Boemii bonomi de la Capșa

Istorie, cronică și pasiune, în povestea celei mai vechi cofetării bucureștene din vremea când Bucureștiul era un „Mic Paris” și Piața Teatrului Național era centrul orașului, iar „Capșa” un mod de viață.

Frații Capșa și cofetăria lor

Povestea celei mai vechi cofetării din țară începe în veacul al XVIII-lea, pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi) sau coloana vertebrală ce traversa orașul, stradă renumită prin hanuri, prăvălii, simigerii și case boierești, în vremea când Bucureștiul devenea un „Mic Paris”, iar arhitectura, manierele și moda erau îmbibate de influență franceză.

Constantin Lefteriu, singurul cofetar al orașului, își mută cofetăria în fața Bisericii Albe și anunță în „Vestitorul Românesc”, prin 1846, că are calfă din Austria cu „desăvârșire în meșteșugul cofetăriei” rugând pe „cinstitul public” să-i viziteze prăvălia unde vinde bomboane, fructe glasate și prăjituri.

Tot atunci, un macedonean priceput în ale oieritului, Dumitru Capșa, își deschide o prăvălie cam pe lângă Hanul lui Manuc și face avere din cojocărie. Unul dintre nepoții cojocarului Dumitru Capșa devine ucenicul lui Lefteriu, iar după patru ani, convingându-l pe fratele său, Anton, să renunțe la funcția lui din „Departamentul Vistieriei”, Vasile preia cofetăria de peste drum de biserica Zlătari și o inaugurează în 6 iulie 1852.

În scurt timp, „La doi frați, Anton și Vasile Capșa” dulciurile sunt căutate, iar spațiul devine neîncăpător de lume. Vasile caută rețete noi de prăjituri și patiserie la Viena, Lipsca și Paris. În 1865, Anton se retrage și-i ia locul fratele său, Grigore. Un an mai târziu, acesta pleacă la Paris să se perfecționeze în patiserie și face practică la vestita firmă „Boissier”. Primește două mențiuni după ce prezintă în fața împărătesei Eugenia produsele lui de cofetar, la expoziția de patiserie.

Întors acasă, cumpără de la Ioniță Dumitrescu casele marelui logofăt Iancu Slătineanu, pe Podul Mogoșoaiei. În locul situat central, în vecinătate cu Teatrul cel Mare și Palatul Regal –  exact în locul unde se află și astăzi – cu marile prăvălii și restaurante de lux ale vremii, în 1868, apare firma „La doi frați Vasile și Grigore Capșa”. Cofetăria este frecventată de protipendada orașului.

În 1871, Grigore Capșa aduce cofetari de la Paris pentru laborator, construiește un hotel și un restaurant pe strada Edgar Quinet. Doi ani mai târziu este invitat să organizeze primul dineu la palat. După marele succes, devine furnizorul de prăjituri al Curții Regale, iar Regele Carol I îi conferă medalia „Bene Merenti” clasa I, pentru că fusese medaliat cu aur și la expoziția internațională de la Paris de la 1900. Pe lângă cofetărie, patiserie, dulcețuri și înghețată, „Capșa” devine celebru și pentru bucatele din restaurant.

Bucureștiul, descris de Maude Rea Parkinson în ale sale memorii, este pe la 1900, „orașul, cu o stradă, o biserică și o idee” pentru că „Biserica Ortodoxă nu avea eretici, ideea principală, cheltuitul banilor, iar Calea Victoriei, tot orașul.(…)”. Prin fața Palatului Regal, Teatrul cel Mare, ambasadele și casele boierești, „treceau doamne elegante, franțuzi spilcuiți de la Ambasadă, ofițeri români în uniforme, turci frumoși cu fesuri vesele, armeni cu fustane și chipiuri ciudate”.

Tot atunci, prin a sa cofetărie, Grigore Capșa are faimă internațională, satisface pofticioșii și gurmanzii Parisului, discipoli ai gastronomului Brillat-Savarin, devine subiect de articole în enciclopediile de la Paris.

După decesul patronului, nepotul său, Ștefan, pe lângă hotel, restaurant, cafenea, și cofetărie, deschide o terasă. Pe trotuar, pe o placă de marmură, scoate măsuțe rotunde, cu acoperiș lat din pânză vărgată și franjuri pe margine. Până toamna târziu, clienții săi, bonomii boemi care ies în oraș ca să fie văzuți, sunt mai aproape de lumea care trece pe Calea Victoriei.

„Capșa” un mod de viață

Până la Primul Război Mondial, Calea Victoriei își avea poezia ei necunoscută de străzile Parisului. Între orele 19:00 și 20:00, două lumi de trecători se strângeau pe aceleași strâmte trotuare prăfuite, mergeau agale până la Piața Palatului, la expoziția ambulantă cu de toate. Doamnele în rochiile lungi elegante, decoltate și pălării cu boruri mari cumpărate de la Paris trec la braț cu domnii ce-și etalează costumul, ghetele, monoclul și jobenul. Printre ei, apare câte un „coate goale”, ca să le lustruiască pantofii. Se mergea la teatru, la bal, la patinoar, la bordel, la hipodrom, la „Șosea” , apoi, ziua se termina la „Capșa”.

Bacalbașa povestește în Bucureștii de odinioară, cum vara, pentru că patronul era membru al partidului Conservator, majoritatea clienților erau boieri. Costache Bălcescu, fost ministru în timpul domniei lui Cuza Vodă, „își bea cafeaua zilnic și fumează tradiționala havană”, Mihai Deșliu, un „capșist nestrămutat”, nu bea apă de oriunde, își aduce sticla cu apă Evian, de acasă. Baronul de Herz, ginerele lui Beizadea Mitică Ghica, „în toate diminețile îl găseai pe terasă, picior peste picior, ochind femeile sau pierzând vremea”.

În Bucureştiul ca o imensă grădină cu lumi diferite, pus sub hramul Sfântului Mare Martir Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe strada ce fusese vreme de 200 de ani coloana vertebrală a orașului și Piața Teatrului Național centrul lui, circula o vorbă în interbelic: Hai la Capșa la un șvarț!, căci șvarțul nu era altceva decât cafeaua cu filtru – model inspirat din cafenelele Vienei imperiale și ale Berlinului de după 1900 – un fel de licoare hipnotică ce atrăgea lumea acolo.

„Capșa pe care am cunoscut-o eu era aceeași care este și acum – scrie Virgil Carianopol în << Scriitorii care au devenit amintiri >> – cu singura deosebire că mai avea o ușă, în colțul dintre Calea Victoriei și strada Edgar Quinet. Cu o fereastră mare spre Calea Victoriei, în dreptul căreia se vedea permanent silueta deșirată, dar dreaptă, a nefericitului Artur Enășescu, iar alte două spre strada Edgar Quinet, cafeneaua era o sală mare dreptunghiulară, despărțită de cofetărie printr-un perete. Până la al Doilea Război Mondial se întâlneau aici scriitori din diferite generații și convingeri, actori, poeți, prozatori, jurnaliști”.

În oraşul cu ultimii oameni de treabă, care nu ştiau ce înseamnă goana nebună după afaceri rapide și îmbogățiri subite, „Capșa” e un mod de viață. Prin verva conversațiilor, indiferent de anotimp, se pun la cale afaceri, se fac planuri literare, se înființează reviste, se discută politică sau se pierde vremea. Pentru boemi e singurul loc important unde Pandora își închide cutia răutăților și își deschide ușa ipocriziei. Într-o pauză de redacție, nemuritorii condeiului din Sărindar dau o fugă la „Capșa”, unde comentează ultimele știri ale agențiilor de presă, subiecte din nuvele, romane, versuri pe care condeiul le-ar fi ocolit. Se vorbește mult și se consumă puțin. Unii trec pragul dimineața, alții la prânz sau seara.

Botezul „Capșei” și Maria Tănase

„Ca să devii scriitor, cel puțin în aparență, trebuia să primești botezul Capșei, – scrie în ale sale amintiri, Virgil Carianopol – care fără nicio firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire. Când venea câte un tânăr necunoscut, toate privirile se aținteau asupra lui. Parcă-l aud pe Minulescu: << Cum te cheamă, mă? >>, întrebare la care cel vizat de-abia putea să răspundă de emoție. La o cafea, o halbă de bere sau șvarț, prin fumul de țigară gros de-l tăiai cu cuțitul, discuțiile literare continuau până spre miezul nopții. Era o cinste pentru mulți să ia masa lângă G. M. Vlădescu, Iancu Brezeanu, Zaharia Stancu, Octav Desilla, Ion Minulescu sau Ion Valerian. Îmi aduc aminte că într-o seară călduroasă de iulie a venit și Maria Tănase. Nu mai era niciun loc liber, iar maestrul Minulescu, care o cunoștea și o aprecia în mod deosebit, a invitat-o la masa noastră. Maria a primit și, între o discuție despre muzică, folclor și poezie, ne-a citit câteva versuri făcute de ea pentru o muzică populară de ale cărei cuvinte nu era mulțumită. Ne-a cerut părerea tuturor, cu o modestie neprefăcută, recompensându-ne cu verva, cu încrederea sa în frumos, în viață și în puterea de creație a sufletului românesc. În seara aceea s-a glumit mult. Maestrul Minulescu și-a exprimat chiar regretul că nu este mai tânăr. Maria, care înțelesese aluzia, i-a zâmbit. Târziu, către miezul nopții, când a fost să plătim consumația și să plecăm, domnul Gogu ne-a salutat cu o plecăciune adâncă și a ținut să ne conducă până la ieșirea din local, cui mii de cuvinte de mulțumire adresate Mariei. A doua zi am aflat că aceasta plătise, pe ascuns, toată consumația noastră din seara aceea.”

 Care cu cine, cum și de ce la… „Capșa”

În epoca de huzur, care se afla sub semnul nepăsării pentru ziua de mâine, căci cei avuţi mai mult petreceau decât munceau, în oraşul cu ultimul cartel şi ultima provocare la duel, cu supărările politice la ordinea zilei ce păreau nişte fleacuri, cu plăcintarii și vestita lor bragă și ultimele ţigănci florărese de peste drum de Capşa, printre bătrânii castani, din Piața Teatrului Național, cei aduși de afaceri se amestecau cu cei aduși de plictiseală, iar unii dintre ei intrau la „Capșa”.

Scriitorul Mircea Damian frecventa zilnic cafeneaua ca să simtă pulsul societății. Povestește în a sa carte despre București, cum, după Primul Război Mondial, devenise cafeneaua scriitorilor și artiștilor. Un spațiu dotat cu opt mese și scaune din stejar, canapele pe lângă pereți, una fiind găurită într-un colț de un ventilator mic ce nu biruia fumul și o oglindă plasată pe tot peretele din spate prin care se vedea un colț din Calea Victoriei, o bucată de Sărindar și Cercul Militar. Aici toți „capsiștii” aveau „,șvarțul dinainte sau paharul cu apă, sau cu nimic pe masă. Dar nu vin numai artiști. Vin și oameni de treabă: pensionari, profesori, militari… Ba câteodată se rătăcește câte un samsar. Când îl identifică chelnerul se uită strâmb la el, și-l servește agresiv”.

Cafeneaua se deschidea la 7 a.m., la 9 a.m. erau toate mesele ocupate, iar la 10 a.m. zarva în toi. „Ion Barbu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, N. Crevedia intrau pe ușa dinspre Calea Victoriei în cealaltă încăpere, adică în cofetărie. Acolo era mult mai elegant”.

Camil Petrescu, cu un ziar în mână, alături de cafeaua cu lapte, care i se aducea întotdeauna cu frișcă, deși spunea tuturor chelnerilor că nu-i plăcea frișca, povestea că, undeva în colț, la o masă situată exact lângă draperia de catifea roșie, se întâlnea Caragiale cu prietenii lui și fiecare cerea altfel cafeaua. Chelnerul, cu morga lui de senior nota: o cafea mare și tare, alta subțire și dulce, alta potrivită… Când ajungea dincolo de draperie spre bufet, transmitea în gura mare: „14 turcești”.

Ion Minulescu cumpăra bilete și invita pe oricine la cinematograf din cafenea. „El tutuiește pe toată lumea, se mută de la o masa la alta și vorbește despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică. Dacă îl contrazici țipă la dumneata, dă cu pumnul în masă te amenință cu degetul și se congestionează și-i tremură buzele și se uită crunt, cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă. << Să știi că nu mai vorbesc cu tine… Să știi că n-am să mai calc în cafeneaua asta… Firer-ai-al dracului de cretin… >> Și pleacă repede. Când ocolește pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se oprește un moment și te amenință cu degetul sau cu bastonul: << Idiotule! >> Dar nu ține la supărare”.

Despre Cazaban, renumit pentru farsele pe care le făcea scriitorilor și scandalurile pe care le declanșa în epocă, bârfea pe unii din răutate, pe alții din obișnuință, Mircea Damian își amintește: „Cum este un vânător pasionat, povestește diferite întâmplări de la vânătoare, despre oameni, despre animale și despre sălbăticiuni. Și iar bârfește. Bârfește până și iepurii și becațele și potârnichiile. Are o singură antipatie mare: Camil Baltazar. Îi este atât de antipatic încât nici nu-l mai bârfește.” Ca a să-l atace pe Cioculescu îi spune: „Eu nu scriu ca unii, numai pentru șer-bani”, iar renumitul critic literar îi răspunde spontan: „În schimb eu nu scriu, ca alții, numai cazabanalități”.

Printre cei prezenți: poetul Dimitrie Nanu „zâmbește întruna, își freacă palmele ca un țârcovnic și este de o politețe care te umilește, de-o modestie care te-nfioară”, dramaturgul Mihai Sorbul „râde știrb printre mustăți și cioc și umblă clătinându-se”, iar când i se spune un banc reușit „râde tare, lăsându-se pe spate și bătând din mâini ca din niște aripi”, Zaharia Stancu intra întotdeauna încruntat, Sergiu Dan povestește întotdeauna „niște chestii”, pe care nu le crede nimeni adevărate, iar Ion Călugăru laudă o carte pe care nici n-a citit-o: „Este o carte admirabilă dragă. Admirabilă, ascultă-mă pe mine”.

Nicolae Crevedia, redactorul publicaţiilor „Curentul”, „Epoca” şi „Mişcarea”, dedică localului o epigramă: „La Capșa, unde vin toți seniorii; / Local cu două mari despărțituri, / într-una se mănâncă scriitorii. / În alta (se) mănâncă prăjituri”. Prieten „până la delir și până la suferință” cu George Doru Dumitru, întâlnindu-se în cafenea „se uită unul la altul și râd și se privesc în ochi, de parcă nu s-ar fi văzut de ani. Pe urmă pleacă împreună”.

Într-una din zile, o poetă îi spune lui Tudor Mușatescu „Vai, maestre, teribil de spiritual mai ești! Nici nu știi cât ne-am distrat! Lângă dumneata mai prindem și noi nițel duh”, la care dramaturgul îi răspunde: „N-aveți nici o grijă, doamnă, se ia”. Anastase Stolojan, ministru liberal, adună în jurul lui presa de toate culorile, ține conferințe, oferă mâncare și mai ales șampanie, căci „conul Năstase e un mare amator de mâncăruri și băuturi”.

Cofetăria cu renume internaţional e cabinetul de lucru al lui Ion Barbu. Puțini știu că la baza carierei în matematică a poetului, elaborarea și susținerea tezei de doctorat în 1929, a conferinţelor internaţionale de matematică, precum și a numeroaselor volume de poezie stă un singur excitant: „filtrul de cafea de la Capșa”.

Capșa își are „jurnalistul” ei, Lambru, care dăduse în patima beției. Stă pe pragul ferestrei dinspre Calea Victoriei. Ore în şir privește cum două lumi se întâlnesc pe aceeaşi „Cale”, cu al ei aspect de scenă de teatru şi culise de aduceri aminte, până când se aprind globurile electrice din felinare și fiecare se îndreptă spre casa din mahalaua lui. Uneori, contra cost, procură la cerere ziare tuturor. Beat fiind, gesticulează, discută cu clienții, cu ziarele și cu el însuși. Bea mai mult decât câștigă. Dispare trei zile, apoi apare morocănos și plictisit.

Virgilică, un bolnav psihic, stă vara pe trotuar în fața cofetăriei, iar pe vreme urâtă într-un colț al cafenelei. Contra unui mic bacșiș, înjură pe cineva din local. Uneori primește o palmă de la înjurat, altădată un bacșiș pentru a duce înjurătura celui ce-a trimis-o. „Virgilică are taxe. Pentru un leu, te salută, pentru doi lei, te salută și spune mulțumesc, pentru trei lei, înjură pe cine vrei, pentru patru lei, ia de gușă un scriitor onorabil și-i spune că-l iubește făcându-i bezele, pentru cinci lei, sărută orice femeie care trece pe Calea Victoriei”.

Cade guvernul, se pune de-un complot, cafeneaua e tixită de lume. „Vin aici foarte mulți politicieni din toate partidele și oameni care nu fac politică, care discută aprins evenimentul, fac pronosticuri și se ceartă”, apoi toată lumea pleacă acasă. Căci la „Capșa” se știe tot, se vede tot, se hotărăște tot ce e pe „Cale” și nu e numai o simplă cafenea unde se bea șvarțul și se mănâncă cele mai bune prăjituri, este un birou de informații politice și sentimentale.

Celebrului local nu-i lipsesc femeile elegante, frumoase și bogate, care-și plătesc dublu consumația. Un ochi ager urmărește care cu cine se iubește pe „Cale…” sau trece prin local. Oricine este informat despre tarifele femeilor fără complicații, amantelor fără obligații, sau a „demimondenelor” din La Belle Epoque ce coboară din trăsura cu muscali, în fața terasei: Lili Gheorghiadis, Lina Magazia, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea, Perticăreasa neam de general. „Capșa” e o istorie vie, cronică mondenă și pasiune înflăcărată când apare Mița Biciclista cu al ei velociped.

Al doilea Război Mondial a închis ușile „Capșei”, iar cea dinspre Calea Victoriei și strada Edgar Quinet a fost zidită. Locul devine ceea ce fusese inițial: o cofetărie. Unii scriitori se mută la „Athenee Palace”, alții la cofetăria „Nestor”, iar cei mai tineri la „Café de la Paix” unde doar rotocoalele de fum de la tutun mai aminteau ceva din intimitatea de la „Capșa”.

Astăzi, cofetăria se află pe același loc și poartă același nume, dar atmosfera este alta. Povestea ei așa cum a fost cândva o găsiți în istorii și memorii sau prin poze vechi despre București, dintr-un trecut ce poate fi uitat, dar niciodată renegat! (Sursa: George Potra, Din Bucureștii de ieri)