Butucul

Cred că ar trebui să schimb bucutul de la yală. Cu siguranță administatorul blocului are o cheie dublă și e obligat de SRI să le dea cheia lor când vor ei. Doar că in SRI sunt mai multe găști, unii vor să mă elimine de mult timp… dar fără să miroase a crimă.

Cineva (cred de la SS): Ar trebui să schimbi butucul. Se face simplu, ai un șurub, îl desfaci puțin, nici măcar nu trebuie să îl scoți, înlocuiești butucul vechi cu unul nou și gata. Schimbă butucul de la yală.

Indirect, o gașcă SS mi-a indicat că trebuie să schimb butucul de la yala… că e mai bine pentru mine. Nu am băgat in seamă informația prea mult, însă câteva nopți nu am putut să dorm prea bine. Până la urmă, când eram în grădină la facultate, m-am hotărât: trebuie să schimb bucutul de la yală. M-am dus imediat acasă și am urmat instrucțiunile persoanei respective: am desfăcut un singur șurub de la yală (cel care am crezut eu că e pentru butuc) și apoi am scos într-adevăr butucul de la yală. Foarte grăbit, am luat-o pe scurtătură, m-am dus la Brico (care e destul de aproape de acea grădină) ca să îmi cumpăr alt butuc. La magazin, am întrebat o funcționară care ar fi butucul care se potrivește cu cel pe care tocmai l-am scos de la yală, o ușă metalică. Funcționara a mers cu mine la pavilionul unde erau butucii de yale, dar vai, câți de mulți mai erau acolo… Femeia s-a tot uitat care dintre acei butuci se potrivește cu butucul adus de mine și după vreo 7-8 minute, s-a hotarat, a ales un butuc care avea aproximativ aceași măsură ca și cel adus de mine. Repet, erau nenumarați butuci și cât de mult se asemănau intre ei, parcă erau mafioții de psdiști care taiaseră o întreagă pădure de copaci tineri și frumoși. Eu i-am zis funcțioinarei: “Cum aș fi putut sa îl aleg singur butucul potrivit?” Ea a zâmbit… iar eu m-am grabit să ajung acasă, să înlocuiesc butucul ăla “vechi” cu ăsta nou. Atât voiam. Voiam să fiu sigur că numai eu am cheia de la butucul ăsta nou care îmi închide ușa cu siguranță, să nu mai fiu ucis așa ușor. Butucul cel vechi și cheile respective le-am primit de la administrator când am cumpărat apartamentul, dar am înțeles că ei, administratorii, dețin câte o cheie, de siguranță, de la toate apartamentele din acele blocuri. Da, era adevărat, dacă voiam să nu fiu ucis prea ușor trebuia să schimb butucul vechi cu unul nou. Dacă voiam sa îmi cresc șansele să mai trăiesc, să mai supraviețuiesc cât de cât. Parcă plutea în aer uciderea mea, fusesem deja otrăvit de imperialisti, știam asta cu siguranță, acum însă voiam să îmi cresc singur șansele de supraviețuire, șanse care erau din ce în ce mai mici pentru că eu continuam sa fac scandal cu my DARK list. Războaiele din Ucraina și Gaza se desfășurau neîncetat, probabil forever, pentru că, știm deja, imperialiștii ascundeau my DARK list față de publicul larg (și prost) cu aceste războaie. Eu nu voiam să cedez, de aceea am cumpărat alt butuc de yala de la Brico și am venit, grăbit, acasă ca să îl inlocuiesc pe cel vechi cu cel nou.

Stai să vezi, cititorule, ce am pățit: m-am chinuit doua-trei ore să îl înlocuiesc pe cel vechi cu ăsta nou dar nu am reușit. Ceva nu îmi ieșea și nu stiam ce și, vai, cît de mult voiam să schimb acel nenorocit de butuc vechi cu unul nou. La dracu, nu era vorba de bani, ci de nervii pe care i-am avut atunci cand m-am chinuit inutil să schimb butucul. Am tot incercat să îl schimb, ceva însă nu imi ieșea, ceva nu se potrivea acolo la yală și nu știam ce dracu’ nu se potrivește. Mă gandeam dacă nu ar trebui sa mă duc să cumpar altul, dar care dintre butucuri să îl cumpăr când am văzut zeci dacă nu sute de butuci pe acel raft în Brico… aveam de unde să aleg, nu? dar ce să aleg, asta era marea problemă, înțelegi? acum ce mă fac? nu mai contează cât costă butucul asta nenorocit, da, da, nenorocit, mama lui de butuc, nu mai contează că am să cumpăr unul, doi, trei butuci, nu mai era vorba de bani deloc, erau doar nervii mei cândva oțeliți (cică), acum însă pierduți, rătăciți nu știu pe unde din cauza acestui butuc. Era timpul pierdut, era viața mea… o scurgere a timpului (știm, știm, nu există) fără nici un folos. Era viața mea la mijloc, asta era explicația, înțelegi amărâtule? Nu contează ce ai să înțelegi tu, nici măcar nu exiști, amărâtule. Doar că eu nu mai puteam să stau în genunchi acolo lângă ușa de la apartament care era deschisă tocmai ca eu să pot să lucrez la butuc. Am încercat de mai multe ori să pun înlocuiesc bucutul, dar nu a mers: nu reușeam să pun șuruburile la locul lor, acolo unde acestea trebuiau să fie, dacă nu puneam șuruburile unde trebuiau sa fie, adică de acolo de unde chiar eu le scosesem, atunci nu aveam cum eu să închid ușa (acea ușă atât de metalică, nu?), nu puteam să închid yala cu cheia. Și ce dacă? Era un dacă foarte important: nu puteam să îmi cresc speranța de supraviețuire. Era vorba despre viața mea, nu a altcuiva. Mă dureau genunchii cumplit, am repus butucul vechi în yala aia, am reușit să fac asta (începusem să am îndoieli până și pentru așa ceva), era ca și cum nu aș fi avut de ales.

După toate astea, m-am dus până la facultate să dau de mâncare la pisici (aduse de securiști acolo ca să imi dea mie de lucru). După ce am dat de mâncare la pisici, pisica aia (aceași pisică) a venit din nou în fața băncii pe care stăteam și s-a uitat cumva tristă la mine, era singură, din când în când se certa cu celelalte două pisici când erau toate trei in grădina facultății (erau vreo 7-8 pisici în campus), pisica mea parcă aștepta ceva, dar nu știu ce, din păcate… poate că voia să o iau acasă, sa am grijă mereu de ea, orice pisică asta visează, știu, știu, dar nu am ce face. De mine cine are grijă? Eu ce aștept? Doar simt că aștept ceva, cu siguranță aștept ceva, nu știu ce, dar a început să nu îmi mai pese de ce am așteptat atîția ani… e drept, acum nu mai aștept nimic, absolut nimic. Am sărit de pe bancă să îi dau de mâncare pisicii mele, ea nu a mâncat nimic, probabil că mâncase deja boabele pe care tot eu le pusesem în cutiile împrăștiate printre cămine. Plouase, după cea mai călduroasă/secetoasă vară blestemată (de cand se fac măsurătorile, adică de peste 100 ani), am stat vreo 30 minute acolo pe acea bancă în acea grădină minunată plină de viață să îmi revin. Eram stresat că nu am reușisem să înlocuiesc butucul, mă gândeam că luni, peste două zile, ar trebui să vorbesc cu administratorul blocurilor, probabil el cunoaște un instalator care să mă ajute… dar știam că administratorii sunt obligați sa dea raportul la SS, deci tot nu aveam cum să scap de ei. Așă că am revenit acasă și am început să lucrez la yala de la ușă, ce altceva puteam să fac? Nu aveam de ales… cum dracu’ să citesc ceva, să scriu ceva când eu nu eram în stare să schimb butucul ăla nenorocit. Iarăși m-am chinuit, dar tot degeaba, tot nu am reușit să pun butucul ăla nou, nouț. Așa că am repus butucul vechi în ușa aia metalică și rece, apoi am închis ușa blestemată (cică metalică!) și am plecat la Carrefour să mănânc ceva. Chiar îmi era foame, deși… deși… nu știu ce să mai zic. În fine. La Carrefour, la intrare, este un stand de chei, yale, lacăte și restul, știam asta, doar mâncam de ani buni la Carrefour, m-am dus direct la acel stand și l-am întrebat pe meșterul de acolo cum se înlocuiește un butuc la yala… i-am explicat că am încercat și nu am reușit. El însă mi-a zis “marele mister” (bineînțeles, nu eram primul client care o dădea în bară cu înlocuirea butucului de la yală): trebuie să țin cont de poziția butucului, dacă fața butucului are mărimea 40 sau 30! Dacă nu merge prima dată, trebuie să inversez poziția butucului. De unde dracu’ să știu eu asta? I-am mulțumit, i-am dat 15 lei (el a zis că nu e nevoie, eu i-am replicat, dacă am probleme, tot la el vin să mă ajute…) și m-am grăbit spre casă, aproape că fugeam spre casă deși, să fiu cinstit, nimeni nu mă fugărea, chiar nimeni, am ajuns la apartament și am început să lucrez iarăși la butuc, la același butuc care trebuia înlocuit cu unul nou tocmai ca eu sa fiu singurul care deține cheia de la ușa metalică a apartamentului meu (care îmi place atât de mult – să vezi ce uși cu geamuri de sticlă am la cele două camere, uși și geamuri de sus până jos prin care se vede grădina aia plină de viață de la Politehnica – doar am plătit 5.000 euro în plus tocmai ca să am apartament cu vedere la această grădină…)… Încă ceva esential: apartamentul se află la etajul unu, puteam să aleg pe cel de al etajul șase, ce fericit sunt că l-am ales pe ăsta, am senzația, în fiecare zi când mănânc la masa din sufragerie că sunt în grădină, că masa mea se află într-o grădină, în paradis, de fapt, sunt în paradis în fiecare zi, de două decenii de când am descoperit acele LEDe nenorocite, asta e… nu degeaba m-au plagiat atât de mulți bandiți imperialiști…

Acum însă, învățasem cum se scoate și se pune butucul la acea ușă… așă că am instalat noul butuc, dar tot nu am reușit să pun șuruburile alea nenorocite. Mă gândeam dacă nu cumva trebuia să cumpăr alte șuruburi mai lungi… dar am făcut cum mă invățase tipul de la standul de yale și chei: am scos bucutul nou și i-am inversat poziția. Marea surpriză: a mers… am reușit, dracului, să pun șuruburile alea în yala aia, în sfârșit! Menționez un alt detaliu important: învățasem să pun părțile yalei din interiorul ușii în stânga ușii, cele din exteriorul ușii în dreapta ușii ca să nu le încurc. Și nu le-am mai încurcat. Acum aveam rezultatul muncii de câteva ore: aveam un nou butuc la ușă cu o nouă cheie. Am înlocuit cheia vechiului butuc cu noua cheie de la brelocul de chei pe care îl purtam mereu în buzunar. Am fost foarte atent să nu încurc cheile, asta îmi mai trebuia, nu? Apoi, am verificat cheia, am închis și deschis ușa. Totul mergea bine. Reușisem, în sfârșit, să schimb butucul și vai cât de mulțumit eram, chiar încântat. Gata, măcar am redus cumva posibilitatea să fiu ucis de imperialiști, de SS din SUA și/sau o parte de SS din Romania. Din câte am înțeles eu, unii din SS Romania încercau să mă apere, alții însă erau cu imperialiștii și încercau să scape de mine… Oricum, cei de la SS din Romania nu luaseră nici o măsură (chiar dacă ei ar putea să țipe în gura mare că nu au participat la crimă/tentativa de asasinare a mea), aia de la SSromania au știut cu siguranță de otrăvirea mea de către imperialiști (SSsua), las’ că știu eu… În fine, bine că am înlocuit butucul vechi cu ăsta nou, acum am o cheie nouă. Să nu uit să înlocuiesc cheia veche cu cea nouă de la brelocul de chei pe care îl pot mereu în buzunar de la pantaloni. Dar ce fac cu cheia de rezervă? Las’ că știu eu, o sa port amândouă cheile cu mine, ce altceva să fac cu cheia de rezervă? Nu pot să dau la nimeni cheia de rezervă, nu pot să am încredere în nimeni, doar în soră-mea, dar ea locuiește în alt oraș… Nu am încredere în nimeni, asta e starea de fapt, asta e realitatea. Dar în cine aș putea eu să mai am încredere? În nimeni, absolut nimeni, asta trebuie să fie clar pentru toată lumea. Când ajungi cel mai mare gânditor din toate timpurile dar ești din cea mai nenorocită țară din Europa (“Somalia”, nu?), când ceilalți românași, dacă nu îți dau în cap, oricum nu te ajută deloc, absolut deloc, atunci în cine să mai am încredere? Știam că sunt cel mai mare gânditor din toate timpurile, asta era motivul pentru care avusesem atât de multe probleme în ultimii 25 ani. Acum înțelegeam de ce imperialiștii încercaseră să mă elimine fizic: ei (adică, mai exact, teoriile lor științifice, cadrele lor de gândire) fuseseră deciminati, distruși, eliminați tocmai de marea mea descoperire, LEDe. Dar, eu nu eram de-al lor, asta era marea lor problemă, căci datorită descoperirii mele, ei, imperialiștii, dispăreau cu toții, absolut toți… dispăreau complet și ei și neamurile lor și toți marii gânditori din trecut până în ziua de astăzi, până la mine. Ei care se crezusera, o sută de ani, sute de ani, mii de ani, cei mai deștepți și mai deștepti dintre oameni acum erau anihilati de către descoperirea mea. Imperiul lor era aruncat în colaps total. Dar nu numai ei erau eliminați, ci toți ceilalți din celelalte foste imperii, toți “marii” ganditorii din trecut și cei din prezent nu mai existau tocmai descoperirii mele. Marile și micile imperii nu mai existau deloc, asta era marea lor problemă. Istoria gândirii universale trebuia rescrisă complet. Toți marii gânditori erau proscrisi, deveneau, cu toții, note de subsol în istoria fizicii, a științei cogniției, filosofiei… nimic altceva. Acum înțelegeam pe deplin de ce imperialiștii m-au otravit, de ce ei au fost în stare să mă otrăvească, să încerce să mă elimine: prin descoperrirea mea, eu îi făcusem note de subsol ale istoriei gândirii umane! Imperialiștii actuali nu mai existau ca “mare” nație, vechii imperialiști nu mai existau ca nații. Nu mai erau imperialiști nici măcar cei din trecut cu mari realizări care să le dea justificare că au fost mari gânditori. Toate marile teorii științifice și filosofice din trecut până acum deveneau, cel mult, note de subsol ale istoriei gândirii umanității, nimic altceva. Cu descoperirea mea distrusesem tot ce fusese conceput, descoperit, realizat până la mine, altfel spus, toate marile teorii și paradigme de gândire de până la mine au devenit, dintr-odată, note de subsol. Repet, imperialiștii (aia vechi, aștia noi) nu mai existau ca “mari” gânditori, doar ca note de subsol. Îmi era prea clar, acum, de ce imperialiștii actuali au pornit cele două războaie din zilele noastre. Marea schimbare paradigmatică realizată de mine aruncase peste bord nu doar prezentul și trecutul din ultimii 100/1.000/10.000 ani, dar îi nenorociseră complet pe aroganții imperialiști. LEDe au schimbat totul în istoria gandirii umane, absolut totul. Nimic de la greci, germani, englezi, și americani (actualii imperialiști) nu a mai rămas în picioare. NIMIC. Totul a fost dărâmat de teoria mea. Prin asta, doar eu mai existam cu adevărat în întreaga istorie a gândirii umane, ceilalți fuseseră transformați în note de subsol. De asta actualii imperialiști m-au izolat academic complet la nivel internațional și național, mi-au taiat toate posibilitațile de a obține vreo bursă, de a participa la vreo conferință (măcar online), de a publica la vreo revistă de știință/filosofie cât de amărâtă. Ăsta a fost motivul pentru care imperialiștii (inexistenții) m-au otravit, au încercat să mă elimine fizic. Eu îi nimicisem pe ei, eu îi “omorâsem” pe ei. Acum înțelegeam perfect de ce m-au otrăvit. Eu eram “marele lor ucigaș”. Eu, însă, am câștigat bătălia cu imperialiștii actuali, dar și cu cei vechi și cu cei și mai vechi. Doar eu mai existam, cațiva dintre ceilalți mai erau, cel mult, note de subsol ale istoriei gândirii universale (fizica, știința cogniției, biologie, filosofie). Eu eram singur, nu aveam cum sa fiu cu altcineva. Nu era nimeni nici măcar pe undeva pe lângă mine, nici măcar în orizontul meu nu vedeam pe altcineva, nu aveam pe cine să văd. Cu siguranță, peste 200 ani, va apare cineva cu o nouă teorie, dar nu acum. Știu prea bine, eu eram învingătorul, eu câștigasem lupta cu imperialistii/inexistenții. Doar eu mai eram cine eram, ei însă nici măcar nu existau, nu existaseră vreodată. Ăsta era adevărul.

Bine că mi-am înlocuit butucul de la yala, ușa aia metalică. iaca, încă mai trăiesc de vreme ce pot să scriu aceste nenorocite de cuvinte-butuci atât de… atât de… de metalice. nu e nimeni în jurul meu, nu are cine să fie. nimeni. nici măcar pisica aia. asta e viața.