Gândirea critică și plăcerea cercetării: o explorare a cartării metodologice și estetice în arta contemporană

Într-o lume marcată de incertitudini și de crize continue, cum ar fi cele politice, economice și sociale, arta contemporană este forțată să răspundă provocărilor actuale prin metode și concepte noi. Acordul de la Bologna, implementat în învățământul superior european, a contribuit la redefinirea educației artistice, îndepărtându-se de modelele tradiționale și promovând o abordare modulară și interdisciplinară.

Asociată cu René Descartes, gândirea carteziană promovează un ideal al rațiunii clare și distinse, care este fundamentală pentru înțelegerea și explorarea lumii. Această abordare a influențat nu doar filosofia, ci și o serie de domenii, inclusiv știința și arta. În contextul artistic, gândirea carteziană a încurajat, de-a lungul timpului, o separare între artist și spectator, artist și obiectul artistic, precum și între diferitele discipline artistice.

Această dualitate a fost contestată în mod direct de mișcări artistice precum dadaismul, suprarealismul și, mai recent, de arta conceptuală, care au căutat să submineze ordinea logică și să exploreze complexitatea experienței umane. În acest sens, gândirea carteziană a fost reinterpretată și contestată în fața noilor paradigme care pun accent pe interacțiune, colaborare și interdisciplinaritate. Pentru a înțelege mai bine impactul gândirii carteziene asupra educației artistice, este util să comparăm această abordare cu gândirea rizomatică propusă de Deleuze și Guattari. Gândirea rizomatică respinge ierarhiile tradiționale și permite un flux liber de idei și interacțiuni. Ea  promovează diversitatea și pluralitatea, în contrast cu gândirea carteziană, care tinde să impună structuri rigide. În contextul educației artistice, gândirea rizomatică ar putea oferi un cadru mai flexibil și mai deschis pentru cercetare, încurajând artiștii să exploreze noi forme de cunoaștere și să colaboreze într-un mod creativ, ceea ce ar putea conduce la o revitalizare a plăcerii cercetării și la o reafirmare a autonomiei artistice.

Acordul de la Bologna a fost un catalizator pentru schimbarea paradigmatică în educația artistică europeană. Acesta a încurajat o abordare modulară a învățământului, în care studenții sunt expuși la o gamă variată de discipline și metode, conducând la o revizuire a rolului artistului, care nu mai este văzut ca un simplu creator, ci și ca un cercetător și curator al proprilor sale creații. Artiștii sunt chemați să-și prezinte și să-și contextualizeze proiectele, să interacționeze cu diverse medii și să colaboreze cu alte discipline.

Noua paradigmă ridică însă întrebări importante despre natura cercetării artistice. Ce forme poate lua cercetarea în domeniul artei vizuale? Cum se pot defini competențele de cercetare pentru studenții din educația artistică? Întrebările sunt esențiale pentru a înțelege cum arta contemporană se adaptează la schimbările din educația artistică și cum poate contribui la o mai bună înțelegere a provocărilor actuale.

Arhivarea, spune Henk Slager în  cartea sa Plăcerea cercetării, este o practică centrală în arta contemporană, care reflectă o dorință de a înregistra și organiza experiențe, idei și evenimente. Aceasta poate lua forme variate, de la lucrări de artă bazate pe arhive fizice până la proiecte care utilizează tehnologia digitală pentru a crea arhive virtuale. Arhivarea devine astfel o metodă de a explora identitatea, memoria și istoria. Un exemplu relevant sub acest aspect, sunt  proiectele lui Herman Asselberghs, care examinează impactul imaginilor media asupra percepției noastre despre realitate. Prin analiza arhivelor media, Asselberghs pune întrebări critice despre selecția și reprezentarea imaginilor, evidențiind cum anumite evenimente sunt arhivate și cum acest proces influențează memoria colectivă.

Herman Asselberghs este un artist belgian ale cărui lucrări se concentrează pe explorarea  granițelor  dintre sunet și imagine, dintre lume și media, dintre poezie și politică. El publică ocazional texte sau eseuri despre film și cultură vizuală și predă la departamentul de film al Școlii de Arte LUCA din Bruxelles, unde locuiește. Nucleul investigației sale este relația contemporană, complexă, dintre imagine și identitate, dintre a vedea și a fi. Omniprezența imaginilor – sinteze de limbaj, discurs și privire – transcende noțiunea convențională conform căreia imaginile servesc doar ca produse de consum sau surse de informare. Prezența lor continuă constituie o parte a unui nou mediu natural și artificial. În acest sens, imaginile trebuie să fie percepute mai mult ca interfețe care determină structura interacțiunii dintre oameni și mediul lor. Imaginile reprezintă o inteligență tehnologică care influențează modul în care ne percepem pe noi înșine. Integrarea acestor lumi vizuale în construirea identității are implicații care se extind dincolo de imaginile în sine. Nu mai suntem indivizi, ci personalități hibride. Identitatea nu mai poate fi pusă într-o relație neechivocă cu un anumit loc, obiect sau persoană. Nu mai este o esență; este un proces continuu. Foarte preocupat de problemele legate de națiune și identitate, istorie și memorie, Asselberghs a fondat Gojim 5.1 „Biroul de cercetare a identității” (Gojim este cuvântul ebraic pentru non-evreu sau străin) la sfârșitul anilor 1990, împreună cu eseistul și filosoful Dieter Lesage. Împreună și separat, ei au publicat o serie de articole despre cultura vizuală și mediatică, concentrându-se în principal pe mediul televiziunii – „cutia memoriei”.

În noiembrie 2002, în colaborare cu Els Opsomer și Pieter van den Bogaert, Herman Asselberghs a petrecut aproximativ zece zile în teritoriile palestiniene ocupate, ca parte a proiectului IETM „100 de artiști în Palestina”. Conștient de teroarea vizuală inevitabilă produsă zilnic de mass-media cu privire la „conflictul palestiniano-israelian”, fiecare în felul său, a încercat să înțeleagă realitățile complexe cu care se confruntau. Doi ani mai târziu, ei au dat mărturie despre experiențele lor în cartea lor, Time Suspended.

Însă doi ani mai târziu, Asselberghs a interpretat același text de Claude Wampler în videoclipul AM/PM. Imaginile sunt scene urbane anonime fotografiate de Els Opsomer, nici „aici”, nici „acolo”. Panoramele urbane sunt percepute cu o mișcare dezangajată, inumană, ca și cum ar fi prin intermediul unui scanner greoi, care citește sistematic suprafața cu încetinitorul. Nu există nimic de descifrat sau de interpretat într-o imagine care nu are altă funcție decât aceea de a fi văzută. AM/PM face loc gândirii, sprijină gândirea și protejează această gândire de vid, prin utilizarea unor forme simple, intenționat minimale și repetitive. Te uiți la ele până când vederea îți este copleșită, până când vederea se orbește singură.

Videoclipurile lui Asselberghs pun adesea în scenă mituri contemporane și obiecte de cult, precum Macbook-ul disecat din Beste Steve (2010), filmarea de pe YouTube a marșului din 15.02.2003 împotriva invaziei Irakului din Black Box (2009) sau filmul Avatar din Speech Act (2011).

Cu o abordare de entomolog (Entomologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor. Ca etimologie, „entomologia” provine din cuvintele grecești entomos = segmentat, întretăiat și logos = știință. Deci este știința care se ocupă cu studiul animalelor cu corpul segmentat, adică al insectelor. Un biolog/zoolog specializat în entomologie se numește entomolog.), Asselberghs examinează și pune sub semnul întrebării cultura noastră contemporană și mass-media. Asselberghs practică un cinema al posibilului, nu unul al realității. Într-un comentariu și o rezistență la tirania spectacolului absolut, care jură pe transparență și nimic altceva decât transparență, el explorează spațiile intermediare, în care ființa (conștientă) este încă în plină dezvoltare, în care întărirea nu s-a instalat încă. El îi lasă pe spectatori să dea substanță golirii a ceea ce ar putea fi posibil, închis în imaginile lumii.

Ceva similar putem spune și despre Ursula Biemann, care este o scriitoare și eseistă video stabilită în Zurich, Elveția. Ea investighează relațiile globale sub impactul mobilității accelerate a oamenilor, resurselor și informațiilor. În lucrările sale artistice și curatoriale anterioare, ea a făcut din spațiu și mobilitate principala sa categorie de analiză, de exemplu în proiectul de artă și cercetare Sahara Chronicle (2006-2009), care a fost expus pe scară largă și care se referă la rețelele de migrație clandestină. Mai recent, s-a orientat către ecologie, petrol și apă, prin proiecte artistice majore, printre care Black Sea Files (2005), Egyptian Chemistry (2012) și Deep Weather (2013). Instalațiile sale video sunt expuse în întreaga lume în muzee și la Bienalele Internaționale de Artă de la Liverpool, Sharjah, Shanghai, Sao Paulo, Sevilla, Istanbul și Veneția. Este membru fondator al proiectului colaborativ de artă și media World of Matter. Biemann este licențiată în arte plastice la School of Visual Arts și a participat la Whitney Independent Study Program din New York (1988). A primit titlul de doctor honoris causa în științe umaniste din partea Universității suedeze Umea și Premiul Meret Oppenheim 2009, Marele Premiu Elvețian pentru Artă.

Biemann declara că ,,Munca mea de teren m-a dus în teritorii indigene îndepărtate, din Amazon până în regiunea arctică, unde am experimentat fizic devastarea mediului și impactul său profund asupra tuturor formelor de viață. Protagonistul principal al narațiunilor mele video este omul de știință indigen, care provine dintr-o istorie comună a cuceririi coloniale și a științelor naturale moderne, a căror rațiune a fost un motor important al crizei ecologice actuale. Bazate pe cercetări de teren în pădurile amazoniene din Columbia, videoclipurile mele artistice recente și proiectele mele de acțiune colaborativă reunesc diverse curente de cunoștințe privind inteligența naturii și relația dintre toate ființele vii care locuiesc în aceste spații. Creând o punte între perspectivele științifice și cele indigene, m-am implicat în co-crearea cu poporul Inga a unei universități indigene bioculturale. Acest efort pe termen lung, condus de indigeni, propune o viziune ecocentrică asupra lumii, care generează cercetări suplimentare privind epistemologiile forestiere. Într-o perioadă de pierdere globală a biodiversității, este mai important ca niciodată să regândim rădăcinile epistemice ale relației noastre cu Pământul și să adoptăm o abordare propozițională a artei.”

Estetica experimentală este o altă metodologie de abordare a artei care pune accent pe procesul de creație și pe experimentare, mai degrabă decât pe produsul final. Această abordare reflectă o schimbare de paradigmă în care arta devine un laborator de idei, o platformă pentru discuții critice și o sursă de cunoaștere. Artiștii contemporani, precum  Renee Green , folosesc această metodă pentru a sugera studenților să-și reevalueze percepțiile și să exploreze idei provocatoare.

Un exemplu de estetică experimentală este proiectul „Laboratorium” realizat de     Hans-Ulrich Obrist     și     Barbara Vanderlinden , care a adus împreună artiști, scriitori și oameni de știință pentru a explora intersecțiile dintre disciplinile lor. Această abordare interdisciplinară reflectă o tendință crescută în arta contemporană de a traversa granițele disciplinare și de a crea noi forme de cunoaștere.   

     Aglaia Konrad  prin lucrarea Desert Citiesexplorează urbanitatea și mediile ambivalente printr-o abordare instalativă.

Desert Cities

Aglaia Konrad, care nu este nici fotograf de arhitectură, nici fotograf documentarist, ea își concentrează privirea direct asupra unor orașe precum Cairo, Alexandria și Anwar el Sadat, surprinzând aplicații ale principiilor „moderniste” în arhitectura deșertului. Fotografiile sale evidențiază un dialog improbabil între modele importate și elemente vernaculare, construcții și situri, deșert și comunități, modernitate și tradiție.

Munca ei e  bazată pe fotografie, și în principal pe spațiul urban metropolitan. A fost cercetător consultant la Academia Jan Van Eyck din Maastricht, iar în prezent predă la Hogeschool Sint-Lukas din Bruxelles. Lucrările sale au fost prezentate în expoziții personale în Siegen, Anvers, Geneva, Graz, Köln și New York, printre alte orașe, precum și în expoziții de grup internaționale precum „Documenta X” (1997), „Cities on the Move” (1998-1999) și „Talking Cities” (2006). Lucrările sale au fost documentate în mai multe cataloage de expoziții și publicații monografice, precum Elasticity (2002) și Iconocity (2005). Pentru cartea sa „Desert Cities” (2008) a primit premiul Infinity pentru cea mai bună carte de fotografie din 2009 al Centrului Internațional pentru Fotografie din New York. Cartea „Carrara” (2011) a câștigat Premiul Fernand Baudin 2011. În 2016 a publicat „From A to K” (Buchhandlung Walther König). Lucrările sale se regăsesc în numeroase colecții publice: Muhka Antwerpen, FOMU Antwerpen, Frac Hauts de France, FRAC Centre Loire, CNAP Paris, MuZee Ostende, Ministerul belgian al Afacerilor Externe, MGK Siegen etc.

Lucrările fotografice ale Aglaiei Konrad sondează parametrii sociali, culturali, economici, politici și istorici care informează arhitectura și urbanismul. „Japan Works” este rezultatul călătoriei sale prin Japonia în toamna anului 2019. Folosind o listă precompilată de locuri cu arhitectură excepțională, Konrad a făcut mii de fotografii în Tokyo, Itoigawa, Kyoto, Nagoya și Osaka. Pe lângă arhitectura metabolistă postbelică, în cea mai mare parte iconică, Konrad a realizat și un număr mare de fotografii ale unor momente arhitecturale și infrastructuri nespecifice care, cu aceeași intensitate, dau propria lor impresie despre peisajul arhitectural din Japonia. Asociațiile libere de fotografii pe întreaga pagină alternează cu fișele de contact care documentează itinerariul său.

Haegue Yang prin lucrarea  Dehars   aduce în prim plan proiecții care discută despre proiectele imobiliare și impactul lor asupra peisajului urban.

Lumea nu poate fi stăpânită cu greu pe Haegue Yang. De la mijlocul anilor ’90, artista coreeană a navigat cu aceeași ușurință pe străzile Seulului și pe bulevardele Berlinului. Instalațiile sale, pentru care este cel mai bine cunoscută, îi urmează exemplul. Deși sunt compuse din obiecte cotidiene, cum ar fi jaluzelele venețiene și lăzile de ambalare, acestea trec, de asemenea, printr-o gamă largă de referințe, de la Marguerite Duras la Marcel Broodthaers. Ultima expoziție a lui Yang a fost, de asemenea, atât o călătorie, cât și o întoarcere, întrucât Walker Art Center din Minneapolis a fost prima instituție din SUA care i-a expus lucrările, în 2007. Prezentând o colecție succintă de piese, în mare parte de mici dimensiuni, realizate în ultimii câțiva ani, expoziția a fost lipsită de ceva în ceea ce privește dimensiunea și fastul, dar a compensat mai mult decât atât prin oportunitatea și amploarea mesajului său tacit. Yang pune nimic mai puțin decât problema formalismului: Care este locul acestuia în lumea artei de astăzi, pretins globalizată, care se mândrește tocmai cu depășirea reductivismului asociat metodelor formaliste de producere și înțelegere a artei?

 David Claerbout – Reflecting Sunset   : O lucrare care împinge granițele dintre fotografie și film, explorând temporalitatea și percepția.

Reflecting Sunset   2003, proiecție video pe un singur canal, alb-negru, mut, 38 min loop

Compoziția prezintă un apus de soare reflectat în ferestrele unei clădiri din anii 1930 (Stazione Maritima din Napoli, Italia), oglindind vag orizontul și linia orizontului peisajului urban. Frontalitatea austeră cu care este compusă arhitectura fațadei contrastează puternic cu profunzimea iluminată a peisajului reflectat. Camera nu observă nicio altă mișcare decât apusul soarelui.Pe parcursul celor 38 de minute ale parcursului său  pe ecran, soarele lovește mai întâi pietrele de marmură ale fațadei, apoi se reflectă violent, o clipă mai târziu, în fereastra următoare. Ochiul privitorului reacționează instinctiv la lumina soarelui proiectată, așa cum ar reacționa la lumina reală a soarelui, deoarece își amintește durerea fizică de a privi direct într-o sursă de lumină puternică.

Cercetarea artistică actuală se află într-un continuu dialog cu realitatea socială și politică, reflectând complexitatea și diversitatea sferelor publice în care operează. În acest context, se conturează o conexiune clară între producția artistică și studiile critice, facilitând un curriculum dinamic care îmbină teoria cu practica și care se desfășoară ca într-un cadru de laborator, favorizând experimentarea și inovația.

Un aspect esențial al cercetării artistice este interacțiunea dialogică, interacțiune care nu doar că îmbogățește procesul creativ, dar și îmbunătățește capacitatea de a aborda teme relevante prin prisma diverselor perspective. Această abordare nu se limitează la forme tradiționale de prezentare, ci include studii contextuale și curatoriale care pun accent pe spațiul public. Artistul devine un agent activ în construirea și deconstruirea narațiunilor colective, explorând modalități prin care arta poate interveni în sfera publică. Chantal Mouffe, prin conceptul de „forme agoniste de adresare”, sugerează că prin comunicarea artistică trebuie să se  conștientizeze  natura fragmentată a sferelor publice. Spre deosebire de viziunea clasică, prin care se propune o sferă publică unitară, Mouffe ne invită să recunoaștem pluralitatea și conflictul  ca fiind inerente în aceste spații. Arta devine un mediu în care disensul este nu doar acceptat, ci și cultivat, înlocuind consensul adesea superficial cu o discuție critică și constructivă. Practicile contra-hegemonice care se dezvoltă în mediul artistic sunt esențiale pentru a contracara retorica politică dominantă. Aceste practici nu doar că pun sub semnul întrebării hegemonia existentă, dar și subliniază natura contingentă a oricărei forme de putere. În acest sens, cercetarea artistică devine un mijloc, o cale care invită la reflecție și la o reevaluare constantă a normelor și valorilor societății.

În plus, prin promovarea unei „imaginării estetice” a formelor multiple de spații sociale și publice, arta contemporană contribuie la crearea unor platforme de dialog și interacțiune, care răspund diversității experiențelor și vocilor din societate. Din această perspectivă cercetarea artistică devine un instrument al transformării sociale, promovând nu doar conștientizarea, ci și acțiunea. Ea este în strânsă legătură cu studiile critice, propune un curriculum inovativ și interactiv, care abordează complexitatea sferelor publice printr-o practică artistică responsabilă și conștientă, nu  reflectă doar  realitatea socială, dar și contribuie activ la modelarea acesteia, evidențiind importanța dialogului, a disensului și a diversității în construirea unui spațiu public vibrant și inclusiv.

Bibliografie

Derrida, Jacques, Archive Fever: A Freudian Impression, trans. Eric Prenowitz, 1995.

Foucault, Michel, Cuvinte și lucruri, Editura RAO, București, 2008.

Fuller, Matthew and Weizman, Eyal,  Investigative Aesthetics, Verso, London-New York, 2021.

Gilliland, Caswell, Records and their imaginaries: imagining the impossible, making possible the imagined, 2016.

Nelson, Robin, Practise as Research in the Arts, Palgrave Macmillan, London-New York, 2013.

Schwab, Michael, Experimental Systems, Future Knowledge in Artistic Research, Leuven University Press.

Slager, Henk, The Pleasure of Research, Finnish Academy, Helsinky, 2012.

http://www.rawmaterialcompany.org/_1428?lang=en