Confidențele lui Constantin BRÂNCUȘI

Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie 1876, la Hobiţa, în judeţul Gorj și a murit la Paris, Franța în 16 martie 1957. În 1951, sculptorul a făcut statului român oferta de a-i lăsa moşternire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte a Academiei Române au luat în discuţie propunerea şi au respins oferta artistului, considerându-l „un reprezentant al burgheziei decadente”. Astfel, atelierul său a revenit statului francez.

Ultima cină cu Brâncuși

Prin 1924, la „Capşa”, vestita cofetărie bucureşteană ce devenise cafenea, scriitorii se salutau cu entuziasm glorios: „Vine Brâncuşi!”

Lumea artistică bucureşteană fierbea în aşteptarea sosirii sculptorului de la Paris. Sosește în București, se cazează la hotel „Bulevard”, au loc primele întâlniri, mese festive, cafele cu taifasuri lungi.

Vintilă Russu Şirianu povesteşte în ale sale memorii cum Octavian Goga, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Camil Ressu, Cezar Petrescu şi Păstorel Teodoreanu hotărâsc să-l convingă pe autorul „Păsării maiastre” să ia cina într-o seară cu ei. „L-om bea pe maestrul cel cuceritor de lumi şi l-om cinsti pe Vinea pentru versurile lui”, spunea Păstorel când invita lumea pentru cina de la restaurantul „Modern” din Bucureşti.

Constantin Brâncuşi intră în restaurant. „Ne ridicăm. Nu-mi puteam lua ochii de la dânsul. Îl vedeam pentru prima oară. Se apropie cu umblet uşor balansat, de marinar. Guler larg, cravata moale, haină largă. O supleţe îmblănită, de urs. S-a oprit în faţa noastră. Barba lunguiaţă, dezordonată, ascuţită, în vânt, are luciu de lac negru şi presăriri sure ici-colo. Ne priveşte scurt, repede, cu ochi sfredelitori, cu o sprânceană puţin ridicată în accent circumflex. Ai impresia că te-a fotografiat. În saltul şi vorba lui e un stil rustic. După ţuicile cu icre şi măsline, la primele pahare de vin care stropesc saramura de crap, o animaţie plăcută ne încălzeşte pe toţi. Făuritorul «Coloanei infinitului» nu era deloc o persoană acomodantă şi nici uşor de satisfăcut. Avea oroare de snobism”.
Păstorel Teodoreanu, care a orânduit felurile de bucate pe tipicul bucătăriei româneşti, a avut imprudenţa să-l întrebe dacă i-a plăcut peştele. „E crap de crescătorie, cam umflat în grăsime, cam aromat, saramura e prea lungă” . Toţi izbucnesc în râs. Sculptorul bea liniştit. Nu râde.

„Să ştiţi de la mine că râsul sănătos ţine şi de foame,” spune maestrul.„S-a atacat ghiveciul adus în talger de pământ ars, după toate regulile artei. După un vin rose adus de Cezar, Păstorel îl întreabă iar dacă i-a plăcut ghiveciul.  «Bucătarul s-a căznit. Prea mult morcov, a stat la foc prea tare…»  La muşchiuleţul de purcel, făcut pe grătar, în cămaşă de mălai, aveau cu toţii o satisfacţie; de cum a gustat două îmbucături, mormăie în barbă radicând furculiţa: «Asta, bun!…»”

A urmat un Bourgogne vechi, vinul favorit al sculptorului. Pe când gustau brânzeturile multe şi bune, Brâncuşi povestește de ce a refuzat să lucreze cu Rodin, concluzionând: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” („La umbra marilor copaci nu creşte nimic”).

Apare, neinvitat, H. Vulturescu. În orice local intra, se amesteca în conversaţie sau doar asculta și îmbuca ce apuca; în plus, fuma câte 200 de ţigări pe zi, una după alta.

Urmează desertul, cafelele cu rom, sticle cu vin. La masă, în zumzet de stup, Cezar Petrescu binedispus vorbea ca o maşină de scris. Vulturescu pufăia.

„Văd că ştii să tragi bine din lulea, dom’le Vulturescu, dar aici se bea. Ştii să bei?” i se adresează artistul, iar acesta răspunde: „Sunt un cunoscător eminent şi un băutor, scumpe maestre”.

Calm, sculptorul se ridică de lângă Cezar Petrescu şi Camil Ressu și se aşază între Păstorel şi Vulturescu, făcându-i semn lui Păstorel să umple paharul.

„Nu ştiu câţi de «toarnă» am auzit.  Într-un târziu, Păstorel nu mai  poate ţine paharul în mână; cu coatele căzute pe spetează, se visează ofiţer şi comandă: «ba-te-rie, iute marş!» Eminentul băutor moţăie cu capul pe masă.

Brâncuşi e cel care toarnă, proaspăt, lucid, feroce. Râde şi toarnă. Apoi îl ia pe Păstorel de subţiori şi porneşte o «ciuleandră», după care îl aşază pe scaun şi-l ciupeşte de obraji. Taraful cântă discret. Pe Vulturescu îl apucă de ceafă, cum apuci căţelul, îl trage pe verticală, porneşte cu el o rotire formidabilă. Scenă din Panait Istrati. Când l-a trântit pe scaun pe Vulturescu, abia mai respira. Îl aud pe Păstorel întrebând despre ce s-a întâmplat. Vulturescu îi răspunde: «extraordinar, de azi dimineaţă n-am mai aprins ţigara de la chibrit!» Îşi aprinde ţigara.

Ca un fachir, cu barba în vânt şi pupila de diamant, Brâncuşi îi face semn lui Păstorel spre sticlă şi pahare: «toarnă!». Pe chipul lui dansează expresii luciferiene. Vulturescu a debutat cu un poem al fasolei şi toate virtuţiile ei post-digestive, toate licenţele pornografice redate cu aşa o artă savantă încât n-aveau indecenţă. Sala duduia de râs”.

După această ultimă cină, Brâncuși nu s-a mai întors în România.

Lecția de Brâncuși

Niculae Titulescu (1882-1941) și Constantin Brâncuși sunt olteni, dar au ales căi diferite. Sculptorul a făcut din piatră zobor, iar juristul a făcut din cuvânt idee.

Amândoi și-au trăit parte din viață în Franța.  Titulescu a murit la Cannes, iar Constantin Brâncuşi şi-a petrecut restul vieții la Paris, cu dorul în suflet de țară.

Se ştie că autorul „Coloanei infinitului” nu vorbea mult, nici despre el, nici despre alţii. Totuşi, Nicolae Titulescu a reuşit să-l facă să vorbească despre drumul spre creaţia sa şi despre crezul său artistic.

În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecţie de Brâncuşi”. Juristul, profesorul, ministrul afacerilor străine şi fostul preşedinte al Ligii Naţiunilor organizează un prânz la care-l invită pe sculptor, pe malul Senei, într-o zi luminoasă de primăvară. Pe tot parcursul mesei, cu verva lui scânteietoare, îl amuză pe autorul „Mesei tăcerii”, cu hazuri din protipendada politică a lumii.

La desert, vin şi cafea, după o tăcere, marele orator îi cere autorului „Pasării măiastre” să dezvăluie ceva din misterul Brâncuşi, despre cum a ajuns să sculpteze ceea ce a sculptat, în ce curent se încadrează.

După o tăcere scurtă, Brâncuși îi zice: „am auzit că dintr-a-ntâia primară, până în vârful doctoratelor, ai luat numai nota zece… (…) … apăi, n-am să te las corigent la materia Brâncuși… Vezi, în general, când e vorba în artă ceva noi, lumea vra să fie ceva senzațional, și caută mereu sofiticări, termeni afectați/ Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi.”

Martorul confidenţelor brâncuşiene era Vintilă Russu Şirianu, care a notat în memoriile sale tot ce s-a discutat atunci.

„Eu am fost întâi de toate ţăran. Ţăran am rămas şi azi… Ţăranul?… Românul?… Unul cântă din frunză, altul din fluier. Unul coace argilă, zugărveşte oale… Eu am cioplit. De copil, m-a chemat lemnul şi cuţitul. Apoi, piatra şi dalta. Arama şi ciocanul… Aveau, pesemne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat… Ş-am ajuns, aşa, să am şi eu de spus ceva, prin glasul lor… Le-am învăţat limba. Mulţi ani, până am cuprins bine meseria… Am ajuns sculptor. Am mers şi eu, o bună bucată de vreme, pe căi bătute. Am «făcut sculptură»…

Aş fi nedrept să-mi reneg perioada aceea. Am sculptat cu râvnă şi aprindere. Unele bucăţi, capete de copii, «Muza», «Ruga», câteva portrete îmi plăceau. Poate că erau, printre ele, bucăţi care erau mai proaste decât ale unor confraţi, «consacraţi»… până când într-o bună zi nu mi-a mai plăcut ce făceam… Deloc. Era important. Căci plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui… Fără inimă, nu-i arta. Cea dintâi condiţie e să-ţi placă ţie, să îndrăgeşti, să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Prin bucuria ta, să dai bucurie oamenilor… Când m-am lămurit bine că nu-mi place ce face, a venit, vezi bine, întrebarea: «de ce nu-mi place?»… Patru cuvinte. Ani mi-au trebuit până să ajung să-mi răspund şi să păşesc pe calea mea adevărată…

Priveam îndelung sculpturi de-ale altora – din cei cu talente sigure – şi pe ale mele. Ce mă supăra? Frumos cioplit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos şi bine redate detaliile, nimic de zis. Da, dar nu-i viu. Parcă sunt fantome. Încremeniri!… Eu vreau să dau viaţă, mişcare, avânt, bucurie. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă, de funerar, pe care mi-o dădeau  sculpturile acelea… Încet, încet, drumul s-a croit singur… Da, calea s-a deschis singură, din judecată în judecată, din încercare în încercare… Eu, de pe când eram abia un băietan şi hoinăream pe mal de apă ori prin pădure, am avut o credinţă: că orice lucru, fiinţă sau nefiinţă are suflet… aşa cred şi acum.  Ş-atunci, la răspântia meseriei mele, am zis: ei, acest suflet al subiectului trebuie să-l redau. Căci sufletul va fi mereu viu… Sau, dacă vrei, ideea subiectului. Aceea nu moare niciodată în ceea ce priveşte opera de artă… Din contră, creşte în el, ca viaţa din viaţă…

De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial. Am lucrat mult să găsesc modul care să-mi uşureze calea ca să aflu, pentrufiecare subiect, forma-cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că asta m-a dus spre arta nefigurativă. E un rezultat. Eu niciodată nu mi-am propus: hai să fac o artă nouă, să uimesc lumea cu o trăsnaie. Eu, la căpătâi cu dorinţa mea, cu plăcerea mea, am judecat simplu, aşa cum vezi, şi am ajuns la ceva tot simplu, grozav de simplu. La o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să redau… Şi am tot căutat, ani mulţi să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmură acel diamant ascuns – esenţialul – aşa cum îl scot minerii din adâncul pământului… Ai văzut una din păsările mele? Cred că vreo oră am contemplat  două din ele… La multă lume au plăcut. Au fost înţelese intenţiile mele. Direct, intuitive. Ce am făcut? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele şi creasta, ochii şi picioarele….

Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi şi curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul! «Pasărea» mea nu este pasăre. E simbol. Caut, iubesc naturalul, frumosul, primar, direct, nemijlocit. Etern!… Vreau să înalţ totul dincolo de pământ… Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare… Am descoperit spiritul materiei, am vrut să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei… Ştie ea mai bine ca noi adevărul… Drumul spre universal am căutat. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nici o carte de zoologie… Şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nici o stare civilă… Am căutat tot esenţa, caracterul profund, ideea personalităţii lor… care să fie simbol de puritate, de graţie, de mister, de frământare, de avânt…

Şi am credinţa că, dacă am putut smulge materiei adevărul ei spiritual şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmură prin bronz, am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii, de sugerări creatoare… Şi va colabora, se va înfrăţi cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăţi creaţia…”

Momentul de confidenţe a fost lung. Autorul „Porţii sărutului” tuna şi fulgera când auzea că în lume e război. I s-a confesat lui Titulescu pentru că politicianul era un mare apărător al păcii, recunoscut internaţional. La final, s-au îmbrăţişat, au pornit braţ la braţ, de-a lungul şerpuirii verzi cu scântei de argint, printre copacii seculari de pe malul Senei. În tăcere.

În ultimele luni de viață, Constantin Brâncuși avea atârnat deasupra patului un glob terestru luninat din interior, ca și cum, atunci când se întâmpla marea trecere, să fie conectat cu întreaga planetă. A murit cu dorul de țară în suflet, așa cum spunea „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea” și a fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.A devenit postmortem membru al Acaemiei Române.

Confesiuni brâncușiene

Viața mea a fost tristă ca tristețea însăși și aspră ca asprimea însăși. Ceva, tot timpul mai puternic decât mine, m-a împins înainte spre un lucru fără nume, care m-a făcut să lupt cu toate mizeriile vrăjmașe.

Viața este ca o spirală. Nu știm în ce direcție se află ținta. Trebuie să înaintăm în direcția pe care o socotim cea bună.

Când pornești pe drumul spre frumos, se întâmplă ca și cu acel castel din basme: cu cât îl vezi mai aproape, cu atât e mai departe.

Lucrul cel mai formidabil este să mergi bine, fiind conștient de tine însuți și de drum.

Pe Dumnezeu nu îl ajungem niciodată. Dar ceea ce e important este curajul de a porni la drum.

Nu-mi place să vorbesc despre mine sau despre arta mea. Operele mele vorbesc singure și nu au nevoie de explicație.

Nu căutați formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată. Priviți-le [sculpturile] până le veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.

Frumosul este armonia diferitelor lucruri opuse. Cu cât este mai greu să reconciliezi lucrurile, ci atât este mai mare frumosul.

Cred că o formă adevărată ar trebui să sugereze infinirea. Suprafețele ar trebui să arate ca și cum ar înainta veșnic, ca și cum ar pleca in masă într-o existență perfectă, completă.

Există două feluri de simplitate; una este soră cu ignoranța, iar cealaltă cu inteligența. Sora inteligenței este complexitatea însăși, sora ignoranței este totodată și prostia însăși.

Când creezi trebuie să te confunzi cu universul cu elementele.

O sculptură bine făcută trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care o privește.

Pasărea măiastră este întruchiparea în duh călător a celui mai adânc dor.

(Surse: Vintilă Russu Șirianu, “Vinurile lor…: Ore trăite cu…”, 1969; Brâncuși – Titulescu, Suflete pereche; Sorana-Georgescu Gorjan, Așa grăita Brâncuși, Eidtura Scrisul Românesc, Craiova, 2012)

https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i