Deschiderea românilor spre universalitate

„Această școală mi-a dat, mai întâi, poate nu universalitatea, dar, cel puțin, setea de universalitate.” (Eugen Coșeriu)

O opoziție foarte actuală: conservatori-progresiști

Astăzi se vorbește de conflictul dintre „conservatori” și „progresiști” ca despre un conflict recent, provocat de accelerarea bruscă a globalizării și de rezistența pe care o opun cei care nu fac față vitezei cu care are loc schimbarea, care nu pot asimila noutățile în ritmul în care ele apar. Desigur, aceștia nu recunosc că au probleme de adaptare, ceea ce ar putea fi interpretat ca o carență de educație sau ca o infirmitate psihică, și își sublimează problemele de adaptare, le deghizează într-o ideologie: afirmă că se opun schimbării cu orice preț, declarându-se adepții conservării „acelor valori care le definesc identitatea”, fără prea multe explicații. S-a născut, astfel, cuplul categorial „conservatori” și „progresiști”, cei din prima categorie fiind de obicei mai vocali și mai incisivi, considerându-i pe ceilalți ca agenți ai răului în lume, etichetele pe care le pun mergând de la „trădători de neam” până la „forțe satanice”[1]. De fapt, „trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, sau nu vor să se schimbe, și urăsc schimbarea, și nu pot concepe schimbarea” (Oz, 2011, p. 17).

În realitate, între conservatori și progresiști nu există o opoziție ireductibilă; de aceea am și pus cei doi termeni între ghilimele. De fapt, progresiștii nu sunt împotriva conservării valorilor autentice, cum le place să creadă conservatorilor, care își construiesc obiectul de activitate exagerând o serie de afirmații extravagante și de practici marginale, mai degrabă cazuri extravagante decât niște tendințe obiective care ar putea delegitima ideea de progres[2].

Asta, la nivel doctrinar, adică „în teorie”, cum spun românii. La nivelul psihologiei sociale, lupta împotriva schimbărilor generate de globalizare se duce sub stindardul naționalismului – o ideologie eclectică, în care dimensiunea socială se împletește cu cea religioasă, cu cea etnică și cu cea lingvistică. Denumirea ei este tributară unui termen vag definit, națiune, dar preferată patriotismului, probabil din cauză că acesta din urmă a fost folosit abuziv de propaganda ceaușistă, dar și fiindcă se referă la patrie, nu la „neam” (natio) – așadar, e prea social și prea puțin etnicist pentru gustul naționaliștilor[3]. Pentru naționaliști, dragostea de „neam” este însoțită de „credință” – un cuvând atît de vag definit, încât nu e clar dacă e vorba de credința în Dumnezeu, de credința față de țară sau de fidelitatea față de un complex de datini, ritualuri, legende, ierarhii, relații și reguli care li se servește românilor drept „ortodoxie” – genul de „termen-omnibuz”, pe care oricine îl folosește, dar prin care fiecare înțelege ce vrea și ce poate. În ultimii ani, naționaliștii vorbesc tot mai puțin de Hristos, iar creștinismul este înlocuit cu ortodoxia; auzim foate rar „noi, creștinii”, mai rar „noi, creștinii ortodocși” și cel mai des „noi, ortodocșii”[4].

O opoziție falsă, dar la modă: patrioți-globaliști

La nivel internațional face o frumoasă carieră opoziția categorială „globaliști-patrioți”. În ciuda faptului că e falsă, ea a ajuns să fie promovată de la cea mai înaltă tribună, cea a Adunării Generale a O.N.U., de către șeful celui mai puternic stat din lume, Președintele S.U.A., Donald Trump: „Viitorul nu le aparţine globaliştilor. Viitorul le apaţine patrioţilor”[5]. O strategemă retorică ieftină: pentru a devaloriza o idee, o contrapui unei idei pe care oamenii o valorizează pozitiv. Cine a demonstrat vreodată că nu pot exista globalişti patrioţi sau patrioţi globalişti? Un individ poate fi în același timp globalist și patriot, după cum altul poate fi naționalist și antipatriot, în sensul că poate face rău patriei sale mai mult decât toți globaliștii diabolizați de el. Un globalist patriot e globalist fiindcă a înţeles că globalizarea este un stadiu al procesului de universalizare a istoriei, deci o tendinţă intrinsecă a evoluţiei istorice, nu invenţia cuiva rău intenţionat; dar e și patriot, fiindcă îşi iubeşte ţara şi îşi doreşte din toată inima ca ea să-şi găsească un loc cât mai favorabil în lumea nouă, care se naşte o dată cu globalizarea. Dar pentru aceasta, trebuie să-și pună mintea la contribuţie, să studieze, să cerceteze, să înţeleagă regulile noului joc şi învețe să joace în favoarea României. Conform celebrei definții a libertății ca „necesitate înțeleasă” (Spinoza), patriotul zilelor noastre acceptă apariția unui joc nou, învață să-l joace, respectă regulile acestuia și marchează puncte în favoarea patriei sale[6].

Din păcate, antiglobaliștii nu pot accepta realitatea, nu vor să înțeleagă lucruri noi, nu vor să învețe de la alții, nu respectă nimic din ceea ce nu au moștenit prin tradiție și blochează demersurile de adaptare a țării lor la evoluția realității. Este vorba nu atât de dogmatism, cât mai degrabă de lipsă de realism. Cum se explică această lipsă de realism? Aici este mai mult decât lipsa simțului realității, destul de des întâlnită, este o respingere a realității când e vorba de a accepta evoluția ei. De ce ar respinge schimbarea niște oameni aparent raționali? Pe de o parte, este străvechea „politică a struțului”: e mai comod să respingi o realitate pe care nu o înţelegi, cum este globalizarea, şi să ascunzi acest lucru printr-o diversiune: recunoașterea ta ca naționalist face să nu se observe că ți-e lene să citești și să gândești, că ești incapabil să înțelegi lumea în care ți-a fost dat să te naști și să trăiești.

Oamenii se împart în două: cei care vor Schimbarea (inclusiv propria schimbare, dezvoltarea personală, educația permanentă, evoluția spirituală, metanoia, convertirea sau „nașterea din nou”), alții resping Schimbarea – fie fiindcă nu vor să se schimbe ei înșiși, fie că se tem de noutate (se tem să nu-și piardă capacitatea de control, certitudinea cognitivă sau siguranța emoțională). Nu vor spune niciodată că astea sunt motivele rezistenței lor la schimbare (de cele mai multe ori, nici nu le conștientizează). Se vor înconjura cu tot felul de justificări, unele mai naive, altele mai elaborate, iar în unele cazuri chiar rafinate. Un sistem elaborat de justificări se numește ideologie. La noi, ideologia (neo)conservatoare exprimă tocmai teama de schimbare a celor care aderă la ea, dar o teamă difuză, îmbrăcată în cuvinte frumoase, în concepte și teorii. Dar știm ce spune Pierre Hadot despre sistemele filosofice: ele sunt niște idealuri de viață argumentate rațional și elaborate conceptual: „… opţiunea pentru un mod de viaţă nu se situează la sfârşitul desfăşurării activităţii filosofice, ci la origine, ca rezultat al unor reacţii critice faţă de alte atitudini existenţiale, al unei maniere de a trăi şi de a vedea lumea, precum şi al unei decizii voluntare. (…) Discursul filosofic se originează deci într-o alegere a modului de viaţă şi într-o opţiune existenţială, nu invers” (Hadot 1997, pp. 28-29). Atât! Idealuri de viață, nu descrieri ale realității. Cu atât mai puțin întemeiate în realitate sunt ideologiile. Cum să dezbați niște idealuri de viață?! După ce criterii le putem ierarhiza?! Cum am putea evita să folosim drept criteriu propriul nostru ideal de viață? Nu ar fi mai bine să-l lăsăm pe fiecare cu idealul lui? Așa ar trebui să facem, dacă nu ar apărea exponenții unei ideologii sau alteia, care nu sunt conștienți că exprimă doar niște valori, niște credințe și niște preferințe personale, care au pretenția că ne servesc Adevărul. Atunci trebuie să intervenim, să spunem că acești dușmani ai progresului nu sunt altceva decât niște oameni care se tem de schimbare.

Pe de altă parte, schimbarea este respinsă, urâtă și diabolizată pentru că din ea decurg niște modificări ale tradiției, ceea ce pentru conservatorii de dreapta este de neacceptat. Fascinația lor pentru Tradiție este comparabilă, la polul celălalt, doar cu fascinația pentru Schimbare a intelectualilor de stânga de la jumătatea secolului al XX-lea, descrisă de Raymond Aron în Opiul intelectualilor (Aron, 2007). Pentru Czesław Miłosz, sursa fascinației lor față de socialismul din Uniunea Sovietică era tot una mitologică: „Comunistul din Vest are nevoie de viziunea secolului de aur care se realizează deja pe pământ” (Miłosz, 2017, p. 253).

În Romeo și Julieta, Shakespeare spunea că extremele se ating[7]. Punctul în care se întâlnesc fanaticii de stânga și fanaticii de drepta este fascinația pentru propria lor tradiție, pentru propriile lor obiceiuri, pentru propria lor gândire, pentru propria lor narațiune, o fascinație care nu le permite să se schimbe, să iasă din țarcul tradiției și să gândească out of the box, cum se spune. Pentru „gândirea captivă” (Miłosz) nu are importanță realitatea obiectivă, deci nici înțelegerea acesteia sau efortul unor semeni de a o cunoaște; pentru această gândire, are importanță doar ea însăși, contează doar confirmarea și celebrarea ei. Cel care nu o confirmă sau nu o celebrează devine un dușman. Iată cum îl descrie pe fanatic scriitorul israelian Amos Oz, care vine dintr-un tărâm al înfruntării dintre fanatisme: „Fanaticul este un mare altruist. Adesea, (…) este mai interesat de tine decât de el însuşi, fiind capabil de mari sacrificii pentru binele ce ţi-l doreşte. Stă atârnat de gâtul tău mărturisindu-ţi că te iubeşte şi îţi vrea binele. Nu minte spunându-ţi asta şi face tot ce poate ca să-ţi dovedească. Dar, în momentul în care constată că nu poţi fi mântuit, salvat, convertit, adus pe calea cea bună, îţi sare la beregată. De la ataşamentul şi dragostea pe care ţi-o mărturisea trece la ostilitate şi dispreţ” (Oz, 2011, p. 24).

Așa cum vom vedea în continuare, cele două dispute contemporane, conservatori-progresiști, pe de o parte, și patrioți-globaliști, pe de altă parte, sunt manifesări ale unor conflicte, vechi de când lumea, între niște orientări de valoare, pe care le vom descrie mai jos. Nu e vorba de conflicte de idei – așadar, sunt conflicte care nu pot fi arbritate prin folosirea argumentelor raționale, și nici prin vechiul și respectabilul „recurs la fapte”.

Concurența dintre trecut și viitor

Disputa dintre tradiționliști și progresiști este doar o ipostază a conflictului dintre două orientări de valoare: orientarea spre trecut și orientarea spre viitor. Ele fundamentează două culturi specifice, care pot fi descrise sintetic în două-trei cuvinte:

1) nostalgia pentru trecut – nevoia oamenilor de a se refugia în trecut, unde găsesc și sursele identității, și argumente pentru legitimare, și elementele unei securități emoționale tot mai dificil de găsit în condițiile unor schimbări năvalnice și radicale;

2) nostalgia pentru viitor – nevoia oamenilor de a gândi la evenimentele viitoare, făcând speculaţii în privinţa lor sau încercând să le anticipeze (Toffler, 1973, pp. 406-415) – împărășind, de fapt, o adevărată „pasiune pentru viitor” (idem, p. 415).

Că e bine sau rău, că unora le place și altora nu, în zilele noastre unul dintre ingredientele obligatorii ale legitimității este Actualitatea. Poți să fii oricum și să faci orice, dacă nu transmiți actualitate nu te mai ia nimeni în serios. Este valabil pentru indivizi, grupuri, instituții și state. De ce, este greu de spus. În orice caz, ține de Zeit Geist-ul epocii noastre, iar spiritul unei epoci este greu de descifrat cu mijloace raționale, întotdeauna geneza și durata lui rămân în zona umbroasă a misterului.

După prăbuşirea boltelor simbolice ale societăţilor tradiţionale, proces denumit de Max Weber „dezvrăjirea societății”, precum şi ale celor moderne, ceea ce Zygmunt Bauman a numit „modernitate lichidă”, miturile fondatoare, cultul strămoşilor şi tradiţia, în general, au devenit irelevante pentru mecanismele de legitimare. Istoria contemporană îi dă dreptate lui Sartre, care credea că omul are valoare nu prin ceea-ce-este, ci prin ceea-ce-poate-deveni. Într-un interviu acordat analistului american Nathan Gardels de la New Perspectives Quarterly, editat de Los Angeles Times, scriitorul şi jurnalistul polonez Ryszard Kapuscinski definea „popoarele istorice” astfel: „Energiile, simţămintele, pasiunile lor sunt orientate spre trecut, consacrate discutării istoriei, înţelegerii istoriei. Ele trăiesc într-o lume alcătuită din legende despre întemeietorii de neam. Sunt incapabile să vorbească despre viitor pentru că viitorul nu le trezeşte aceeaşi pasiune precum istoria. Acestea sunt popoare istorice, născute şi trăitoare în cultul istoriei de mari bătălii, neînţelegeri şi conflicte. Ele sunt ca un bătrân veteran de război” (Kapuscinski, 1998, p. 11).

În lumea largă, mințile cele mai luminate și mai organizate sunt preocupate de probleme ale prezentului și viitorului, cum ar fi proliferarea nucleară, utilizarea tehnologiilor nucleare, schimbările climatice, amenințările din partea unor actori non-statali, pericolul crimei organizate, noi provocări de securitate, care țin de războiul hibrid, inclusiv securitatea cibernetică, noile proiecte în domeniul cibernetic, al Inteligenței Artificiale și al tehnologiei cuantice, cucerirea spațiului cosmic, tehnologia 5G, dezvoltarea surselor alternative de energie, aspectele etice ale cercetării științifice sau le practicii medicale; în tot acest timp, românii își consumă timpul și energia cu probleme ale trecutului: naționaliștii români se certă cu naționaliștii maghiari pe tema „Cine a venit primul în Transilvania, acum 1000 de ani, românul sau ungurul?”; protocroniștii se străduiesc să demonstreze că teritoriul României a fost leagănul civilizației umane, iar adepții „dacilor liberi” evaluează posibilitatea de restaurare a religiei vechilor geto-daci, „zamolxianismul”, în România de azi[8].

Este poporul român un „popor istoric”? Este preferabil, sau e păgubos ca un popor să fie „popor istoric”? În opinia lui Kapuscinski, nu este preferabil: „pentru a crea valoare nouă, o societate trebuie să posede o minte limpede care să-i îngăduie să se concentreze pe construirea a ceva îndreptat către viitor. Este tragedia societăţilor istorice” (ibidem).

Iată de ce educaţia noilor generaţii ale României va trebui orientată spre viitor. Aceasta ar însemna să se renunţe la istorie? Nicidecum! Evocându-l pe John Dewey, care „s-a luptat contra orientării spre trecut a învăţământului tradiţional”, Toffler îl citează pe marele filosof şi pedagog american: „Calea de a ieşi din învăţământul scolastic, care face din trecut un ţel în sine, este aceea de a face cunoştinţă cu trecutul ca un mijloc de a înţelege prezentul” (Toffler, 1973, p. 388).

Deoarece raportul dintre cele două orientări de valoare îl vom aborda de mai multe ori în acest volum, acum am să mă ocup de un alt conflict, la fel de vechi și la fel de prolific în ceea ce privește generarea de paradigme culturale: conflictul dintre particularism și universalism.

Note explicative:

[1] Diabolizarea explicită nu este o regulă, dar fundamentaliștii religioși, creștini sau musulmani, o fac expressis verbis. Pentru a-i vedea la treabă nu e nevoie să mergem în Iran, în Pakistan sau în Afganistan. De curând, actorul Dan Puric, unul dintre liderii de opinie ai României ortodoxe, afirma că Uniunea Europeană este o șandrama, iar instituțiile sale sunt satanice: „Oculta internațională s-a prins și atacă bordeiul, Biserica și familia. Și atunci trebuie să analizăm laboratoarele astea demonice, satanice, marxiste, în ultimă instanță: sunt pudrate cu drepturile omului și cu democrație. (…) Șandramaua asta de Comunitate Europeană se va face praf și pulbere”, în interviul acordat lui Andrei Nicolae, publicat pe 5 februarie 2019, la ora 18:19 – https://www.activenews.ro/stiri-politic/Dan-Puric-Comunitatea-Europeana-este-o-cooperativa-agricola-care-nu-are-nimic-in-comun-cu-Europa-adevarata.-Nu-confundati-Europa-clasica-Europa-culturii-si-civilizatiei-cu-acest-construct-154487?fb_comment_id=1755941434510163_1756868474417459.

[2] Este frecventă identificarea progresiștilor cu membrii mișcării LGBT, ai mișcării de anulare culturală (cancel culture) sau ai culturii denunțării (call-out culture), mișcări considerate de stânga și, mai nou, „neomarxiste” (!).

[3] La jumătatea secolului trecut, un poet proletcultist, Victor Tulbure, a scris o poezie în care se spune: „Ce-i patria? / E Dunărea albastră, e Bărăganul, Munții Apuseni, / E lupta de milenii, lupta noastră, / Români sau neromâni, dar pământeni” (Tulbure, 1955). Versurile nu au cine știe ce profunzimi metafizice, dar transmit un mesaj adevărat: patria este o valoare sintetică sau, mai bine zis, o constelație de valori care conține valorile împărtășite de o mare mulțime de oameni care se consideră, astfel, compatrioți. Așadar, patria nu este un dat – nici unul geografic, nici unul demografic, nici unul etnic, ci un construct cultural.

[4] Un cleric ortodox își îndemnă enoriașii să nu-și piardă credința astfel: „… de nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde și neamul. Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc” (Justin, 2020).

[5]https://WhctKJVjRjTwWttrdsmSlldTMggGmMvXkhzjNfNBLNBXjkXwzJFZKwCTzTPpNXfRQwKTPRL?projector=1&messagePartId=0.1

[6] Într-o excursie făcută în Malta, am întrebat o doamnă care mă însoțea: „O exista un naționalism maltez?”. Mi-a dat un răspuns care îl poate ajuta pe cititor să înțeleagă mai bine diferența dintre patriot și naționalist: „Nu știu dacă maltezii sunt naționaliști, dar sigur sunt patrioți. Uite ce rețea de autostrăzi au!”. Instantaneu, m-am gândit la România, care e plină de naționaliști, dar nu are autostrăzi. Aceeași oameni care cântă la petreceri pe versuri naționaliste fură din banul public, inclusiv din fondurile pentru autostrăzi. Mulți dintre ei se consideră, la modul cel mai sincer, mari patrioți.

[7] Aici, Shakespeare introduce tema filosofică a contrariilor care coincid (coincidentia oppositorum) și a extremelor care se ating; de pildă, identitatea între „prea devreme” și „prea târziu” apare de mai multe ori: „Să-mi gătească Odaia de culcare. E târziu! / Curând se-înalță soarele zglobiu!” (Actul III, scena IV); „Veghezi și-acum, la ceas așa târziu? / Ori te-ai trezit atât de timpuriu?” (Actul III, scena V); „În cripta noastră, mă trezesc târziu, Sau poate prea devreme…” (Actul IV, scena III).

[8] Cei care sunt sceptici în privința unei astfel de mișcări pot consulta pagina FB „Lupul dacic” – https://www.facebook.com/Lupul-Dacic-912389922256622/ precum și cartea lui Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești (Alexe, 2021).

Publicat în EditorialRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *