Ion Iancu Brezeanu: „Pentru mine timpul a fost vin și teatru!”

Numele său e scris în istoria de aur a teatrului românesc. Ion Luca Caragiale l-a descoperit, a pariat pe geniul său, l-a distribuit în spectacolele sale de teatru. Actorul care l-a interpretat pe Cetăţeanu’ turmentat în „Scrisoarea pierdută”, s-a născut în 1 decembrie 1869 şi a decedat pe 17 martie 1940. A fost un artist talentat, dar şi un chefliu de pomină.

Dacă-i privim portretul, la prima vedere, n-am spune că ar avea date pentru a urma facultatea de actorie. Omul acesta, care pare bolovănos şi uşor neîngrijit, are nişte ochi mari şi o faţă melancolică, fardată de râs, destul de inexpresiv.  Într-o jumătate de veac, de teatru românesc, a evoluat incomparabil faţă de alţi actori, care la început de carieră promiteau enorm şi între timp au dispărut. N-au jucat prea mult, n-au rămas în istoria teatrului.

Unele întâmplări din viața omului, mai devreme sau mai târziu, hotărăsc linia unei vieţi. Pe când era adolescent, Brezeanu n-a simţit nimic din „focul sacru”, nici n-a avut tragere spre teatru – n-a avut în familie actori – până când a apărut în calea lui actorul Vasile Toneanu, „care avea nevoie de un pungaş cu care să hoinărească prin Bucureşti”, după cum scrie Toneanu în ale sale memorii.

Prins că a fumat tutun negru, cu care se tămăduiau oile de râie, tatăl său l-a înscris la pensionul lui Novian, din București, ca să înveţe carte. Locul nu-i place, îl considera o pușcărie. Toneanu îl vizitează la pension şi-l lămureşte să „părăsească bandiţii de dascăli” şi să se înscrie la Conservator, unde preda profesorul Vellescu, asigurându-l că e nevoie de el acolo şi cu siguranţă l-ar admite. Intuiţia se confirmă.

Gândul de a evada din închisoarea pensionului îl bucură atât de mult, încât îşi ascultă prietenul şi se prezintă în faţa marelui profesor pentru admitere, dar nepregătit. Şi pentru că trebuia să spună ceva, rosteşte o poezioară auzită pe la ţară: „Ce bine e la ţară / În timp de primăvară; / Şi mămăliguţă / Cu unt de văcuţă,/ Cum şi fasolică / Fiartă la ulcică.”

„Înscrie-l pe ăsta cu fasolica!…”, zice profesorul Vellescu.

Pe vremea aceea, nu era obligatoriu să fi terminat studiile liceale pentru a fi admis la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Brezeanu se întoarce la pension şi nu mai dă pe la cursurile de teatru, pentru ca apoi, în urma unei vizite a prietenului care-i aminteşte de cursuri, viitorul actor să fugă de la pension şi să împartă aceeaşi bucată de pâine neagră şi aceeaşi odaie sărăcăcioasă cu Toneanu.

A venit şi ziua când a ajuns la urechile bătrânului Brezeanu zvonul emancipatei poveşti despre admitere, într-un fel nereală: fiul său, împreună cu un băiat de ţigan, vor să se facă „aftori”. „Atunci era o ruşine să te faci actor. După ce tata mi-a repezit câţiva pumni în fălci, urlă indescriptibil în mijlocul străzii: «Nemernicule!… m-ai făcut de râs. Pe mă-ta ai îmbolnăvit-o…nu ţi-e milă de lacrimile ei?» Au urmat alţi pumni în urechi. «Să ştii că te dezmoştenesc»!”  îşi aminteşte actorul în ale sale memorii

După bătaia primită în mijlocul drumului de la tatăl său, tânărul Brezeanu simte că teatrul e drumul lui. „Reîntors la Conservator, am fost numai ochi şi urechi. Ajunsesem nu să-mi placă, ar fi puţin spus, ci să mă pasionez de treaba asta, pentru care simţeam oră de oră, sufletul dascălului plutind între pereţi, ca o pasăre albă. Ce mare profesor acest Vellescu! Te lăsa cu mijloacele tale. Nu căuta să-ţi impună felul său de interpretare. Nu cădea în păcatul caracteristic tuturor dascălilor de teatru de a face din elevi, copii fidele în serie, cu certitudinea că astfel fericesc teatrul. Afară de Toneanu m-am împrietenit la toartă cu Jean Florescu şi cu Nottara.”

În primul an de facultate a dormit într-un corcoduş, pentru că tatăl său nu a dorit ca fiul să se facă „aftor”. După bătaia primită în mijlocul drumului, nu-l ajută cu bani, drept pentru care viitorul actor se întreţine singur pe toată perioada studiilor de actorie, povesteşte Maximilian în memoriile sale.

S-a ţinut de cursuri, a terminat şcoala, apoi a fost angajat la Teatrul Naţional, timp de 52 de ani. Ca să se întreţină, vara mai juca şi prin vechile grădini bucureştene alături de mari actori: Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Aristizza Romanescu, C.I. Nottara. Era mândru că ajunsese să fie coleg de teatru cu Grigore Manolescu, un mare actor în plină glorie, dar care a murit destul de tânăr.

Avea 20 de ani. Juca pe prima scenă a ţării numai roluri secundare şi nu părea mulţumit. Dar într-o zi norocul îi surâde. „Caragiale director! îmi strigă un camarad de la teatru în timp ce eram la Berăria Cooperativă. Aroma vinului m-a trezit. Urlu închinând paharul de unul singur: rezon!”

Ajungând directorul Teatrului cel Mare, Caragiale îl distribuie în spectacolul „O noapte furtunoasă”, înlocuindu-l pe Ştefan Iulian, care ceruse să-i mărească salariul, deoarece avea succes (dramaturgul îl refuzase). Actorul forţează nota, ameninţă cu plecarea, cu demisia, însă proaspătul director nu cedează. Astfel, Iancu Brezeanu apare pe afişul spectacolului în rolul Nae Ipingescu. De atunci, o profundă prietenie pe viaţă se naşte între actor şi autorul „Scrisorii pierdute”.

La toate repetiţiile, Caragiale stătea în fundul sălii de spectacol, într-o lojă, de teamă că teatrul ar putea lua foc şi i-ar fi mai uşor să fugă. Brezeanu intră în spectacol, învaţă repede textul, joacă şi are succes. Nu uită să amintească mereu că succesul i se datorează lui Caragiale. Bachus îi dă târcoale, îl vrăjeşte, dar pe scenă interpretează rolurile genial.

A fost un exemplu de la care s-au inspirat şi actorii din următoarea generaţie, ce au interpretat personajele lui Caragiale, în spectacolele regizate de către Paul Gusty în 1912, apoi de Sică Alexandrescu.

Sub directoratul lui Cantacuzino, este trimis cu bursă de studii la Paris, unde se întâlneşte cu ieşeanul De Max, care era demult cunoscut pe scenele pariziene; mănâncă româneşte şi bea vin franţuzesc la prietena Brandenberg. Nu are de învăţat mai mult decât învăţase de la profesorul lui, în „Oraşul Luminilor” şi se întoarce la Bucureşti. Se vedea că era prea bun. Actorii de la Teatrul Comedia din Paris l-au condus la gară.

Se întoarce la București, joacă în Teatrul Național. Interpretează personaje de dramă, comedie, tragedie. Timpul trece.

„1 decembrie 1898. Am 30 de ani. Şi îmbrăţişarea lui Caragiale este aceeaşi, ca după interpretarea «Cetăţeanului turmenetat»”, povestește în ale sale memorii.

Cu această ocazie Caragiale publică în presa vremii un articol intitulat „Ion Brezeanu”: „Om de spirit, luminat şi mare amator de artă, pasionat mai ales de teatru (…) În viaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi sprâncenele decât gura: vorbele fără ochi au puţină căldură; ochii fără vorbă pot spune multe. Orice mişcare poate spune mult. (…)Brezeanu este unul din rarele fenomene care pun adânc marca lor pe o întreagă epocă artistică. (…) Are dulceaţă în ochi şi pe buze. Atâta măsură în mişcări (…) Am alergat spre scenă. L-am îmbrăţişat pe Brezeanu cu căldura de care eram capabil acum 15 ani (…) Un artist care va fi făcut onoarea scenei române cât va fi fost să fie vremea lui.” Aşa a fost.

La împlinirea a 35 de ani de carieră, C. I. Nottara i se adresează, într-o cuvântare: „Caragiale şi-a găsit în tine interpretul său ideal în repertoriul pieselor sale, fiindcă Cetăţeanul turmentat, din «Scrisoarea pierdută» şi cu Ipingescu în «Noaptea furtunoasă» au acelaşi fum de ebrietate, dar cu ce deosebire de la unul la altul, în interpretarea ce le-ai dat: cel dintâi e predominat de o vivacitate excesivă, pe când celălalt e aproape sinistru în evoluţia lui poliţistă. Cu Catindatul din «D’ale Carnavalului» nici nu se poate admite o jonglerie mai comică decât cea pe care i-ai dat-o acelui tip, cu permanenta lui durere de măsea. Dar în «Conu Leonida faţă cu reacţiunea»? Îmi aduc aminte cum Caragiale petrecea de unul singur în fundul unei loji, la repetiţiile de pe scenă – fiindcă rareori mai dădea la reprezentaţiile pieselor lui – când te sileai să demonstrezi, cu modul tău mucalit, Coanei Efimiţei teoriile republicane pe care zevzecul de Leonida şi le însuşise pe de-a-ndoaselea. Cât îţi vei păstra neştirbite vorbirea ta caldă, pronunţia ta lămurită, articulaţia ta răspicată şi simţirea ta îndârjită, nimic nu te va răpune şi nu va răpune pe nici un actor cu asemenea însuşiri.”

În 1932 devine societar pe viaţă la Teatrul Naţional pentru ca trei ani mai târziu să fie sărbătorit pentru 50 de ani închinaţi scenei. Jucase 176 de roluri. Taninul din vin îi dezvoltă intuiţia şi imaginaţia. Îşi joacă genial partiturile pe scenă. Pe lângă rolurile amintite din piesele lui Caragiale, mai sunt încă două puncte cardinale ale carierei sale: „Shylock”, „Harpagon”. Desigur, lista creaţiilor sale e mult prea lungă.

Punctele de reper: grădina, cârciuma şi vinul.

Exista o grădină celebră, Grădina Rașca, cu mare trecere, care se afla, pe la 1860, pe terenul din spatele aripii din stânga a Universităţii din București, cam pe unde a apărut mai târziu strada Edgar Quinet. Era unul dintre puţinele localuri de elită ale Bucureştilor de atunci, unde nu se ducea oricine.

Dumitru Teleor a apucat, în tinereţea lui, vechea clădire, mare, spoită în galben, care se afla la intrarea grădinii, în care erau un birt şi mai multe camere unde se jucau cărţi. Despre Hirtska (numit de către cetăţenii oraşului, Raşca) se spunea că era un „comersant şi jumătate”. Deviza lui: „să avem norocire”. O tipărea pe toate afişele, lângă program, cu poza cu fata cu halba înspumată în mână.

În 1872, în vestita grădină Raşca, care avea pe atunci o clientelă aproape exclusiv germană, puteau fi ascultate fanfara militară şi orchestra operei. Tot aici se juca spectacolul „O noapte furtunoasă”, care a stârnit un imens scandal în epocă, după premiera de la „Naţionalului” bucureştean, iar dramaturgul ameninţat fusese scos din Teatrul Naţional prin spate. Caragiale îşi mută spectacolul la grădină, prin 1880. Pe scena amenajată joacă, în rolurile principale, Ștefan Iulian, M. Mateescu, Aristizza Romanescu.

Vintilă Russu Şirianu povesteşte, în volumul său de memorii, cum tatăl său, aflându-se într-o seară la Grădina „Raşca”, „când râdea luna pe cer şi cheful era în toi”, îi vede pe Caragiale, Constantin Bacalbaşa, Ion Gorun, care vin și se instalează la masa unde erau George Ranetti, Iancu Procopiu, Nae Ciucurette şi Iancu Brezeanu.

Brezeanu l-a salutat cu evlavie pe Caragiale, iar acesta l-a întrebat ce face. Şmechereşte, cu o jumătate de ochi pe dos, îi răspunde: „Lucrez, coane Iancule… E o galbenă de Mizil… de la Mareş, sosită azi. Ce să zic? Te înfioară”. Autorul “Năpastei” îi îndeamnă pe cei care îl însoţeau: „Haidem, să ne înfiorăm şi noi niţel, amicilor!…”

La masa petrecăreţilor s-a încins o înfiorare plăcută, iar actorul care juca rolul Cetăţeanului turmentat, din „Scrisoarea pierdută” a stat numai lângă dramaturg, ca să nu-i scape vreun cuvânt spus de idolul său… până spre dimineaţă, când cerul era fără lună.

Caragiale fredona, dus pe gânduri, câteva fraze muzicale din simfoniile lui Beethoven şi-l întreabă pe Brezeanu dacă recunoaşte muzicianul; actorul răspundea, cu regret, că nu ştie, iar dramaturgul îi spunea: „ei, acum încă nu-i de tine muzica asta, dar, când o vei recunoaşte şi o vei înţelege ai să fii, cu adevărat, OM”.

La un moment dat, corzile lăutarilor dădeau semne de somnolenţă, iar conversaţia între mesenii din jurul dramaturgului se cam încurca, Brezeanu contempla cu tristeţe o găleată lângă el, în care fusese gheaţă, ce devenise apă.

„Ce-i cu tine, Brezene, ai devenit Hamlet? Cugeţi adânc?”, se auzea vocea mucalită al lui Caragiale. „Cuget, Coane Iancule”, îi răspundea Brezeanu. „Cuget şi mă înourez. Uite, dom’le, apă… Păi, mi-am adus aminte subit că 75% din corpul omenesc e apă!… Ptiu. M-apucă stenhoria. Cum dom’le, eu sunt trei sferturi apă?” Cu blândeţe consolatoare, autorul «Nopţii furtunoase» îi zice: „Tu, nu, Brezene. Tu eşti 75%… VIN”. (Vintilă Russu Şirianu – Vinurile lor…)

Duel cu vin, între cavalerii lui Bachus

O altă întâmplare are loc într-o altă faimoasă grădină bucureşteană, situată în apropierea Teatrului Naţional (cam pe unde este azi Hotel Novotel), Grădina Union, unde, la preţuri exorbitante, se găseau de cumpărat simadicoase trufandale şi selecte băuturi.

Vintilă Russu Şirianu scrie o piesa de teatru, „Biruitorul”, care urma să devină spectacol pe prima scenă a ţării. După repetiţii la masa de lectură, actorii Naţionalului îşi găseau tihna la un pahar cu vin prin vechile grădini bucureştene. Actorul Gheorghe Storin şi scriitorul Russu Şirianu se îndreaptă spre grădină, iar în calea lor apar Cezar Petrescu şi Păstorel Teodoreanu. Ajung toţi patru la grădină, intră în bodegă, iar în faţa barului trag salve de ţuică bătrână, rece, peste tăcerile solemne ale lui Storin şi tachinăriile dintre Cezar Petrescu şi Păstorel Teodoreanu.

Apare Iancu Brezeanu. După bineţea călduroasă, cei patru cheflii îl invită să facă un cvintet de elită în faţa paharului. Brezeanu se încruntă dintr-un ochi pe deasupra lentilei groase a ochelarilor, spunând: „Am intrat doar ca să cumpăr nişte morun. Eu sunt un băutor serios. Când mă pun, m-aşez cu temei şi lucrez cu paharul ca zidarul cu mistria”.

Storin iese din tăcerea lui: „şi eu sunt băutor serios, nene Iancule, dar asta nu mă împiedică să gust cu plăcere din stropirile aperitivelor”.

Brezeanu, râzând batjocoritor şi ridicând urmărul: „tu, băutor serios?.. Haida de!… Mai las-o, copile”.

Storin, calm: „Eu îţi propun un târg între noi doi, de seara până dimineaţa”. Condiţiile le fixează Păstorel: „fiecare combatant este obligat să bea cinci baterii. Vinul se va alege în acord. Ritmul de înfrigurare, liber. La cinci dimineaţa, gongul. Cine va merge drept şi va vorbi limpede, este câştigător”.

După trei zile se întâlnesc în altă grădină de vară, teren ales pentru duelul cu paharul de vin între Brezeanu şi Storin, cinci oameni cu niveluri academice mult prea înalte decât media celor aflaţi acolo. În grădină, lume multă, se aud pahare ciocnindu-se, glasuri în vervă, taraful palpită din viori, zumzăie un ţambal, lăutarii oftează cântece ţigăneşti, ospătarii printre meseni aruncă comenzi: „doişpe mici”, „trei frigări”, „două plachii!”… Martorii cavalerilor lui Bachus: Nicu Bălţăţeanu, Cezar Petrescu şi Păstorel Teodoreanu.

Iancu Brezeanu bea şi mănâncă puţin, conversează cu poftă, ochii lui se rotesc peste tot, vorbeşte vârtos, iar bustul său îndesat se agită euforic. „E bună, nene!” exclamă la câte o şotie a lui Păstorel, pocnind cu palma pe masă în timp ce trage o duşcă din pahar.

Gheorghe Storin, stea a Naţionalului, uscăţiv, lung, tace ca la biserică, stă drept pe scaun ca în strană, în timp ce pupilele sale sfredelesc totul în jur cu luciri de mercur. Mănâncă puţin, bea mult. Un virtuoz în ale băutului: duce paharul la gură şi toarnă vin, tacticos, ca într-o eprubetă. Tace lung, ca Sadoveanu, şi bea în ritm egal.

Păstorel Teodoreanu, prinţul hazului, se agită tot timpul, bea dezordonat, mănâncă ordonat, tachinează regulat pe toţi din jur. E gardian al paharelor. Să nu cumva să rămână goale. Cu cât înaintează în noapte, vocea lui de mucava capătă inflexiuni comice. Din când în când îl apucă un acces de severitate, critică şi emite sentinţe morale.

Cezar Petrescu, cunoscut campion al paharului, are la chef faze precise. Încălzit cu generozitate se află în faza oratorică. Lipsit de talentul vorbirii, cu multe defecte de dicţie, în faza asta devine logoped perfect şi mai vorbeşte cu trei deodată, bea repede, frământă un miez de pâine.

Nicu Bălţăţeanu, stea a scenei în ascensiune, partizan voluptos al plăcerilor bahice, asculta deferent, zâmbea şi bea politicos.

Trecuse de miezul nopţii, grădina era aproape goală, lăutarii cântau domol, începeau cântecele fără perdea cu decolteu adânc: „Eu pe casă nu mă sui… Numai pe p… lui!” Cei doi combatanţi ai duelului ajung la a treia baterie de vin.

Păstorel, cu o reverenţă spre Brezeanu şi Storin, improvizează un catren: „în luptă cruntă-s doi titani/ Noi ne-ntrebăm cu îngrijorare/Oare când, peste câţi ani/ Se va şti: care pe care?”

Brezeanu lucid, îl trage de haină şi-i zice: „Nu, stimbabile… versurile n-or fi grozave, da n-ai văzut ce pezevenghi e moldoveanu’? Cică… peste câţi ani?” Adică nu-i vorba de «care pe care» în meciul cu paharele, ci care va rămâne în posteritate un Iago, nene”.

Orele trec, rămân singuri în grădină, lăutarii dorm, mirosurile de cârnaţi şi grătar au pierit, vine o boare de tei de peste garduri. Păstorel, ca să-l tachineze pe Brezeanu, care a creat pe scenă tipuri de beţivi, aduce aminte de Cetăţenu’ turmentat din „O scrisoare pierdută”, jucat cu virtuozitate.

Cezar Petrescu adaugă înţepat: „Ce virtuozitate? Mi-au spus profesionişti din teatru că maestru’ Brezeanu, în ziua în care joacă Cetăţeanu turmentat a lui Caragiale, trage trei, patru baterii şi se prezintă perfect ca în natură… pe scenă”.

Brezeanu se înalţă în scaun şi rostogoleşte vorbele ca nişte bolovani: „să ştiţi de la mine, amicilor, încă nu s-a născut pe lumea asta un beţiv care să poată juca pe beţivul… Cât despre mine, mare măgar e ăla de spune că Brezeanu bea măcar un pahar în ziua în care joacă. Scena e biserică, stimabile!”

În replică Păstorel: „perfect, coane Iancule, dar aici nu e biserică, e meci”. Umple paharele: „tunari, foc!”

Zorile pipăie cerul cu degete roz. Brezeanu sorbise ultimele pahare din a cincea baterie, cu coatele pe masă, privirea duioasă, îngână romanţa pe care taraful o şopteşte din corzi. Storin, neschimbat, tace, bea calm. Cu ceasul pe masă, la cinci, două furculiţe bat într-o farfurie. E gongul. Cezar Petrescu îi pofteşte pe concurenţi la prima probă, să meargă până în stradă, fără să se legene. Storin, calm, se ridică şi porneşte de la masă spre poartă. Merge de parcă ar sosi de acasă.

Brezeanu se ridică greu, nu-şi găseşte echilibrul, se încurajează singur şi nu poate păşi. Storin se întoarce din stradă cu acelaşi pas rar, mare şi egal, iar când ajunge în faţa lui Brezeanu şi a juriului de cheflii, acesta îşi întinde braţele spre el: „Storine, m-ai răpus!… Vin să te pup”…

Îl pupă şi, cu voce grea, spune: „acum pricep ce-au vrut să spună românii cu zicala <<in vino veritas>>… Păi, sigur, aşa-i, i-adevărat: pământul se învârte”.

Acvafobia lui Brezeanu

La Teatrul Naţional din Bucureşti, cu un veac şi ceva în urmă, este numit director Ştefan Sihleanu. Om extrem de prietenos, gazdă primitoare, intimidat de noua sa funcţie, din dorinţa de a cunoaşte actorii, îi invită acasă la el. Era vară şi destul de cald, iar soţia sa pregătise dulceaţă, tort, şerbet, apă rece, fructe de sezon. Toţi invitaţii actori se serviseră, savurau dulciurile, chiar şi Constantin Nottara poftise la un şerbet de cireşe amare – povesteşte martorul ocular în ale sale memorii, Vintilă Russu Şirianu. Conversaţie. Animaţie. Numai Brezeanu privea spre bufet, cu ochii bulbucaţi.

Sihleanu îl întreabă dacă are diabet, dacă îi plac dulciurile şi-l invită să se servească măcar cu un şerbet, la care Brezeanu spune:„Dar vedeţi, dacă iau dulceaţă, stomacul cere apă… şi eu nu pot bea apă….”

Directorul alarmat îl întreabă dacă are acvafobie. Cei aflaţi acolo care îl cunosc pe Brezeanu, râd pe înfundate, când directorul îl pofteşte la apă minerală.

„Brr! Ferit-a sfântul! Aia e băutură de spital, domnule director… Eu beau ţuică să prind puteri, beau vin spre a mă înveseli… şi bere, de sete. De apă, mi-e teamă. Ce să-mi dea apa, decât microbi?”

Iancu Brezeanu – gânduri despre teatru și vin

●  „Talentul trebuie cât de cât tărbăcit. Vântul înfuriat al artei neputând fi stabilizat în pânzele sale, decât după îndelungi peregrinări.”

● „N-am făcut niciodată mutre în faţa publicului apărând în roluri mici, apoi în roluri mari. Mărturisesc că după mine camarazii sosiţi mai târziu care jucau un rol principal ajungeau să-şi dea demisia dacă primeau un rol secundar.”

● „De a doua zi, de după debutul în Ipingescu, mă scald în spiritul aromat ca licoarea al maestrului. Să pot face din sufletul nostru vin mai vechi ca cel din pahare. Caragiale! Ce extraordinar autodidact! Are în el o mie de diverse Sorbone. A citit tot ce s-a scris pe lume. Ştie matematică, muzică, plastică, medicină, filosofie, pe lângă teatru şi literatură. Bând la cârciumă cu el am învăţat toate acestea, şi n-aş fi reuşit nici dacă rămâneam o mie de ani fericiţi lângă «belferii de la Sava». Clipele astea, animate de spiritu-i fierbinte, divers, formau taifas luminos şi straşnică închinare vinului. În ele trebuieşte căutată şlefuirea unor roluri ale mele, mai ales cele din piesele lui. Le palavragiam frecvent; eu invocând viziunea mea, el argumentându-mi-o; purtându-mă adesea pe alte drumuri, la capătul cărora, îmi rămânea în minte, distinct, ce trebuia să fac a doua zi la teatru. Trag duşcă după duşcă vin ca să-mi amăgesc emoţia.(…) Gâtlejul mi-e permanent scorojit, parcă tot zăduful s-ar fi cuibărit în el vorba să nu-mi mai alunece şi gâfâiala să nu-mi fie de astmatic. Ce să fac? Mă adăp sistematic în faţa cârciumii, strict tot timpul cât nu joc la grădină.

O dată, când Vlahuţă şi Delavrancea plecaseră, mi-a spus înfiorat: «Sunt fericit, Iancule, că n-a trebuit să te caut mult…aş fi obosit. Şi poate…». Îmi prinsesem bărbia în căușul pamelor pregătit să-l ascult. L-a întrerupt Cantilli, sosit cu o probă de vin pe care nu decidea să o coboare în pivniţă. Şi Caragiale după ce şi-a împrumutat gâtlejul, găsind vinul bun, a făcut cârciumarului prieten, ca un autentic podgorean, o teorie în care influenţa pământului asupra rodului, era tot atât de însemnată ca asupra oamenilor. Sinceritatea mea, care mi-a pricinuit atâtea neajunsuri, îi plăcea. A fost de altfel, încă unul din punctele ţesăturii bunei noastre prietenii.”

● „La berăria «Bene Bibenti» din strada Şelari am venit puţini la început. Afară de mine, Delavrancea, Cojbuc, Vlahuţă şi Caragiale, dacă se îmbăta, nu se mai ducea acasă, fiindu-i ruşine de servitoare. Lumina lămpii stăruia asupra lui Caragiale şi asupra noastră, cei apropiaţi lui. Dacă pentru alţii berăria dormea, în acea clipă, în schimb, noi îi simţeam tumultuos viaţa, din oala smălţuită în jar a lui Caragiale, pe buza paharelor des umplute, nici într-un caz să rămână ochiu… Uneori în grupul nostru permanent, concurenţă cu sticlele colorate, se alăturau câţiva întâmplători. Atunci Caragiale se înflăcăra. Simţeam în el toţi robii înaripaţi ai inspiraţiei. Nu mai putea fi oprit. Avea părere rea despre scriitori şi jurnalişti. În berărie intră un ziarist care-i cere un interviu lui Caragiale. Acesta-i spune să scrie: «două pacoste există pe lume, focul şi apa; dar mai periculoasă e prostia…».

● ,,Prin câte toamne bete, de aur, am trecut boloboc? (…) Am jucat deseori beat. (…) În «Doctor fără voie» s-a întâmplat cu mine ceea ce nu s-a întâmplat cu vreun actor din lume. În actul al II-lea nu ştiam dacă am jucat actul I. (…) Altfel decât la englezi, pentru mine, timpul a fost vin.”

● „Caragiale nu era numai mare scriitor. Cei care ciocneam paharul cu al lui, ascultam şi povestea vinului, şi clinchetul cupelor, având însă covârşitor duhul vorbei. Astfel, petreceam o noapte cu el, Coşbuc şi Gorun, în casa acestuia.”

(Sursa: Iancu Brezeanu, „Amintiri. Vinurile mele. Pritocite de Gaby Michailescu”, 1939)

Publicat în CulturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *