Expoziția ,,CONFLUENȚE”. Arta – formă de mărturisire și întâlnire

 Cronica expoziției de grup „CONFLUENȚE”
Centru Internațional de Artă Contemporană – Baia Turcească, Iași
Sala 2, 10–20 septembrie 2026

În istoria artei, întâlnirea dintre forme, materii și sensibilități diferite a constituit întotdeauna și o formă de organizare expozițională, dar a fost și una dintre modalitățile prin care arta și-a testat propriile limite și și-a extins spațiul de expresie. De la sintezele Renașterii, în care pictura, arhitectura și sculptura aspirau către un ideal comun al frumuseții, până la modernismul care a destrămat convențiile reprezentării și la arta contemporană preocupată de hibridizare, memorie și identitate, istoria artei poate fi citită și ca o istorie a întâlnirilor fascinante. „CONFLUENȚE”, expoziția de grup deschisă la Centrul Internațional de Artă Contemporană – Baia Turcească din Iași, propune o topografie a unor sensibilități care, provenind din direcții diferite, își găsesc un punct comun de rezonanță.

Titlul expoziției are, de altfel, o densitate semantică aparte. „Confluența” desemnează întâlnirea unor cursuri de apă, dar, în plan simbolic, ea presupune mult mai mult decât apropierea – presupune schimb, transformare, contaminare reciprocă, continuitate. Râurile care se unesc nu își pierd cu totul originea; fiecare își aduce sedimentul, culoarea, viteza și memoria propriului drum. Tocmai de aceea, metafora este potrivită pentru o expoziție în care opt artiști – Mihaela Bucur, Constantin Gâlceavă, Ecaterina Nechita, Alina Bica, Oana Sechel, Ioan Măric, Augustin Cojocaru și Mihaela Crăciun – își păstrează individualitatea, dar acceptă să participe la un același discurs vizual.

Mai mult decât atât, „Confluențe” poate fi înțeleasă ca o expoziție despre confesiune. Nu despre confesiunea explicit autobiografică, nu despre jurnalul intim transformat în imagine, este acea confesiune  despre  forma discretă de mărturisire pe care orice creație artistică  autentică o conține, chiar atunci când nu vorbește în mod direct despre autorul ei. Artistul se confesează prin alegerea unei materii, printr-o anumită cromatică, prin felul în care construiește spațiul, prin ceea ce lasă vizibil și, poate mai ales, prin ceea ce alege să păstreze în tăcere. Creația artistică  este întotdeauna o formă de prezență și de retragere simultană  – ea spune ceva despre cel care a creat-o, dar nu se epuizează niciodată în biografia acestuia.

De aici începe adevărata miză a expoziției – întâlnirea dintre confesiunile individuale ale artiștilor și memoria afectivă a privitorului.

Prezența ceramicii Mihaelei Bucur introduce în această construcție o dimensiune fundamentală – aceea a materiei ca purtătoare de memorie. Să nu-mi striviți sărutul, Atmos-fera și Copacul care asculta nu sunt doar obiecte modelate, ele sunt forme care par să păstreze în textura lor ceva din gestul care le-a generat. Ceramica are, în istoria culturii, o relație privilegiată cu începuturile. Lutul este una dintre materiile originare ale civilizației, iar gestul de a-l modela presupune o apropiere aproape primară dintre mâna omului și pământ. De la vasele ritualice ale lumilor arhaice până la ceramica modernă și contemporană, această materie a traversat milenii fără să-și piardă capacitatea de a vorbi despre fragilitate și permanență. Obiectul ceramic este, paradoxal, fragil și durabil în același timp – se poate sparge, dar poate supraviețui secolelor. În lucrările Mihaelei Bucur, această ambivalență dobândește o expresie poetică. Să nu-mi striviți sărutul este poate cea mai directă dintre aceste mărturisiri, pentru că titlul însuși introduce în discurs ideea vulnerabilității. Sărutul este unul dintre cele mai vechi gesturi ale apropierii, iar apelul de a nu-l „strivi” transformă tandrețea într-o formă de apărare a fragilului. În Atmosfera, interesul se deplasează către ceea ce nu poate fi cuprins în întregime, către acel spațiu invizibil care ne înconjoară și ne condiționează existența, în timp ce Copacul care asculta transformă natura într-o prezență capabilă să primească și să păstreze. Copacul nu mai este doar motiv plastic. El devine martor. Și poate că tocmai aici se află una dintre primele confluențe ale expoziției – materia își amintește, iar memoria capătă formă.

Lucrările Ecaterinei Nechita — Sinapse, Trecut și viitor și Lumi paralele — deschid un registru în care problematica memoriei se deplasează de la materie către conștiință. „Sinapsa” este, înainte de toate, un loc al legăturii și al transmiterii. Alegerea acestui termen ca titlu artistic este cu atât mai sugestivă într-o expoziție intitulată „Confluențe”, întrucât sinapsa poate deveni metafora acelui interval subtil în care două realități comunică. Între trecut și prezent există o astfel de „sinapsă”; între experiență și memorie, între ceea ce vedem și ceea ce ne imaginăm, între lumea exterioară și cea interioară există, de asemenea, asemenea puncte de trecere. Problema timpului este, de altfel, una dintre marile teme ale filosofiei și literaturii. Sfântul Augustin observa, în Confesiuni, că trecutul și viitorul nu există pentru noi decât prin forme ale prezentului – memoria trecutului și așteptarea viitorului. Această intuiție augustiniană își găsește un ecou neașteptat în lucrările Ecaterinei Nechita. Trecut și viitor nu trebuie privit numai ca o opoziție temporală, trebuie privit ca o conviețuire a unor dimensiuni care interferează permanent. Iar Lumi paralele introduce o posibilitate și mai subtilă – aceea că realitatea nu este niciodată unică, definitivă, închisă. Există lumea pe care o locuim, lumea pe care ne-o amintim, lumea pe care o imaginăm și, uneori, lumea pe care am fi putut-o trăi. Arta are tocmai privilegiul de a le putea face să coexiste într-o singură suprafață.

În lucrările Alinei Bica — Zen in supradimension, Therapy? și Paradoxical appearance — expoziția intră într-o zonă mai apropiată de sensibilitatea și contradicțiile omului contemporan. Istoria artei moderne a însemnat, într-o mare măsură, o criză a aparenței. După ce impresioniștii au demonstrat că realitatea vizuală se modifică odată cu lumina, cubismul a pus sub semnul întrebării perspectiva unică, iar arta conceptuală a mutat accentul de la obiect către idee, imaginea nu a mai putut fi privită ca o simplă fereastră către lume. Ea a devenit problemă. În această tradiție se înscrie, printr-o sensibilitate contemporană, și Paradoxical appearance. Aparența nu este aici o certitudine, este mai mult  o întrebare. Ceea ce vedem poate fi înșelător, iar ceea ce nu vedem poate deveni tocmai partea esențială a experienței. Semnul întrebării din Therapy? este, de asemenea, important. El suspendă verdictul și introduce îndoiala. Într-o cultură preocupată de autodefinire, vindecare, optimizare și echilibru, întrebarea despre terapie poate fi citită și ca o întrebare despre nevoia noastră permanentă de a găsi explicații și soluții pentru propria existență. Iar Zen in supradimension construiește un paradox aproape filosofic- cum poate exista liniștea într-un univers al excesului? Confesiunea Alinei Bica nu este una a certitudinii, este o confesiune  a îndoielii.

În Relief și Ascensiune, Constantin Gâlceavă se îndepărtează de reprezentarea propriu-zisă și lasă pictura să funcționeze prin tensiunea dintre culoare, formă și materie. Titlul devine o veritabilă cheie de lectură – relieful nu este doar ceea ce se desprinde de suprafață, este și ceea ce capătă pregnanță în percepție, ceea ce iese din ascuns și devine vizibil. Lucrarea poate fi privită în descendența acelei sensibilități moderne pentru care pictura nu mai este obligată să reproducă lumea, pictura trebuie să exprime o stare. În spiritul reflecțiilor lui Kandinsky asupra autonomiei culorii și formei, Gâlceavă construiește o imagine în care sensul nu se află într-o poveste precisă, sensul este  în relația dintre elementele plastice și în energia lor interioară. Relief și Ascensiune este o experiență vizuală – o suprafață care pare să ascundă, sub materia ei, o realitate ce nu poate fi tradusă în cuvinte. La Gâlceavă, pictura sugerează ; nu închide sensul,  îl lasă să se nască în privirea celui care contemplă.

În lucrările Oanei Sechel, Alchimia emoțiilor, Iris în lumină și Inima luminii, pictura revine la una dintre marile sale obsesii – lumina. De la Caravaggio la Rembrandt, de la Turner la impresioniști, lumina a fost mereu mai mult decât un procedeu de reprezentare. Ea a fost asociată cu revelația, cu cunoașterea, cu spiritualitatea, cu transformarea. În pictura modernă, lumina începe chiar să se desprindă de obiect și să devină subiect în sine. La Oana Sechel, această tradiție este filtrată printr-un vocabular plastic al emoției . Alchimia emoțiilor sugerează că pictura poate transforma ceea ce este imaterial  – sentimentul, memoria, vibrația afectivă – într-o realitate vizibilă. Titlul Inima luminii este aproape o formulă poetică. Lumina dobândește un centru afectiv, o interioritate. Nu mai este doar ceea ce face lucrurile vizibile, este ceea ce le conferă o anumită intensitate a existenței.

În universul lui Ioan Măric, prin Ileana cu fuiorul și Claca, expoziția recuperează o memorie colectivă, legată de lumea satului și de formele tradiționale de comunitate. Există în aceste imagini ceva din ceea ce Mircea Eliade numea timpul mitic al comunităților tradiționale, un timp în care gesturile cotidiene nu sunt complet desprinse de ritual, iar munca, sărbătoarea, obiectul și relația dintre oameni participă la o ordine simbolică mai largă. Claca este o alegere profund consonantă cu tema expoziției. Ea vorbește despre oameni care fac împreună ceea ce nu ar putea realiza în singurătate. Într-o societate contemporană dominată de individualizare și fragmentare, imaginea comunității dobândește o neașteptată actualitate. Prin pictura lui Ioan Măric, tradiția nu apare ca o relicvă, apare ca memorie vie.

Copac și Porți, lucrările lui Augustin Cojocaru, pot fi citite ca două imagini complementare ale existenței. Copacul este rădăcină și verticalitate, în timp ce poarta este limită și trecere. Primul ne spune de unde venim, cea de-a doua întreabă încotro mergem. Este o tensiune veche, prezentă în mitologie, în religie și în literatură – aceea dintre apartenență și libertate. Omul are nevoie de un loc pe care să-l numească „acasă”, dar este, în același timp, condamnat la traversarea pragurilor. În această cheie de lectură , Porți dobândește o semnificație aparte în economia expoziției. Poarta este una dintre cele mai simple și mai puternice metafore ale artei – ea delimitează, dar și deschide.

Lucrările Mihaelei Crăciun  – Confluențe I, Confluențe II – Fuziune, Confluențe III și Feerie boreală pe marginea lacului Ciric – aduc tema expoziției în chiar centrul discursului vizual. În Confluențe II – Fuziune, termenul „fuziune” radicalizează ideea întâlnirii. Nu mai este vorba doar despre două elemente care se apropie, este vorba despre despre posibilitatea transformării lor reciproce. Arta însăși poate fi înțeleasă ca proces de fuziune – experiența devine imagine, memoria devine culoare, emoția devine formă, iar realitatea exterioară este absorbită într-o geografie interioară. Feerie boreală pe marginea lacului Ciric aduce în acest context și problema locului. Peisajul ieșean este desprins de simpla lui identitate geografică și transformat într-o experiență poetică. Este ceea ce pictura a făcut dintotdeauna cu peisajul – a luat un loc concret și i-a oferit o a doua existență, una care nu mai aparține hărții, dar aparține memoriei și imaginației. Ciricul devine nu doar un spațiu reprezentat, el este și un spațiu interiorizat.

Ceea ce conferă expoziției coerență nu este asemănarea dintre lucrări, este tocmai tensiunea fascinantă dintre ele. Ceramica Mihaelei Bucur introduce greutatea și fragilitatea materiei; Constantin Gâlceavă propune, prin Relief și Ascensiune, raportul dintre suprafață și verticalitate; Ecaterina Nechita explorează legăturile invizibile dintre timp și conștiință; Alina Bica pune în discuție aparența și paradoxul; Oana Sechel transformă lumina într-un registru afectiv; Ioan Măric recuperează memoria comunității; Augustin Cojocaru construiește simbolic relația dintre rădăcină și prag, iar Mihaela Crăciun asumă explicit tema întâlnirii și a fuziunii. Într-un asemenea ansamblu, curatoriatul Oanei-Daniela Florea-Drăgoi funcționează ca un act de mediere între sensibilități, nu ca o încercare de a le uniformiza. Expoziția își găsește unitatea în dialog, iar dialogul devine posibil tocmai pentru că fiecare voce rămâne distinctă.

„Confluențe” este, în ultimă instanță, o expoziție despre relații. Relația dintre om și materie, dintre trecut și prezent, dintre natură și memorie, dintre comunitate și individ, dintre aparență și adevăr, dintre locul real și locul imaginar. Dar este și o expoziție despre nevoia de a ne mărturisi fără să ne explicăm până la capăt. În Confesiuni, Sfântul Augustin vorbește despre suflet nu ca despre un spațiu pe care îl cunoaștem pe deplin, vorbește ca despre un spațiu  care se dezvăluie treptat, pe măsură ce este cercetat și înțeles. Într-un sens asemănător, fiecare lucrare din această expoziție ne permite să descoperim, dincolo de imaginea propriu-zisă, câte ceva din universul interior al  fiecarui artistului. Creația nu îl definește în mod direct, doar lasă să se întrevadă, prin forme, culori și sensibilități, felul său particular de a privi și de a înțelege lumea. De aceea, adevărata „confluență” se produce poate abia în fața lucrării, în momentul în care memoria artistului întâlnește memoria celui care privește. Atunci, Copacul care asculta poate deveni copacul propriei noastre copilării; Porți pot deveni pragurile pe care le-am traversat; Trecut și viitor poate deveni propria noastră neliniște în fața timpului; Alchimia emoțiilor poate găsi în noi o emoție pe care nu știam să o numim; Claca poate trezi amintirea unei comunități pierdute, Feerie boreală pe marginea lacului Ciric poate transforma un peisaj familiar într-un loc pe care îl vedem, poate pentru prima dată, cu adevărat, Relief și ascensiune ne sugerează propriile noastre asiprații .În această întâlnire dintre lucrarea expusă și conștiința celui care o contemplă se află, probabil, și justificarea cea mai profundă a titlului. Confluența nu este numai întâlnirea unor artiști. Este întâlnirea unor lumi. Iar arta începe să-și împlinească rostul în clipa în care aceste lumi, pentru o vreme, curg împreună.