Memoria canonului și poetica reconfigurării imaginii sacre. Expoziția „Altfel de Icoane” semnată de artista vizuală Mihaela Hurjui-Burlacu

Expoziția Altfel de Icoane, semnată de artista vizuală Mihaela Hurjui-Burlacu, curatoriată de Ruxanda Parasca, masterandă a programului Teorii și Practici în Arte Vizuale din cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, și prezentată de criticul de artă Maria Bilașevschi, președinta Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Iași, al cărei vernisaj a avut loc în data de 29 mai 2026 la Galeria de Artă Arcada , se constituie într-un demers expozițional de o rafinată densitate conceptuală, situat la intersecția dintre memoria tradiției iconografice și sensibilitatea vizuală a contemporaneității. Dincolo de dimensiunea sa imediat perceptibilă, aceea a picturii pe sticlă, proiectul articulează un veritabil spațiu al reflecției asupra statutului imaginii sacre în contextul culturii actuale, unde raporturile dintre canon și expresie individuală, dintre experiența spirituală și autonomia esteticului, dintre permanența simbolului și mobilitatea interpretării sunt supuse unor continue procese de reformulare și resemnificare.

Înscrisă într-o direcție de cercetare relevantă pentru studiile vizuale contemporane și pentru dezbaterile privind supraviețuirea formelor simbolice în cultura actuală, expoziția aduce în discuție statutul imaginii post-bizantine ca spațiu de interferență între memorie culturală, experiență estetică și subiectivitate creatoare. În acest context, lucrările Mihaelei Hurjui-Burlacu pot fi înțelese drept expresii ale unei sensibilități post-iconografice, în care structurile consacrate ale reprezentării sacre sunt conservate nu ca formule imuabile, ele sunt păstrate ca matrice culturale active, capabile să genereze noi sensuri și noi moduri de raportare la transcendență.

La nivel formal, artista operează cu un repertoriu recognoscibil al tradiției bizantine: frontalitatea figurilor, centralitatea compozițională, caracterul hieratic al reprezentării, abolirea perspectivei iluzioniste și prezența aurului ca semn al unei realități aflate dincolo de coordonatele spațiului empiric. Cu toate acestea, ceea ce conferă originalitate demersului nu este fidelitatea față de canon, este modul în care acesta este traversat de o sensibilitate contemporană ce transformă convenția în experiență artistică. Canonul nu este abandonat, el este interiorizat și reconfigurat, devenind un punct de plecare pentru o explorare a limitelor reprezentării și a posibilităților de reactualizare a sacrului în limbajul artei actuale.

Privite atent, lucrările dezvăluie o relație complexă cu însăși natura imaginii iconice. Dacă în tradiția bizantină icoana funcționează ca loc al prezenței și al revelației, ca „fereastră către absolut”, în universul vizual construit de Mihaela Hurjui-Burlacu această certitudine ontologică este subtil suspendată. Imaginea nu mai garantează accesul direct la transcendent, ci invită la o experiență a căutării. Chipurile par să oscileze între apariție și retragere, între concret și simbolic, între memoria unui prototip sacru și afirmarea unei identități plastice autonome. În locul evidenței teologice apare sugestia, iar în locul certitudinii dogmatice se instalează posibilitatea contemplativă.

Această mutație este vizibilă mai ales în tratarea figurii umane. Personajele sacre păstrează structura tipologică specifică iconografiei ortodoxe, însă sunt învestite cu o expresivitate care depășește neutralitatea afectivă a canonului. Privirile, adesea introspective, ușor melancolice sau meditative, introduc în imagine o dimensiune psihologică discretă, dar pregnantă. Figura nu mai apare exclusiv ca suport al unei semnificații teologice, ea este și spațiu  al unei experiențe interioare. Artista realizează o deplasare subtilă de accent: de la imaginea ca doctrină la imaginea ca meditație.

Un rol esențial în această economie a sensului îl joacă lumina. În tradiția bizantină, lumina reprezintă manifestarea energiilor divine necreate și constituie fundamentul ontologic al imaginii. În lucrările expuse la Arcada, această dimensiune metafizică este transpusă într-un registru eminamente plastic. Lumina se materializează prin contraste cromatice puternice, prin iradieri coloristice și prin dinamica suprafețelor pictate. Ea nu mai este doar semnul unei prezențe transcendente, pur și simplu se transformă într- o experiență perceptivă în sine, un fenomen estetic capabil să genereze emoție și reflecție. Astfel, sacrul nu mai este afirmat explicit, el este  sugerat prin intensitatea trăirii vizuale.

De altfel, cromatica reprezintă unul dintre cele mai rafinate instrumente ale discursului artistic propus de Mihaela Hurjui-Burlacu. Aurul, roșul profund, albastrul saturat sau verdele intens construiesc un univers vizual de mare densitate simbolică, fără a rămâne captive unor semnificații fixe. Culoarea își dobândește propria autonomie semantică și devine un spațiu de mediere între tradiția simbolică și expresivitatea contemporană. Ea nu ilustrează sensul, practic îl produce, participând activ la configurarea unei experiențe estetice în care emoția și reflecția coexistă.

La nivel compozițional, lucrările se dezvoltă într-o permanentă dialectică între ordine și fragmentare. Pe de o parte, persistă structura axială și echilibrul specific imaginii sacre; pe de altă parte, apar deformări deliberate, dislocări ale volumelor, simplificări geometrizante și tensiuni ale suprafeței care apropie unele compoziții de sensibilitatea expresionistă și de anumite formule ale modernismului european. Aceste intervenții nu au însă un caracter destructiv. Ele nu anulează modelul iconografic, dimpotrivă îl supun unui proces de actualizare critică, transformând imaginea într-un spațiu de dialog între tradiție și prezent.

Discursul curatorial construit de Ruxanda Parasca și lectura critică propusă de Maria Bilașevschi evidențiază tocmai această dimensiune intermediară a lucrărilor: capacitatea lor de a exista simultan în două registre culturale distincte. Pe de o parte, ele păstrează memoria unei tradiții spirituale care a modelat imaginarul Europei răsăritene timp de secole; pe de altă parte, își asumă libertatea limbajului artistic contemporan, în care sensurile nu mai sunt prescrise, elesunt  construite prin experiența privirii.

În ultimă instanță, Altfel de Icoane nu este o expoziție despre trecutul icoanei, este despre viitorul acesteia. Lucrările nu încearcă să restaureze un canon și nici să îl submineze,  vor doar  să exploreze posibilitatea unei continuități vii între patrimoniu și creație. Ele transformă icoana din obiect al certitudinii într-un spațiu al interogației, din imagine a revelației într-o formă a reflecției și din suport al doctrinei într-un spațiu al sensibilității. În această capacitate de a menține deschis dialogul dintre memorie și inovație, dintre spiritualitate și experiență estetică, rezidă forța autentică a demersului artistic al Mihaelei Hurjui-Burlacu și relevanța sa în contextul artei contemporane ieșene.

Analizată din perspectiva teoriei imaginii, expoziția poate fi plasată într-un registru al ceea ce Hans Belting definea drept „viața imaginilor”, acolo unde semnificația nu este dată exclusiv de forma vizibilă, este definită de capacitatea acesteia de a traversa epoci, contexte și registre culturale diferite, păstrându-și în același timp nucleul simbolic. În cazul lucrărilor Mihaelei Hurjui-Burlacu, imaginea sacră nu este tratată ca un artefact istoric închis, ea este percepută ca o formă culturală aflată într-un continuu proces de actualizare. Artista nu reproduce un model,  îl reactivează, făcând vizibilă tensiunea dintre permanența arhetipului și mobilitatea interpretării.

Această dimensiune devine evidentă în modul în care este construită relația dintre privitor și imagine. În tradiția iconografică bizantină, privirea nu funcționează într-un sens unilateral; credinciosul privește icoana, dar, în egală măsură, este privit de aceasta. Se instituie astfel un raport reciproc, aproape liturgic, în care imaginea posedă o formă proprie de prezență. În lucrările expuse, această reciprocitate nu dispare, însă își modifică natura. Privirea personajelor reprezentate nu mai exprimă exclusiv certitudinea unei autorități transcendente, ea introduce o dimensiune interogativă, meditativă, uneori chiar vulnerabilă. Astfel, întâlnirea cu imaginea nu mai presupune doar recunoașterea unui cod religios familiar, ea presupune  și confruntarea cu o interioritate care pare să reflecte propriile neliniști ale privitorului contemporan.

            Una dintre cele mai interesante dimensiuni ale expoziției este recuperarea funcției contemplative a imaginii într-o epocă dominată de consumul accelerat al vizualului. Într-o cultură a fluxului permanent de imagini, în care privirea este antrenată să traverseze rapid suprafețele vizibile, lucrările Mihaelei Hurjui-Burlacu propun o temporalitate diferită, una a încetinirii și a reflecției. Ele solicită un tip de atenție rar întâlnit în experiența estetică actuală: o privire care nu consumă imaginea, o privire care rămâne în interiorul ei, descoperind gradual relațiile subtile dintre formă, culoare și simbol.

Pictura pe sticlă capătă o semnificație aparte. Alegerea acestui suport nu reprezintă doar o opțiune tehnică sau o referință la tradiția populară românească, ea devine parte integrantă a discursului artistic. Sticla introduce o dialectică subtilă între transparență și opacitate, între vizibil și ascuns, între suprafață și profunzime. Lumina nu se limitează să cadă asupra imaginii, lumina traversează materia însăși, transformând suportul într-un participant activ la construcția sensului. În acest context, fiecare lucrare devine nu doar o imagine a luminii, fiecare lucrare este un obiect care generează lumină și o redistribuie în spațiul expozițional.

Există, de asemenea, o dimensiune antropologică importantă a acestui demers. Departe de a reprezenta exclusiv figuri religioase, personajele care populează universul artistei pot fi interpretate ca expresii ale unei memorii colective sedimentate în imaginarul cultural românesc. Ele poartă urmele unei spiritualități care depășește granițele strict confesionale și care aparține unui fond simbolic comun, transmis prin ritual, tradiție și experiență comunitară. Expoziția este și o reflecție asupra modului în care patrimoniul vizual continuă să modeleze sensibilitatea contemporană, chiar și atunci când funcțiile sale originare se transformă.

Din punct de vedere estetic, se remarcă o capacitate rară de a menține simultan două dimensiuni aparent incompatibile: monumentalitatea și intimitatea. Deși figurile păstrează gravitatea și verticalitatea specifice reprezentărilor sacre, ele nu se impun prin distanță sau autoritate, ele se impun prin apropiere și fragilitate. Această dublă apartenență conferă lucrărilor o calitate poetică aparte. Sacrul nu este perceput ca o realitate inaccesibilă, situată dincolo de experiența umană, el este o prezență discretă care se manifestă în interiorul sensibilității și al memoriei afective.

Privită în ansamblul său, expoziția construiește o veritabilă fenomenologie a imaginii sacre contemporane. Nu este vorba despre recuperarea nostalgică a unei tradiții și nici despre o reinterpretare formală lipsită de ancorare spirituală. Miza demersului rezidă în investigarea unui spațiu intermediar, situat între moștenire și invenție, între canon și libertate creatoare, între transcendență și experiență estetică. În acest spațiu al medierii permanente, imaginea sacră își regăsește vitalitatea prin capacitatea de a genera noi sensuri, nu prin repetarea trecutului.

Prin urmare, Altfel de Icoane este un exercițiu de gândire vizuală asupra condiției imaginii în contemporaneitate. Demersul Mihaelei Hurjui-Burlacu demonstrează că tradiția nu este o formă de conservare pasivă, dimpotrivă este  o resursă vie, capabilă să producă noi configurații simbolice și noi experiențe ale privirii. În dialogul subtil dintre canonul bizantin și libertatea expresiei contemporane, artista construiește un univers în care sacrul nu este afirmat dogmatic, el este descoperit gradual, prin contemplare, memorie și sensibilitate. Expoziția este o întâlnire cu imaginea, dar și o meditație asupra posibilității de a redescoperi, în interiorul artei, o formă de profunzime spirituală adecvată sensibilității secolului XXI.