele mai înainte de orice murdărie pe care o pot provoca problemele vieții și să intrăm în ea curați ca lacrima.

     Marele nostru poet Nichita Stănescu, în stilul său inconfundabil, spune așa vorbind despre limba română: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.” 

     Și mie patria îmi este limba română și cred că așa simte fiecare dintre cei care trăiesc într-o altă țară. Oricât de bine am ști limba poporului în mijlocul căruia trăim, oricât am studia-o, niciodată nu ne va ajunge cu adevărat ca să ne exprimăm gândurile, simțirile, ideile, pentru că asta o poate face doar limba în care ne-am născut. 

     Tocmai de aceea, nu ne rămâne nimic altceva de făcut, decât să ne-o păstrăm cu sfințenie, ca pe o „împărăteasă bogată” ce este, așa cum a văzut-o poetul nostru nepereche, Mihai Eminescu, să nu o sărăcim deci, folosind-o cu grijă și transmițând-o urmașilor noștri la fel de frumoasă și de bogată precum am primit-o și noi de la înaintașii noștri. Asta va însemna că o vom sărbători în fiecare zi, așa cum merită de altfel. 

     Să nu uităm că patriotismul este iubirea lucrurilor sfinte pe care le are un popor, iar între acestea, la loc de frunte este și trebuie să rămână limba care ne-a unit și ne va uni pe toți cei care simțim și gândim românește, indiferent de locul în care trăim. Singura unire pe care nu ne-o poate refuza nimeni, aceasta este: unirea în limba română.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *