Lilia Calancea: „Cercul corupt și vicios poate fi rupt doar de o comunitate de cititori inteligenți”
Revista Timpul: Dumneavoastră ați început cariera literară ca blogheriță. Cum ați făcut pasul de la blogging la literatură?
Bloggingul (care nu e deloc ce a fost cândva, azi vedeți doar rămășițele Parthenonului) a fost o etapă importantă în conștientizarea mea ca autor. Nu cred că e corect să te consideri autor, dacă nu ai o comunitate de cititori. Ce înseamnă asta? Să scrii zilnic, ani la rând, texte, neremunerat (pur și simplu nu poți să nu scrii) și cel mai important – să ai pentru cine scrie. Să ai cititori (mulți) care așteaptă să scrii. Orice. Bloggingul mai însemna cândva să ai sute de comentarii de gestionat, sub fiecare text publicat. Și comentariile astea nu erau simple emoticoane și gif-uri pe care le vedeți azi pe FB, trântite de o lume grăbită, nu. Fiecare comentariu se ramifica în discuții de la care învățam și eu și cititorul. Eu am avut noroc de cititori inteligenți. Noi am crescut împreună. De la text la text, de la carte la carte. Prima carte am scris-o când am înțeles că are cine s-o caute în librării.
Faptul că nu mai publicați sub pseudonim vă afectează cumva libertatea de exprimare?
Nu-mi afectează cu nimic libertatea, dar există un inconvenient: nu mai pot scrie acid și ironic (à la Soacra Mică) despre o carte proastă, mai ales când e promovată agresiv. Ar fi un gest lipsit de curtoazie pentru autorii care mi-au devenit între timp colegi de breaslă. Deși citesc mult, inclusiv în limbi străine, nu mai vreau s-o fac pe criticul literar. Îi las pe ei să-și facă meseria onest (dacă pot), să curețe pădurea (dacă pot) de uscături. Eu scriu numai despre cărți care merită timpul meu.
Cum e să fii la Bruxelles și să scrii în limba română?
Româna la Bruxelles se aude oriunde, în afară de casa mea. Sunt căsătorită cu un grec, copilul vorbește franceza, neerlandeza, greaca. În casă aude un grai nistrean, când vorbesc cu mama la telefon. Foarte departe fonetic de ceea ce scriu. Adică de româna literară.
Mi-e suficient să ciulesc bine urechea pe stradă și aud româna. Că nu e una cultivată și elevată e altă treabă. Dar pe mine, ca autor, nu mă deranjează. Dimpotrivă, îmi place să observ deformațiile/devierile unei limbi, ca ale unui organ oarecare.
Limba vorbită cu mama (bunica) e semnătura mea genetică. Asta explică prezența personajelor rurale în lucrările mele (ex. Bocete de nuntă, Editura Arc, 2019). Și pseudonimul Soacra Mică. Orice scriitor, inconștient sau ba, se întoarce în limba copilăriei. În ea se exprimă mai autentic. Limba nu suferă răscroieli (cei din Basarabia știu ce înseamnă umilința legată de limbă/fie rusa, fie româna). Eu am crescut într-o limbă rurală, colorată și autentică. Tot ce a urmat (plus studenția din străinătate) a fost fals. Și inutil.
Cum vă raportați la cultura română contemporană și în ce măsură simțiți că faceți parte din ea?
Numele meu încă nu spune mare lucru. Mai sunt în căutarea unei voci cu impact. Ce fel de literatură fără impact? Dar căutarea înseamnă timp. Citesc mult. Scriitori români contemporani și străini. Învăț pe greșelile altora. Nu mă grăbesc nicăieri. Timpul e cel mai bun profesor, maestru și critic literar.
Cum păstrați legătura cu publicul, căci sunteți la Bruxelles, scrieți în română, iar publicul este în Basarabia și în România?
Lansările de carte la Chișinău. Dar mai mult pe internet. Nimic mai firesc în 2021.
Cum credeți, ce caută consumatorii din Occident în cărțile și filmele din Est?
Nu știu ce caută ei, dar știu ce caut eu, trăind printre ei, de 18 ani.
În primul rând, adevărurile ascunse. În Basarabia sunt destule. Cărțile documentare nu mai sunt suficiente. Literatura artistică ar avea un impact mai puternic.
Mi-a plăcut cum s-a exprimat criticul rus Dmitri Bîkov, într-un context similar: un scriitor genial e capabil să schimbe istoria. Se referea la cartea lui Tolstoi, Război și pace, în care documentarea lasă de dorit, în unele capitole, totuși efectul artistic și impactul a fost mai puternic decât adevărul din arhive.
Dacă sunteți atenți la evoluția literaturii ruse contemporane, veți observa un val nou. Un tsunami, aș spune. Tot mai multă literatură artistică despre dictatură, deportări, foamete, cenzură, holocaust. Iahina, Vodolazkin, Ulițkaia, Bucșa, Stepnova etc. Multe femei, apropo, abordând teme complexe. Cărțile lor sunt traduse la greu. Înseamnă că se caută.
Eu caut cărți despre holocaust și foametea în Basarabia. Comand lunar colete de la libris și cărturești. Însă toate-s puține.
Cine și cum credeți că ar trebui să promoveze literatura română ca să fie atractivă în Occident?
Oameni care vorbesc mai multe limbi și citesc literatură bună. Nu poți promova o carte cu un traducător alături. Nu poți promova o carte dacă habar n-ai de scriitorii din occident, temele pe care le abordează, felul în care le abordează. Toate astea pentru a putea înțelege diferențele și avantajele în raport cu ei. Când de promovare se ocupă persoane nepotrivite, chiar și fiind plătite pentru asta, lucrurile rămân acolo unde sunt azi. Riscă să apară în față cărți mediocre, iar lumea să creadă că asta e literatura de care suntem capabili în sec. XXI. Or, avem autori care merită o vizibilitate mai bună, chiar dacă nu fac parte din găști literare.
Cercul corupt și vicios poate fi rupt doar de o comunitate de cititori inteligenți. De o diasporă de cititori. Mare și activă. Cu o putere pe care încă nu și-o bănuiește.
Interviu Colectiv
Publicat în Fără categorie, Print MDRecomandat0 recomandări
Răspunsuri