Domnul G. în mormânt*

---

G. se “trezește” oarecum (putem spune), era complet întuneric, el nu își putea mișcă corpul, nu știa unde se afla, era atât de întuneric acolo unde se afla, dar habar nu avea unde e, G. se întrebă daca nu cumva e în coma de vreme ce nici macar nu își simțea trupul, nu doar că nu îl putea mișcă… și totuși, el (ce era el în acele momente) nu simțea că plutește, nu simțea că e suspendat în aer (dar care aer, nu putea să știe daca era aer în jurul lui, dar care era jurul lui atunci – nici măcar acest “în jurul tău” nu putea fi exprimat, nu, nu în cuvinte, dar nici măcar în simțuri, în “fellings”… dar stați puțin, putea el să gândească cuvinte în engleza? Unde se afla el – dar cine era el atunci? ce întrebări stranii… era atâta liniște în jurul lui, nici măcar nu își auzea inima cum bătea – dar tu cititorule iți auzi inima cum bate acum când citești aceste cuvinte? Nu auzi nimic, surdule… ce liniște era, nu se auzea nici o muscă – ar fi culmea să vorbim de vreo muscă sau vreun țânțar când nici măcar nu știm unde se afla domnul nostru… nu cumva murise și se afla în camera de gardă înainte de judecata-aia? Prostii pentru adormit copii… dar unde se afla el acum? Nu cumva era în pușcărie? Fusese băgat la pârnaie? De ce, ce mai făcuse și acum? Se pare că într-adevăr, polițiștii l-au lovit cu bastoanele lor în cap până când el a leșinat și probabil că acum se afla într-o celula legat în lanțuri, dar de ce nu simtea acele lanțuri? Nu simțea nici un lanț… nici un fier, nu simțea că trupul lui ar fi legat de vreun pat de fier, mai exact spus, G. nu își simțea deloc trupul… probabil că abia începuse să își revină din coma, se gândea dl. G., doar mai trecuse prin astfel de experiențe când nu avea cum să își simță trupul, nu? Totuși, putea să gândească, dar știți ce era culmea, G. putea să gândească aproape normal… de ce aproape? Nu avea de unde să știe dacă gândea normal sau nu în cele momente atât de întunecate, atât de sumbre… era o bezna atât de amară acolo unde el era imobilizat (nu, nu, nu era imobilizat, doar că el nu putea să își miște corpul și atât)… oare care era viitorul lui, ce simțea el pentru viitorul lui? Va fi acolo întreagă lui viață? Unde acolo? Ce mai era și viață lui în acele trăiri stranii aproape absurde? Nu cumva era și el într-un “process”? Sau într-un “castel de nisip”? cine mai știe? Însă nu cred că putem să vorbim de trăiri în astfel de situații atât de ciudate… Putem să susținem că G. simțea că are trăiri, gânduri și altele chiar dacă el nu își simțea deloc trupul… și, în plus, nu știa unde se află… era atât de întuneric. G. nu știa cum trece timpul (care oricum nu avea cum să existe în sine)… era atât de întuneric acolo unde se afla el (care el?), atât de liniște încât dl. G. a adormit când se întrebă, de multe ori, unde se afla. Când s-a trezit (peste câte ore oare?), el și-a adus aminte că se afla undeva dar nu avea nici cea mai mică idee unde anume… doar că acum simțea că aerul era mai închis de cum fusese ieri (care ieri?)… părea că aerul se îmbâcsise, era mai cald decât ieri, adică nu “mai cald”, mai bine spus, mai închis… oricum spațiul în care se afla G. era atât de strâmt, de înghesuit, dar tot nu își dădea seama unde se afla poziționat. De ce “poziționat”? Pentru că nu el alesese unde se afla plasat, așezat, ca să se odihnească (dacă avea nevoie de odihnă, nu știm)…Pur și simplu G. s-a trezit în acel loc extrem de înghesuit, de strâmt. Abia mai putea să respire, atât de închis devenise, cu timpul, aerul din acea celulă… adică din acel cadrul spatio-temporal atât de strâmt. În fine, după ce a mai adormit încă o data, când s-a trezit iarăși în acel spatiu înghesuit, G. simțea că nu mai poate să respire, aerul era mult mai închis decât atunci cand se trezise data trecută, acum ce să mai respire? se întrebă chiar dl. G. tocmai pentru că știa că el fusese cel care respirase oxigenul și eliberase bioxidul de carbon din el în acel spatiu atât de strâmt. Nu mai avea ce să respire, asta era clar, de acea își punea o întrebare banala în astfel de situații: oare cât mai are de trăit în acest aer atât de îmbâcsit? Părea o întrebare fără sens, dar ce putea el să mai gândească în acele clipe atât de îmbâcsite… de întunecate… de înfricoșătoare… dar, fără să vrea, el își aducea aminte cât de proaspăt era aerul atunci când urca munții iarna sau vara pe trasee nemarcate… ce aer curat de munte era în acele vremuri de mult trecute… acum însă se simțea sufocat, era sufocat de propriul bioxid de carbon eliberat, în neștire, în afara de către propriul sau cadavru… și era atât de strâmt acolo. Când s-a trezit după încă câteva somnuri (acesta o fi pluralul la “somn”, se gândea G.?), G. a simțit că aerul nu era doar închis, era mult mai rău: acolo în acel spatiu atât de strâmt, începuse să mirose a cadavru! Da, da, acolo unde se afla el, în acea micuță “cămăruță” (deși el nu știa că se află în vreo cămăruță), începuse să miroase a cadavru aflat în putrefacție. Era, într-adevăr, păcat că nu putea să își miște corpul… de altminteri, el nu își simțea deloc corpul lui, acel corp care fusese cândva al lui… acum însă, mirosea a cadavru și cât de îngrozitor era acel miros în acel spatiu atât de strâmt. G. se simțea, trebuie să recunoaștem, cam strâmtorat, mai ales acum când era cotropit de acel miros de putrefacție. De ce oare mirosea a cadavru în acel loc în care se afla el (iarăși, care el?)…

În “zilele” următoare (păreau zile, nu ore), mirosul de cadavru devenise atât de înnăbușitor încât G. simțea că nu mai putea să respire! Chiar simțea că va muri în câteva ore sau poate minute… ceva era sigur, el nu mai putea să respire deloc. Dar în următoare zi (sau zile, cine mai știe…), când s-a trezit, G. a realizat că nu mai avea acele mari probleme de respirație pe care le avuse “ieri”, “alaltăieri”, zilele deja trecute. G. încă simțea mirosul de cadavru, chiar simțea că încă miroase a cadavru, chiar destul de nasol, acolo unde se afla el, în acel loc atât de strâmt, atât de înghesuit (G. se simțea al dracului de înghesuit, deși el nici măcar nu știa, nu aflase unde se afla oarecum abandonat)… Chiar dacă miroasea a cadavru mai rău ca “ieri”, totuși G. avea senzația (poate doar aparența) că mirosul de cadavru nu îl mai deranja atât de tare cum îl deranjase în ultimele zile petrecute de el în acel spatiu atât de strâmt. Poate că el începuse să se obișnuiască cu mirosul emanat de acel cadavru. Măcar la nivel subconștient (asta ține de evoluția speciei in raport cu supraviețuirea individului), dl. G. începuse să se gândească că era posibil ca mirosul acela de cadavru să fie produs, emanat chiar de trupul lui. Cu alte cuvinte, el gândea deja că el era mortul, că trupul lui se afla într-un sicriu. Ce altceva putea să miroase atât de tare a cadavru, unde putea să fie locul unde se afla acel cadavru, cadavrul lui, decât într-un sicriu? Asta era cea mai plauzibila alternativă de vreme ce mirosea atât de rău a cadavru chiar acolo unde se afla el (care el?).

Într-o zi, dl. G. a realizat că o groază de furnici, poate unele chiar dintre acelea pe care chiar el le salvase în trecut, l-au invadat, au invadat acel trup mort, au invadat mortul, să zicem pe șleau. Da, da, chiar asta s-a întâmplat, domnul G. a fost trezit din somnul cel de moarte, din somnul de veci, chiar de niște furnici – iaca răsplată, nu degeaba salvase el acele furnici de la moarte, acum a fost trezit de rudele furnicilor. La început, dl. G.a simțit niște furnicături pe la urechi (sau ceea ce fuseseră cândva urechi, sau măcar în locurile alea de deasupra gâtului, de la baza craniului), poate că el ar fi vrut (sau poate că ar fi trebuit) să se scarpine la urechi (culmea era că deodata a început să aibă furnicături “în” sau “la” amândouă locurile unde se aflau cândva urechile lui), dar el simțea că nu prea are cum să își miște corpul (nu era acesta deja putrezit?)… știți ce s-a întâmplat? Peste câteva minute (ore?), furnicăturile de la urechi au început să fie tot mai enervante, mai insuportabile (chiar și pentru un mort), dar ce putea el să facă într-o astfel de situație atât de stranie? Furnicile, acele ființe minuscule, erau atât de muncitoare, de vioaie, se mișcău atât de repede, își mișcău micile piciorușe al dracului de repede, de monoton, de enervant, de iritant, da, da de iritant… și uite așa, furnicile i-au intrat dlui G. în urechi, în nări, în gura, în alte găuri ale trupului său - acum erau nenumărate alte găuri în corpul lui de vreme ce acesta începuse, de ceva vreme, să putrezească… Asta era situația de fapt: furnicile ajunseseră să îi roda până și creierul de sub țeastă. Domnul G. nu avea ce să mai facă, era în acea stare de așteptare – ca atunci când aștepți să vină întârziatul tren în gară – orice tren în Romania are întârzieri… Parca G. dorea că trenul să întârzie cât mai mult, acum, deși această întârziere devenise insuportabilă, furnicile mișunau fără zăbavă se plimbau în neștire prin toate locurile, se mișcau în toate direcțiile, iar dl. G. aștepta dar nu știa ce așteptă. El era poziționat, fără voia lui, în acea stare de veghe, stare vegetativă în care se afla de ceva vreme și nu putea decât să constate, consternat, că furnicile (muncitoare, nu glumă) îi rodeau urechile, nasul, figura, creierul, inima și restul trupului. În acele momente triste, senile, nu părea că mai există decât acea putreziciune, acele furnici, extreme de muncitoare (pleonasm, nu există furnici leneșe precum românii), care continuau să cotrobăiască prin trupul lui G. Însă, ca povestea să capete o notă cumva mai pozitivă, cu timpul (care timp?), sau mai bine scris, de-a lungul timpului (nu de-a latul, nu exista lat în acel sicriu), domnul nostru a început să se obișnuiască cu furnicăturile de la “urechi”, mai târziu ajunsese chiar să fie în stare să le ignore. Nu mai simțea, acele furnicături iritante decât dacă era atent la senzațiile produse de mișcările furnicilor pe și în corpul lui. Nu așa s-a întâmplat și cu zgomotul uriaș din marele orașe? Cum am mai fi supraviețuit noi oamenii daca evoluția speciei nu ne-ar fi garantat că orice nenorocire devine, cu trecerea timpului care nici macar nu exista (ce ironie bine gândită, nu?), “obișnuință” iar obișnuinta se transforme în “legile” sub care creștem, suntem educați, devenim adulți și sclavi, pe deplin. Sclavii sistemului (care, paradoxal, nu are nici un stăpân…). Nimeni nu scapă de dictatoră, toți sunt sub sistem, chiar dacă unii au iluzia că ei sunt sistemul. Prostii, nici un om nu scapă, ăsta e adevărul. Oricum furnicile aveau un tabiet: intrau în urechi dimineața și abia după câteva ore de plimbat, umblat prin trupul putrezit al dlui G., aceste mici ființe atât de gingașe se refugiau în culcușul lor undeva lângă mormântul lui G. Știți, când simți câteva șiruri de furnici gingașe plimbându-se pe sira spinarii dar și prin trupul tău, deși sunt extreme de iritante la început, după obișnuință, începi chiar să fii atras de mișcarea lor atât de agilă, parca programată de un calculator/diavol… Dar atunci când acestea încep să se plimbe prin corpul tău, cu trecerea timpului, fenomenul devine suportabil, ignorabil. Dacă la început, problema apărea când furnicile (multe al dracului) începeau să mișune pe la urechile și devinea o mare tragedie atunci când începeau să iți invadeze trupul (era ca și cum furnicile iți invadau sufletul!), cu timpul, erai capabil să ignore furnicile. Nici măcar nu era vorba de dureri sau de culori vizuale remarcabile, nici măcar nu erau sunete ciudate (sau mai puțin ciudate)… nu, nu, era vorba de furnici care iți mișună prin urechi, prin nări, prin gura, tu simți din plin, la început, cum aceste ființe se mișcă prin gâtul tău, prin corpul tău, se mișcă către… către… stai că nu le mai simt, unde dracu s-au dus furnicile? Nu am mai simțit unde se duc de la gât încolo. Și doar le-am simțit foarte bine cum se plimbau prin urechi, prin nări, chiar și prin gât, dar unde sunt acum? nu le mai simt nici pe la urechi, nici prin gură, uite chiar pot să vorbesc, deși respir tot mai greu, aici în mormânt, în propriul mormânt, sunt sufocat, știm asta. Am înțeles, furnicile mi-au invadat plămânii, mi-au mâncat plămânii (sau măcar o parte), de asta nu mai pot să respir… acum înțeleg de ce respirația mea e atât de grea, de dificilă. Eu vreau să respir, VREAU aer! Vreau… vreau…

ce să mai vrei, băete, când ești deja în mormânt, în propriul tău mormânt? Ce să mai faci când trupul tău deja putrezit încă mai lenevește în acel mormânt înghesuit? Nu mai ai ce să mai vrei, asta e adevărul, nu există adevăr.

Când s-a trezit într-o altă “dimineața”, dl. G. a avut senzația că se îndepărtase cumva chiar de trupul său. Dar ce anume se îndepărtase de trupul sau? Sufletul/mintea/viață lui? Știți cum a avut loc acest proces imaterial? Sufletul (vorbim bisericește acum) a început încetișor, parca timid, să se desprindă de corpul lui, de scheletul lui (corpul era deja putrezit de ceva timp, aerul îmbăcsit devenise, de mult timp, ceva banal, obișnuit) și, deși avea impresia că încă se afla în acel sicriu (care începuse și acesta să putrezesca), ei bine, dl. G. simțit că sufletul lui începe să se strecoare afară din sicriu. Asta da lovitură, nu? Sufletul dlui G. să fie deja deasupra sicriului, nu era deasupra pământului, ci deasupra sicriului, era în pământ, dar ieșise din sicriu. Era deja precum o furnică silitoare: sufletul dlui G. era în pământ. A rămas acolo câteva ore, cel puțin așa credea el, după care, dl. G. s-a trezit iarăși în sicriu. Începea să nu mai înțeleagă, cineva se juca cu el, cu sufletul, cu trupul lui, el nu era în stare să înțeleagă regulile jocului pe deplin (probabil pentru că nu s-a dus la biserica și nu a plătit mita la popi masturbatori). Peste alte multe ore, sufletul lui iese din sicriu, e încă în pământ, simtea furnicile și râmele, simțea că are mâncărimi, dar nu avea timp să le bage în seama încă simțea că îl mănâncă - dar ce să îl mănânce? doar asta mai putea să facă, să se întrebe - nu avea ce să mai scapine, trupul/scheletul era în sicriu, el era în afara sicriului, în pământ, parcă încă mai auzea cum se mișcă furnicile, zgmote fine, subtile, subțiri, ramele și furnicile își făceau loc prin pământ, dar el, dl. G., gândea că sufletul lui nu are cum să se despartă, complet și definitive, de trupul, adică de scheletul, din sicriu…

Chiar și așa, sufletul dlui G. a reușit să iasă, până la urmă, deasupra pământului. Asta da victorie, nu? Dl. G. a început să “perceapă” oameni umblând prin cimitir… cu timpul, a început chiar să îi recunoască pe unii dintre ei, mai ales pe popă –același popa și vreo doi dascăli care apăreau la fiecare înmormântare, bineînțeles, oamenii erau diferiți, mortul nu avea cum să fie același (nici un mort nu este înmormântat de doua ori – cu câteva excepții)… erau și femei în vârstă (bătrâne asupra cărora plana moartea de ceva vreme) pe care mortul nostru le recunoștea, erau aceleași femei care veneau la aceleași morminte și asta de ani de zile… G. își aducea aminte că el nu fusese nici măcar o data la mormântul părinților lui … fusese cândva la acel mormânt când fusese înmormântată sora lui care murise cu mulți ani înaintea părinților lui G., însă, având epilepsie, G. nu a vrut să mai calce vreodată prin cimitir, dar uite acum trăia într-un mormânt (intenționat greșit spus, nu mai trăia ci se afla într-un mormânt, în același mormânt în care fuseseră îngropați cei trei din familia lui și atât). G. a început să audă cum afara ploua. Era pentru prima data când auzea cum cad picăturile de ploaie peste pământul care îi acoperea sicriul – stai, iarăși e greșit, care sicriu? sicriul de lemn în care el fusese depus în mormânt dispăruse cu mult timp în urmă… se părea că era chiar o ploaie torențială, era bine că ploua, știm, iarba vă crește neîncetat, viața ierbii va acoperi mormântul, vor răsari și tufișuri, poate, G. era chiar bucuros că viață urma să îi acopere mormântul, să îi învăluie scheletul lui aproape încruntat acolo în pământul fără viață (deși chiar și pământul este plin de viață), oricum, era bine că deasupra era viață, viață din plin, pământul era acoperit de iarba și flori…și poate chiar tufișuri… când știi că și florile și iarba suferă de durere (cum au aratat cercetătorii prin experimente bine realizate), înțelegi că iarba care te acoperă (când ești mort), iarba care iți acoperă scheletul, este vie, picăturile de apă care erau tot mai multe, tot mai înghesuite una în alta, au început să pătrundă pământul, acestea se ajuteau, una pe alta, să se miște, să se strecoare către scheletul lui G. care, nu după mult timp, a început și acesta să fie acoperit de picături care se adunau tot mai multe, care începuse să îl împresoare, să îl cotropească pe G., în final, scheletul lui G. băltea într-o baltă de apă (era să scriu baltă de sânge, dar asta fusese cu mult timp în urmă când avusese loc crima, adică uciderea lui G.), G. simțea că apa e rece deși afara era vara, cel puțin așa simțea el căruia îi era cumva teamă că ar putea să răcească, dar ce să răcească de la apa aia care îl împresoară? Sufletul a început să se ridice tot mai sus, a început să vadă tot mai mult, dincolo de gardul cimitirului… a început să vadă copaci, case, blocuri care înconjurau cimitirul… el reușea chiar să perceapă casa poporului care se afla la ceva distanță față de propriul lui mormânt. Acolo erau înmormântați nenumărați parlamentari grași precum porcii poporului, el percepea și clădirea universității și magazinele și hotelurile din centrul orașului și oamenii așteptând autobuzele (nu percepea însă metroul ascuns în pământ).

Apoi, el s-a ridicat tot mai sus, a început să vadă, de la distanță, munții pe care îi urcase și vara și iarna, a văzut chiar și pământurile altor țări din Europa, chiar și America și Australia… parcă se apropia tot mai mult de Lună dar, aproape surprinzător, în fiecare seara era cumva obligat, cumva împotrivă voinții lui, să se întoarcă înapoi în mormânt, chiar în sicriu. Nu avea de ales. După care, a doua zi, el se ridica iarăși deasupra mormântului, atingea chiar cerul înstelat de deasupra lui și, după ani și ani, el a început să învețe cum Pământul se învârtea în jurul Soarelui, cum se mișcau planetele din sistemul nostru solar, a recunoscut carul mare și ăla mic, nimic altceva, deși acum îi părea rău că nu mai cunoștea alte constelații stelare, dar nu conta, începuse să le denumească chiar el, știa sau cel puțin presupunea că avea destul timp să le învețe. Dar câți ani vor fi, cât timp va mai fi pentru el? Dar ce este acum timpul când viață nu mai e nimic, cand trupul este complet putrezit… G. nu era nici în coma cum fusese cândva…

Ceva era clar însă pentru dl. G.: noaptea (ca mai apoi și ziua), sufletul lui putea să iasă din sicriu, din mormânt, putea să se ridice deasupra pământului, deasupra planetei Pământ, putea să iasă afară din Sistemul Solar, din galaxie, din univers… Astfel, într-o zi dl. G. a nimerit în alt univers (“multiverse”), nimic nou, era un univers asemănător cu universul de care s-a îndepărtat pentru că nu vedea nici o ființă vie prin acele locuri nou univers. Sau poate că nu era el capabil să recunoască vreo ființă vie în acel nou univers, sau poate că ființele vii arătau complet diferit sau, și mai bine zis, viață în acel nou univers era ceva complet diferit de viață din universul nostru. De altminteri, nu era viață propriu-zisă, era ceva din familia “viață”, dar nu prea părea să fie “viață” cu adevărat. Nu se întâlnește cu sine nicăieri… în fiecare seara se odihnește în sicriul din acel cimitir. După ceva timp, dl. G. a fost convins că într-adevăr galaxiile se îndepărtează unele de altele pentru că acele lumini emise de nenumăratele stele din fiecare galaxie (și sunt mii de miliarde de galaxii cu mii de miliarde de Sori) se înroșeau tot mai mult, tot mai tare, tot mai repede. Neavand prea multe ocupații, acolo unde fusese depus, omul nostru (adică scheletul nostru) și-a dedicat “viață”, adică “timpul”, adică sufletul, adică ce mai era el în mormânt, timp mult studierii galaxiei “Căii Lactee” (stelele cele mai apropiate mormântului lui, doar sunt 4 miliarde de stele care ne înconjoară, nu?) și mai apoi, a început să studieze și alte galaxii care se aflau la distanțe din ce în ce mai îndepărtate de galaxia noastră, de Pământul nostru, de mormântul nostru. La capătul “universului” erau luminițe, G. le vedea ca mici lumânări care emiteau lumini atât de palide… abia se vedeau, chiar dacă sufletul lui G. se apropia de acele luminițe (G. nu știa cât de mult se putea apropia sufletul lui de acele galaxii), el nici măcar nu realiza că se apropie de aceste galaxii de vreme ce, cu cât erau mai îndepărtate, cu atât galaxiile se îndepărtau mai repede de mormântul din care evada domnul G. în fiecare zi. Asta se întâmpla în fiecare zi, sufletul dlui G. reușea să evadeze din propriul lui mormânt în care fusese închis de către ceilalți. Ce altceva putea el să facă? Lumini îndepărtate ale unor galaxii trecatore, totul era trecător, oare cât mai era el din ceea ce fusese el candva în acele momente? Timpul nici nu există, spacetime nu există, oare unde se afla sufletul lui (cel puțin așa credea el, nu prea avea cum să fie viață care ar presupune organismul, dar organismul lui nu mai exista, mai erau doar oase și astea putrezite în acel mormânt, nici sicriul în care fusese depus nu mai exista, doar urme de lemn putrezite…), oricum G. nu avea nici o șansă să vadă planetele care formau acele galaxii care parcă fugeau chiar de G. Nici stelele, planetele care formau galaxia Andromeda (cea mai apropiată galaxie de Calea Lactee) nu le vedea prea clar, ce să mai vorbim de Sorii, de planetele altor galaxii… Știm, sunt miliarde de sori numai în Calea Lactee, G. chiar percepea acești Sori, datorită luminii emanate de aceste entități, dar el nu avea cum să vadă prea bine planetele, uneori chiar avea impresia că vede alți Sori și el se chinua să perceapă dacă sunt alte planete (plasate la distante asemănătoare cu distanța dintre Pământ și Soare) în care putea să mișune ființe vii. El putea să perceapă mii de sori și caută în neștire planete similare cu Pământul, dar înțelegea că nu are cum să vadă dacă aceste planaete similare cu Pământul sunt locuite de entități vii… Știa însă că, zi după zi, el (adică sufletul lui) putea să se îndepărteze tot mai mult de mormânt, de Pământ, doar că galaxiile fugeau de el din ce în ce mai repede, și deși chiar domnul G. se putea mișcă din ce în ce mai repede, totuși galaxiile se îndepărtau pentru că acestea se miscău mai repede decât putea să se miște sufletul lui. Culmea era că sufletul lui era immaterial, galaxiile erau alcătuite din planete materiale, dar galaxiile se mișcau, se îndepărtau tot mai mult de mormântul în care se afla, fără voia lui, domnul G.

În final, domnul G. a ajuns la capătul drumului, adică la marginea universului. El nu mai știa daca a parcurs într-adevăr 13.8 sau 26 miliarde ani… dar în fiecare seară el era nevoit să se întoarcă în sicriu, să se odihnească în pace. Dar nu acesta a fost finalul finalului, o dată ajuns la marginea propriului nostru univers, domnul G. nu mai percepea nici o lumină în afara universului. A început să i se facă teamă, paradoxal, nu știa ce era acolo în acel întuneric oarecum înfiorător, acel întuneric era oarecum asemănător cu întunericul din propriul lui mormânt (Parlamentul României e plin de becuri aprinse care luminează pe acei “iluminați” din sală – se consumă current cât un mic orășel – parlamentarii, acești mici ceaușiști, se simt bine în scaunele lor special largi făcute că să le încape cururile lor de porci – era să scriu proroci – ce jignire!).

Dl. G. a ajuns în Întuneric complet. Ce altceva putea el să găseacă în sicriu? De-a lungul milioanelor de ani, G. a trecut de la un Univers la altul, de la o lume la alta, și a ajuns, în sfârșit, la marele Lambda (nu, nu e vorba despre God, G. arătase că God nici măcar nu are cum să existe), o lume care nici nu putem spune că e materială sau imaterială, e ceva dincolo de astea, e ceva… nu e nimic, dar nu e ceva, e dincolo de dualitatea asta nenorocită, nimic-ceva… și ce a simțit G. când a “intrat” în Lambda? Nu putea să gândească nimic, nu putea să vadă/simță/audă/etc. nimic… asta era Lambda. Nu era sfârșitul (doar nu ajunsese la un vreun perete deși nici un perete nu e sfârșitul, întotdeauna trebuie să fie ceva dincolo de un perete), era doar Lambda și atât. Fiecare își trăiește viață în mormânt, dar fiecare crede că e liber în “lumea din jurul lui”, că e înconjurat de alți oameni minunați sau mai puțin minunați, doar că asta e iluzia creată chiar de evoluția speciei. Cu alte cuvinte, păcăleala vine chiar de la ceea ce ne-a creat pe noi oamenii, cei mai mari criminali dintre animale: iluzia pe care o are fiecare e că e liber în lumea în care trăiește. De ce e iluzie? Pentru că fiecare își trăiește viață în sine însuși, viață fiecărui om nu există pentru nici o altă viață, nu există nici măcar pentru propriul corp (toate corpurile sunt în aceasi lume, pot să interacționeze, să se lovească, să facă sex, etc.). Libertate? Nu doar că nu există, dar acest cuvânt nu-și capătă nici un sens de vreme ce sinele tău există doar în sine și pentru sine. Pentru cine să fie eul liber, în raport cu ce să eul fie liber dacă sinele nu există decât în sine și pentru sine? Asta da “libertate”, nu? Nu există liber arbitru, nu înseamnă asta că fiecare dintre noi trăiește ca într-un mormânt tocmai pentru că avem iluzia că trăim în libertate…

Dl. G. s-a treezit în sicriu, era noapte, îi era teama de această așteptare neașteptată, îi era teama să aștepte venirea luminii de dimineață, nu avea nici o idee de ce îi este teamă. Adoarme iarăși, însă dimineața este trezit, acolo în sicriu, de un zgomot ciudat, deși parcă mai auzise astfel de zgomote la mormintele de împrejur. Acum însă zgomotul era chiar deasupra sicriului lui: era cineva care săpa cu un hârleț chiar pământul care acoperea sicriul lui. Sufletul dlui G. chiar a încercat să iasă din sicriu, să se ridice deasupra pământului – doar făcuse asta de nenumărate ori – dar acum sufletul lui nu mai reușea să se desprindă de scheletul lui, mai exact, sufletul nu reușea să iasă din sicriu. Ciudat. Oricum, era G. era convins că hârlețul acela se apropia tot mai mult de sicriul lui, el nu avea ce să mai facă. Oarecum resemnat, dl. G. așteptă. După ceva timp, hârlețul a lovit sicriul, adică pământul de deasupra apartamentului lui fusese înlăturat. După asta, el a simțit cum sicriul este ridicat, scos din mormânt și așezat alături pe pământ. Capacul sicriului s-a deschis și G. a văzut vreo doi muncitori cu hârlețul în mână, trei polițiști și un tip în costum cu o servieta (cred că era servietă diplomat). Când a fost deschis capacul sicriului, tipul în costum s-a apropiat de sicriu, a scos din geantă un dosar, l-a deschis și a început să citească câteva paragrafe. Dl. G. a rămas mască! În sicriul lui era doar scheletul lui, de ce dracu se apucase individual ăla oficial să discute cu scheletul lui? Acest fapt chiar nu era capabil dl. G. să îl înțeleagă. “Dl. G., ați fost acuzat de nenumărați profesori renumiți (și mai puțin renumiți) de la mari universități din SUA că i-ați jignit, i-ați ofensat acuzându-i că ei v-au plagiat ideile și asta din 2014 până în 2025. Nu ați avut nici o dovadă că ideile dumneavoastră au fost plagiate de vreo unul dintre acești mari înțelepți. În Aprilie 2025, studentul MRA v-a reclamat că l-ați lovit cu pumnul în piept chiar în fața facultății de filosofie. Ați fost informat, Comisia de etică a universtatii din bucurești a acceptat reclamația studentului MRA și ați fost “sancționat în scris” printr-o scrisoare oficială. Câteva luni mai târziu, ați fost acuzat și comisia universității a acceptat și plângerea semnată de 6 studente și 6 studenți că i-ați violat pe toți cei 12 de studenți în același timp, în spatele clădirii universității. Da, justiția a înțeles că ați vrut să vă dovediți bărbăția, dar ați fost acuzat de viol în grup de către cele 12 de persoane violate de către dumneavoastră. Ca atare, în conformitate cu legile aprobate de CCR din Romania, nr. … din anul…, dl. G. sunteți acuzat că ați încălcat grav legile atât de bine construite și respectate din această minunată țară. Ca atare, dll. G. sunteți arestat chiar acum. Echipa de polițiști prezenți aici vă vor aresta, incătușa și ridica în sus, veți fi mutat la închisoarea Jilava.

Ca sa respectăm, totuși, frumoasele legi ale acestei minunate țări, îl acuzăm pe dl. G. de ce este mai evident: într-o zi de iunie, mai exact la începutul lunii, dl. G. a venit la facultate în sandale. Și, cel mai important, el nu avea nici ciorapi. Acest fapt este, evident, un act pornographic, mai exact, conform literei legilor, “exhibitionism sexual in public (larg), adica in grădina facultății. Ca atare, dl. G. va fi nu doar eliminat din mediul academic (va fi demis din slujba de profesor) ci va fi arestat. În aceste momente îndeplinim ordinul dat de procuratura generală a acestei minunate țări. Trăiască președintele, guvernul și parlamentul!”

Tipul respectiv, elegant îmbracat într-un costum de mare clasă, s-a întors către polițiști și le-a făcut un semn oficial. Ascultând ordinul fără tăgadă, jandarmii s-au apropiat de sicriu și au început să mute oasele dlui G. din sicriu pe o targă plasată lângă sicriu. Dl. G. a început, însă, să țipe în gura mare: “Dar sunt mort de mult timp, nu vedeți că sunt doar un schelet acum, de ce să arestați? Nu am nici o vină, nu l-am lovit pe student, nu l-am atins, nu l-am înjurat, înregistrările ascunse de către îndesatul administrator-SS dovedesc asta, nu am violat pe nimeni, cum puteți să credeți aceste acuzații atât de absurde?”, dar nimeni nu i-a dat vreun răspuns, de altminteri, dl. G. chiar bănuia că cei din jurul mormântului lui nu auzeau nimic din ceea ce el grăia, dar G. nu ceda: “Ce aveți cu mine, oameni ne-buni? Ce dracu’ am mai făcut aici în mormânt? Ce mai aveți și cu scheletul meu atât de abătut, atât de uscat?”, dar nimeni nu îl baga în seamă. Acei oameni au mutat oasele din sicriu pe targă, prezent acolo era și un doctor care, după ce i-a luat pusul inexistent dlui G., a confirmat că poate fi săltat de politiști, și apoi a indicat cum să fie aranjate oasele dlui G. pe targă, adica să se respecte ordinea oaselor ca și cum ar fi fost la mijloc un trup încă în viață. După ce i-au mutat oasele pe targă, targa a fost ridicată de către muncitori care s-au deplasat către poarta cimitirului. După ce au ieșit din cimitir, chiar lângă trotuar era o dubiță, șoferul s-a dat jos imediat căand a văzut că acel grup se apropia de mașină și a deschis portiera din spatele dubiței. Muncitorii au băgat targa în mașină și au închis portiera. Motorul dubiței a fost pornit și mașina a început să se deplaseze către închisoarea Jilava.

Între timp, în închisoarea Jilava, ușa unei celule a fost deschisă și gardianul de serviciu din acel moment i-a anunțat pe cei trei pușcăriași că un alt deținut va fi adus în celula lor. Un deținut uriaș, cu o figura monstruoasă, îl chema, adică era poreclit, Bivolu’, l-a întrebat brutal pe gardian:

“Cum să fie adus aici încă un deținut? Nu știi că nu sunt decât trei paturi în celula asta și noi suntem deja trei? Unde vă dormi cel care îl aduceți aici? Bă, voi sunteți bătuți în cap?” Gardianul: “Domnle, eu nu știu nimic, am primit ordin de sus, eu v-am transmis ceea ce am fost informat de către șeful meu.”

Bivolu’: “Ba, ești prost ca de obicei. Vrei iarăși să o încurci cu mine? Șeful tău știe ca e celula cu trei paturi, știe că eu sunt țn această celulă și nu alta, știe că suntem deja trei aici, toată pușcăria știe de mine. Atenționează-l pe seful ăla mare că va avea problem mari dacă vom fi înghesuiți în celula asta cu încă unul. Duceți-l dracului în altă celula, nu în casa mea.” Gardianul: “Eu v-am transmis ce mi s-a comunicat de mai sus. Mi s-a spus doar că a fost professor universitar la filosofie și atât”. Gardianul a închis ușiță de la ușa. Cei trei pușcăriași au fost surprinși. Bivolu a rămas fără grai, nu știa nici el cum să reacționeze față de ceilalți doi deținuți din celulă. Deținutul 2: “Eu zic să nu ne grăbim, o să îl vedem cum arată, cine e, s-ar putea ca mai apoi să ne certăm care să îl ia în patul lui.” Bivolu: “Mă pui pe gânduri, vrei să spui că vom avea o noua prospătură in casa noastră? Vrei să mă manipulezi sau ce? Bine, vreau sa îl văd cum arată, dar să fie clar: eu i-o pun primul, fără discuție.” Deținutul 3: “Tu ai prioritate, doar știi că ești ești seful nostru. Oricum, am putea să i-o punem în grup, să facem cu el un gangbang.” Bivolu: “Eu cu voi m-am saturat de căte ori v-am pus-o. Abia aștept prospătura. Las’ să vină, o să vadă el mare iubire...” Deținuții 2 și 3: “Și noi suntem foarte curioși cum arată individul. Să sperăm că nu e unul gras precum parlamentarii, deși ne vom descurca cu el chiar și așa.”

Când dubita a ajuns în curtea închisorii Jilava, muncitorii au descărcat targa cu scheletul dlui G. și au primit indicații unde să o mute: în celula cu cei trei deținuți menționați mai sus. Targa a fost cărata la ușa celulei, gardianul i-a anunțat pe cei trei deținuți că le-a venit colegul, ușa a fost deshisă, muncitorii au intrat cu targa în celulă, au pus targa într-un colț și au ieșit imediat din celulă. Când cei trei au văzut scheletul de pe targă, au înlemnit! Gardianul a ieșit și el imediat din celulă și a închis ușa. Bivolu’ nu a apucat să facă mare lucru, atât de uimit a fost până și el, abia după ce gardianul a închis ușa celulei, el a sărit din pat, s-a repezit către ușa și a început să lovească cu pumnul lui uriaș în ușa: “Imbecilule, ești nebun? Cum ați adus un schelet în celula noastră? Vreți să vă bateți joc de mine că v-am terorizat ani de zile? AM să vă omor pe toți, nenorociților, criminalilor!” Gardianul: “Nu știu nimic, noi v-am livrat ceea ce am primit. Nu știu nimic, jur pe roșu.” Bivolu: “Ba, ești nebun complet, cum mama voastră să aduceți un schelet în celula noastră? Nebunilor, pe ce lume trăiți?” Gardianul: “Nu știu nimic, nu am nici o vină.” După care a dispărut de la ușa celulei lor. Bivolu’: “Dracu’, să scoateți scheletul asta din celula noastră, idioților! Suntem noi ucigași și violatori, dar voi sunteți mai ticăloși decât noi, criminalilor, de ați fost în stare să bagați în pușcăria mea un schelet! Vă omor pe toți, nenorocitilor!”

Liniștea s-a reinstalat destul de repede în celulă, în pușcăria Jilava, cine putea să mai facă scandal, scheletul? Reet, cei trei deținuți din celula respective au rămas complet blocați. Nu știau ce să creadă, nu aveau ce să creadă, nu știau ce să facă, nu aveau ce să facă. Bineînțeles, prospătură nu mai era “prospătură” de ceva timp. Celor trei deținuți nici prin cap nu le trecea că ar putea să încerce să facă sex cu scheletul cu care s-au trezit, peste nopate, în celula lor. Dacă ar fi fost o prospătură vie, un tinerel slăbuț, inalțut, ce satisfăcuți ar mai fi avut ei, pe rand sau în grup, nu știm nimic, jur pe roșu, dar acum deținuții erau înspăimântați, chiar și Bivolu, în cariera lor de pușcăriași, ei nu auziseră de așa ceva! După cum știm deja, scheletul era ruginit, nici nu mai mirosea a mortăciune, era chiar destul de albit, nu era înnegrit de timp, dar oricum, celor trei deținuți nu le trecea prin cap că ar putea să încerce să facă sex cu acel schelet. Să recunoaștem măcar asta. Chiar și Bivolu’ se retrasăse în patul lui, parcă se înghesuia în acel pat, ceilalți doi deținuți erau chiar surprinși că până și Bivolu’ (șefu’ celulei și chiar a etajului nr. 2 din pușcăria Jilava) era speriat – poate că nu chiar speriat, dar cumva… cumva… uimit, surprins, lasat masca… auzi tu, să îl lași mască chiar pe Bivol, asta da mare realizare.

Oricum, toți cei trei deținuți, de altminteri, cei mai faimoși deținuți din inchisoarea Jilava, erau atât de surprinși de faptul că în celula lor (care era, ca și cum ar fi fost proprietatea lor, casa lor și încă de ceva timp – toată lumea știa cât de înfricoșători, de brutali au fost afară dar și înnăuntru, cei trei deținuți, de asta ei și fuseră puși în aceași celulă de către conducerea pușcăriei, ei bine, aia s-au trezit acum cu un schelet depus lângă paturile lor care oricum erau înghesuite într-un spațiu strâmt. Mai apoi, când li s-a adus mâncarea pe o tava împinsă prin fereastra de la ușă, erau patru porții de mâncare! Deși au rămas iarăși mască, unul dintre cei trei (sau patru?) a luat tava și a dus-o Bivolului. Acesta a împărțit celor doi câte o porție de mâncare, el și-a luat porția lui, dar nu știa ce să facă cu a patra porție… asta da, surpriza! Poate că nici măcar Bivolu’ nu îndrăznea să ia cea de a patra porție pentru el. Dacă în loc de schelet ar fi fost un nou deținut, dacă dl. G. ar fi fost în viață, probabil că acesta nu ar fi mâncat prea mult mai ales în primele zile sau săptămâni în acea celula. Dar acum, uite, mâncarea lui a rămas neatinsă, nici unul dintre cei trei deținuți nu s-a atins de porție. Chiar și când, după vrei 15 minute, gardianul a deschis ușiță să preia tava, mâncarea dlui G. era neatinsă. Gardianul, cât de cât surprins, nu a zis nimic, a luat tava și a închis ușița, deși Bivolu’ a țipat la el: “Dacă nu luați scheletul asta până diseară, vă omor pe toți! jur pe mama că am să vă rup toate oasele în mici bucățele. Și ție și șefilor pușcăriei. La toți, unul nu va scapa. Las’ că vedeți voi, nenorociților!” Bivolu’ țipa în gura mare parcă voia să audă toată pușcăria de amenințările lui. Poate că amenințările Bivolului chiar au avut un efect căci spre seară, ușa de la celulă s-a deschis, în celula au intrat mai mulți gardieni cu o targa, rând pe rând, ei au luat oasele scheletului dlui G. și le-au pus pe targa, după care au ieșit cu tot cu targa din celulă. Cei trei deținuți au încremenit, poate de bucurie, de uimire, cine mai știe? Mai târziu, cei trei deținuți au aflat că scheletul dlui G. a fost dus în pivniță pușcăriei Jilava. Acolo, era un mic spațiu izolat de celelalte spații unde se aflau țevi de canalizare, cabluri electrice și astfel de necesități… acel spatiu mic era nefolosit de mult timp, scheletul dlui G. a fost depus chiar jos pe acel grundiș umed, rânced (podeaua nu era făcută din ciment)… După ceva timp, în acel spatiu îngrămădit, au apărut trei șobolani (aceștia putea fi porecliți “adolescentul întârziat”, “mămăligă răsturnată pe dinlături”, “îndesatul tractorist-SS”) care au început să roadă oasele scheletului. Nu după mult timp, oasele au început să dispară, nu complet, dar erau atât de roase de acei șobolani încât nu mai puteai să le identifici ca fiind oasele unui schelet (uman). După încă ceva timp, mica ușiță de la acea încăpere a fost zidită (cred că muncitorii care au construit acel mic zid, habar nu aveau că innauntru ar fi fost cândva un schelet uman). Oricum, scheletul dlui G. acolo a rămas, nu cred că mai știa cineva unde era îngropat dl. G.

Ce aventura până și cu scheletul dlui G., nu?

NEW information: Suddenly, I have serious health problems these days. I was yesterday, May 30th, at hospital, emergency room, I registered there and I had waited almost 3 hours to be called and examined. nothing happened. then, I left the hospital. My phone is controlled by SS, they know where I am in each moment. they knew I am at the hospital.

I have been informed, SS-mafia have received order not to take my job, BUT TO KILL ME! in 2024, they poisoned me trying to kill me. US-academic-mafia decided to KILL me since I do not stop spreading my DARK list! see my DARK list below. in the history of GREAT ideas, others had been poisoned, burned, put in jail, etc. for me, life has been f....g beautiful! see my DARK list below. Probable, until August 2025, I will be DEAD: an unexpected very serious health problem (in reality, I will be KILLED).  I have published 24 books, I have changed EVERYTHING in human knowledge. so, NOTHING ELSE MATTER! the greatest mind in the history of human thinking, the most unbelievable and unexpected DEATH!!! So, I will not have time to check for a job at Carrefour... I am expecting my death. no problems for me. problems for US academic environment and DEEP state-US in total COLLAPSE.

On 26th April I received a letter from Ethics Committee of Bucharest University in which I was informed that [crude and LIAR] accusation of the student that I punched him one time [see it below] against me had been accepted by committee and therefore I had been punished by a "written sanction letter" !!! I have been informed, DEEP STATE-SUA ORDERED to SS-romania to ELIMINATE ME COMPLETELY FROM THE ACADEMIC ENVIRONMENT UNTIL AUTUMN!!! It is like in Ceausescu period, but the same people have been leading this country many decades... because of my DARK list, it is not incredible such thing happened in Romania (controlled by USA). However, I have been informed (other source), this is another step realized by MAFIA-SECU and USA-DEEP-state in order to take my job as professors at department of philosophy, Bucharest University. I have been employed as professor at BU since 1998. After so many years, having much better CV than my colleagues, because of my DARK list, they received order from USA me to be eliminated from the academic environment. They tried to KILL me at the beginning of 2024, now they try to take my job. To be a "gypsy from Somalia" who has changed the entire human knowledge cannot be accepted by professors from this ex-empire (USA). So I have to be eliminated. In the last months, YouTube and Internet has been invaded by clips and pseudo-articles plagiarizing my main ideas (in the last weeks, about my alternative to quantum gravity)... see my DARK list (full of USA professors) on Internet. Will Mr. G be arrested?

*Această poveste, ca și “Năluca”, sunt parte a viitorului roman, “Domnii G., dincolo de viată și de moarte” (continuare a celorlalte povești din cele șase romane precedente).