Călătoria artistului vizual Silviu Oravitzan – pe Cărările Luminii

Arta nu a fost niciodată un lux, ci o necesitate pe care doar ea o poate satisface. Și care este această necesitate? Răspunsul ar fi  – nevoia de sacralitate. Conform lui Rudolf Otto, sacrul atestă întotdeauna gustul uman pentru ceva cu totul diferit de realitatea imediată. Sacrul, spune  și Andrei Pleșu în Călătorie în lumea formelor,  este tot ceea ce depășește limitele monotone ale contingentului. Avem nevoie de sacralitate pentru a ne integra într-o ordine mai grandioasă și subtilă decât cea cotidiană. Așadar, nu există o alăturare întâmplătoare între „sacru“ și „religios“.       

Potrivit celor scrise și de  Marcel Brion,  în cartea sa Ochiul, spiritul și mâna pictorului, arta este cu atât mai autentică cu cât este mai departe de gratuitate. Brion însă, știe că „sacro“ în latină înseamnă a închina zeilor, dar pare să uite că înseamnă și a consacra un lucru ca inviolabil sau, în sens poetic, a-l ridica la rangul nemuririi. Preluând etimologia cuvântului, putem defini sacralitatea ca o formă a eternității la care oamenii au acces prin ceremonie. Această ceremonie  este arta. Pictura de calitate trebuie să fie o cale, o „călătorie spirituală“ spre tărâmurile ritualice ale nemuririi. Totuși, lumea vizibilă este, dialectic vorbind, mai mult un proces decât o stare fixă: mai mult curgere decât veșnicie. Așadar, esența eternității trebuie căutată dincolo de vizibil. Dacă arta caută valorile eterne, este implicit obligată să exploreze și invizibilul. Istoria picturii, prin urmare, se va constitui ca o istorie a modului în care nevăzutul se lasă contemplat în cele văzute. Dar cum putem percepe ceea ce nu se vede, se întreabă Brion și alții ca el. Ce ne poate spune ochiul despre structura invizibilului?  

     Acestea sunt  întrebări  la care se  oferă cu greu sau deloc  un răspuns  în lumea artei contemporane. Dar expoziția „Cărările Luminii” a artistului Silviu Oravitzan, curatoriată de profesorul Radu Preda, desfășurată la Palatul Culturii din Iași și vernisată pe 31 ianuarie 2025, se dovedește a fi o alternativă plauzibilă la toate aceste dileme, ea manifestându-se ca o experiență artistică și spirituală profundă, ce depășește simpla prezentare a unor picturi.

Silviu Oravitzan nu se limitează la a crea doar reprezentări vizuale; el transformă spațiul expozițional într-un mediu de reflecție, în care lumina devine un simbol al sacrului, al introspecției și al căutării interioare. Expoziția, care va fi deschisă până pe 23 martie 2025, oferă publicului ocazia de a reveni și de a privi lucrările din perspective diferite, descoperind noi înțelesuri la fiecare vizită. Ca și artiștii bizantini, Oravitzan a realizat – pictural – adevărate  construcții geometrice : pătrate, triunghiuri, paralelograme, cercuri ce închid compozițiile și figurile. Geometrismul ritmează și scandează nu numai elementele limbajului plastic ci și viziunea spectatorului. Datorită imprimării unui  anumit  dinamism experienței artistice,  contemplatorului i se devoalează  tablouri vii, atrăgătoare, grație fenomenului coloristic ( auriul imperial, albastrul azurit) – aproape bizantinizat. Tonurile se îmbină şi trăiesc grație valorii lor luminoase şi incidenţei luminii exterioare.

Oravitzan reînvie simbolurile tradiționale creștine, integrându-le într-o viziune modernă. Această fuziune între tradiție și contemporaneitate oferă o claritate și o certitudine într-o lume adesea confuză. Lucrările sale par a fi  o explorare a unei geografii a luminii și culorilor, reflectând atât istoria artei, cât și nevoile spirituale ale lumii de azi. În acest context, se remarcă o căutare a sacralității, care răspunde nevoii umane fundamentale de a accesa valori eterne. Cicerone Poghirc și Theodor Cazaban,  de fiecare dată când vorbesc sau scriu despre artist, evidențiază bogăția simbolurilor și temelor creștine din opera lui Oravitzan, subliniind că această dimensiune spirituală este esențială pentru a înțelege impactul lucrărilor sale  asupra spectatorului.

În prezent, când  spiritualitatea este adesea subevaluată, pictorul reîntoarce privitorul la esențele fundamentale ale credinței, facilitând o experiență profundă de comuniune cu divinitatea. Explorându-se  relația dintre vizibil și invizibil în majoritatea tablourilor,  spectatorul vrea să contemple nu doar ceea ce este evident, ci și ceea ce rămâne ascuns.

Această abordare au avut-o și  gânditori precum Goethe și Klee, iar Oravitzan dă plusvaloare acestei idei prin creația sa,  creație care se transfigurează într-o  punte între două dimensiuni – cea materială și cea spirituală.