Lucrări ale pictorului Ștefan Luchian în Pinacoteca Muzeului de Artă , Complexul Muzeal Național ,,Moldova” Iași

Ştefan Luchian a fost, fără nici o îndoială, unul dintre cei mai mari pictori cu care practic a început arta modernă românească. Născut la Ştefăneşti – Botoşani pe data de 1 februarie 1868, format la Şcoala de Belle – Arte din Bucureşti şi în atelierele de pictură müncheneze şi pariziene, se întoarce în ţară şi începe o activitate expoziţională (la început mai timidă, apoi din ce în ce mai intensă) care acoperea toate genurile picturii şi graficii (portret, compoziţie, peisaj, natură statică) arătându-se un adevărat continuator al marelui Grigorescu.[1]

Dacă pictura românească se începe cu Tătărescu, Aman (exceptând zugravii de biserici) se continuă cu Grigorescu şi Andreescu, intrarea pe uşa din faţă larg deschisă a picturii moderne o face Ştefan Luchian. Continuator al maestrului de la Câmpina, Luchian păşeşte mai apoi pe drumul propriu deschizând largi orizonturi de exprimare picturii de şevalet româneşti.[2]

Contactul cu muzeele, atelierele şi sălile de expoziţii ale Parisului,impactul cu revoluţia impresioniştilor şi a celorlalte curente postimpresioniste au sădit în Luchian germenele unei arte eliberate de constrângerile şcolilor academiste şi a curentelor oarecum anchilozate ce se practicau încă la noi faţă de evoluţia curentelor din vestul Europei. Lumina şi culorile pure aşternute pe pânzele impresioniste, pe tablourile lui Van Gogh, Gauguin, ale nabiştilor, a influenţat maniera de lucru a tânărului pictor român.[3]

De la Ştefan Luchian putem spune cu certitudine, începe cărarea sinuoasă dar  fructuoasă a picturii cu adevărat moderne în plastica românească.

La Ştefan Luchian a predominat culoarea în dauna desenului. El s-a exprimat prin culoare, atât în naturile statice cu flori dar şi în peisaje, compoziţii cu personaje, culoarea atinge un nivel maxim, mai ales după instalarea bolii. El a iubit cu patimă actul creaţiei concretizat pe pânză într-o cromatică de o intensitate maximă. Deseori (ca şi la Van Gogh) culoarea era aşternută pe pânză direct din tub sub formă pură. Înaintea lui Ghiaţă, Petraşcu şi Ţuculescu, Ştefan Luchian a fost primul nostru mare colorist.[4]

Lucrări în Pinacoteca Muzeului de Artă, Complexul Muzeal Național ,,Moldova Iași

Ștefan Luchian poate fi considerat un artist complet. În afară de pictura în ulei, el abordat cu aceeaşi măiestrie  şi celelalte tehnici de şevalet: acuarelă, grafică în creion, cărbune, laviu precum şi preţioasa şi pretenţioasa tehnică a pastelului – pe carton precum şi pe suport de pânză.

 Pastelul este o tehnică foarte veche în care actul plastic se realizează cu ajutorul unor batoane mai groase sau a unor creioane colorate pe suport mat, alb sau colorat (pe hârtie, carton sau pânză) dar lipsit de luciu, pentru a permite o mai bună aderenţă a culorii. În final, pentru a fi bine protejată lucrarea se fixează cu un lac sau vernis special, sau se înrămează imediat într-un cadru cu sticlă. [5]

Pastelul este o tehnică ce permite realizarea de schiţe colorate, lucrări pregătitoare, crochiuri colorate, impresii de culoare sau lucrări finite, tablouri, compoziţii, naturi statice. De-a lungul istoriei artelor marii artişti ai lumii au realizat multe opere de artă de sine stătătoare în tehnica dificilă şi pretenţioasă a pastelului.

În epoca modernă, Edgar Degas şi Touluse Lautrec ca şi Pablo Picasso au realizat adevărate capodopere în arta şi tehnica pastelului.

La noi cel care şi-a pus definitiv amprenta, dar a fost şi un pionier în această tehnică plastică de lucru rămâne aproape singular Ştefan Luchian. După el au mai abordat-o şi alţii sporadic (Ţuculescu ş.a.) dar nimeni în afară de Ştefan Luchian nu a mai atins nivelul de exprimare în pastel ca marele pictor moldav. De-a lungul scurtei cariere de artist, Luchian a realizat cu o măiestrie greu de atins şi depăşit adevărate capodopere în acest gen plastic. Luchian, alături de pictură a folosit cel mai des în lucrările sale tehnica pastelului cu o ştiinţă profundă a modului de lucru şi nu de puţine ori cu geniu.[6]

Tehnica pastelului  s-a pliat pe sensibilitatea şi talentul său dându-i prilejul să se exprime precis,să creeze adevărate poeme în culori.Luchian a dovedit din plin că pastelul este o artă cu absolut nimic inferioară picturii în ulei, ba chiar pentru anumite motive şi viziuni interioare (stări sufleteşti) pastelul se pretează mai bine, este mai graţios, mai expresiv.

Pastelul vădeşte alte virtuţi plastice decât uleiul şi acuarela fiind mai indicat de folosit pentru anumite lucrări ce rezonau cu spiritului său artistic. Văzând astăzi opera lui Ştefan Luchian ne dăm seama că el a surprins în pastel imagini atât de poetice şi profunde rar întâlnite în pictura în ulei a contemporanilor săi.[7]

Muzeul de artă din Iași are la bază Pinacoteca,înființată pe 26 octombrie 1860,prima colecție de acest gen din spațiul românesc.Pinacoteca tezaurizează și câteva dintre lucrările pictorului Ștefan Luchian,în număr de 15,majoritatea fiind pasteluri realizate pe carton și pânză  precum și uleiuri pe pânză.

Am ales pentru acest scurt studiu, patru dintre aceste lucrări reprezentative,două dintre  peisaje:  ,,Fântâna de la Brebu”, ,,Dealul Hânganilor”    și  două lucrări cu flori: ,, Trandafiri roz ”şi ,,Crizanteme”.

 Luchian a arătat o deosebită preferinţă tehnicii pastelului, tocmai pentru că ea se potrivea mai bine acestei viziuni coloristice. ,,Pastelul e mai cald, mai suplu” spunea Luchian. ,,Liniile astea, care se pierd, nu le ai în ulei… Așa-mi place să-l privesc, cu pufuleţul acela de viaţă… Ia uite, nuanţele astea între verde și cenușiu, cât sunt de plăpânde, ca praful de pe aripile fluturelui… Cu pastelul lucrezi repede. Fumul argintiu ce se împrăștie din salcie, în lumina de amurg, în pastel îl prinzi mai ușor.”[8]

Artistul își mărunțea creioanele de pastel,le pisa și punea culoarea cu degetele, o apăsa, o întindea, obţinând o cât mai mare aderenţă a pastelului, își prepara cartonul, frecându-l cu cuţitul astfel ca suprafaţa să-i fie mai zgrunţuroasă și să prindă mai ușor praful de culoare.

Şi în ,,Fântâna de la Brebuca și în celelalte lucrări din acest ciclu, Luchian folosește ,,cu magie” resursele pastelului, ajungând la o exprimare plastică poetică în interpretarea frumuseţilor naturii.

Compoziția este concepută pe două planuri pe verticală. În prim plan, iarbă verde, filtrată pe alocuri de lumina soarelui; în mijloc, fântâna mică de piatră cu cumpănă. Deasupra fântânii atârnă o găleată prinsă cu o funie de cumpănă; alături de fântână, un copac a cărui coroană bogată, verde, se desfășoară amplu pe tot registrul superior al lucrării; în dreapta, centura cu trei picioare de sprijin a cumpănei. Planul al doilea este barat de la registrul inferior până spre mijloc de zidul vechi de piatră al arhondaricului din care se văd fragmentar ferestrele și scările de piatră din fața ușii, precum și acoperișul teșit de culoare brună.  Contururile negre ale copacilor, ale stâlpilor şi acoperişurilor au rămas vizibile şi întrerup culorile cu liniile lor incisive – ca uleiurile lui Cézanne. Frunzişul copacului, destul de greu  în volumul lui, e modelat numai cu umbre grafice.[9]

Pastelurile de la Brebu ale lui Luchian, mărturisesc liniștea din sufletul său alături de bucuria de a așeza prin lumina culorilor, frumusețea verii,încărcate cu un  lirism specific definit prin linii vii, vibrante și calde, care construiesc formele şi îmbină planurile.

 Luchian a făcut din pastel o artă întru nimic inferioară uleiului, dovedind că pentru anumite viziuni pastelul e mai indicat şi mai expresiv. I-a găsit virtuţile şi le-a dus mai departe, cum numai puţini artişti din toata istoria artei au izbutit. Prin priveliştile de la Brebu şi Moineşti ne-a redat sinteza specifică a peisajului românesc, iar prin câteva flori viaţa întregii naturi, şi a lui însuşi.[10]

Preferând să picteze mai totdeauna colţuri restrânse din natură, grupuri de copaci cu pajişti la picioarele lor, uneori ridicate pe vreun dâmb, Luchian intră mai intim în legătură cu natura, descoperind câtă bogăţie şi frumuseţe se află chiar numai în câţiva copaci, în câteva coroane cu frunze atât de armonios orânduite de natură şi înviate de jocurile luminii şi ale vânturilor.[11]

Luchian nu-şi propunea subiectele. El picta după natură, iar lucrările sale exprimau realitatea locului surprins. Aceste amănunte  împreună cu viziunea sa coloristică asupra naturii sunt definitorii pentru asta sa. Ea exclude contrastele puternice.

 În peisajul lui Luchian nu se găsesc porţiuni negre, opace, în contrast puternic cu altele intens luminate. Până şi umbra este colorată în aceste peisaje, este vibrantă, unduitoare, vie. Planurile diferit colorate,dau densitate  și volum formelor iar legatura  între ele se face prin treceri picturale, prin așezarea în jurul unei forme a câtorva tonuri înrudite, mai slab sau mai intens luminate. Acest procedeu armonios dă o deosebită mobilitate imaginii, o face mai fluidă, mai fremătătoare. Accentul principal e pus asupra ritmului coloristic, care se desfăşoară pe toată întinderea pânzei, într-o bogată variaţiune de tonuri, cele calde răspund celor reci. Jocul strălucitor al culorilor nu se face însă la întâmplare, ci are la bază o logică riguroasă, care hotărăşte locul şi rolul fiecărui ton, ca într-o compoziţie muzicală, perfect orchestrată. Peisajele lui Luchian ilustrează subtila ştiinţă coloristică pe care se întemeiază arta sa.[12]

Se cere o demarcaţie între idilism şi natură transfigurată în artă: acolo unde iniţiativa este mereu a naturii, unde omul este stăpânit de natură, este vorba de idilism; acolo însă unde natura este transfigurată în spiritul ei de harul înnobilator al omului, este vorba de adevărul artei. Opera lui Luchian constituie o adâncă întrupare a naturii în universul culorilor. În spiritul solidariţii cu cele simple şi adevărate trebuiesc înţelese priveliştile şi peisajele lui Luchian, tot atât de simple şi de grăitoare ca omul locului. Nimic căutat, Luchian nu va umbla după locuri grandioase, luxuriante, nu va inventa nimic, ci va face vad spre graiul culorilor acestei realităţi de toate zilele a naturii şi sufletului românesc.[13]

În peisajele în ulei, armonia de culori devine mai strălucitoare, accentuată şi de vigoarea tuşei, de multe ori evidentă. (…) Ca o poezie densă, cu o adâncime şi complexitate de sentimente sunt zugrăvite peisajele lui Luchian.

Dintre lucrările de la Iaşi, se situează pe culmile creaţiei sale ,,Dealul Hânganilorși pastelul ,,Fântâna de la Brebu”. În ambele domină verdele – difuz şi învăluitor – dispus în planuri succesive, ritmate asemeni valurilor mării, cu intensificare cromatică spre ultimele planuri. Contemplarea sălăşluiește aici fără a fi tulburată de nici o stridenţă. Sunt imagini de o profunzime aparte prin care pătrundem în sufletul atât de bogat şi de generos al marelui artist. ,,Noi, artiştii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul’’- spunea Luchian, definind astfel, lapidar şi plastic, însăşi esenţa creaţiei sale.[14]

Din natură, Luchian alegea privelişti apropiate, restrânse la o atmosferă caracteristică şi uneori stăruie tocmai asupra detaliilor care definesc spiritul locului. Aşezaţi la poalele unor coline blânde şi unduioase, cu fascinantă vegetaţie, Moineştii l-au făcut să retrăiască bucuriile copilăriei şi fervoarea tinereţii. La Moineşti s-a bucurat de frumuseţea naturii poate mai mult decât oriunde. Aşezarea îi amintea de Ştefăneştii copilăriei, unde trăise primele percepţii mai conştiente, pe jumătate vis, pe jumătate realitate. Cu o candoare de copil, mărturiseşte într-o scrisoare: ,,simt că locurile astea mă iubesc.’’ Deşi perspectivele nu sunt încă limpezi pentru aprecirea lui, pânzele expuse la ,,Tinerimea Artistică’’, printre care şi ,,Dealul Hânganilor’’, îi aduc mereu ecouri de admiraţie temeinică şi sinceră.[15]

Aparent întâmplătoare, tuşele se supun de fapt unei organizări riguroase. Unele peisaje sunt realizate din zone de culoare, intersectate între ele redând formele într-o sinteză maximă. Uneori, regăsim elemente cromatice  aglomerate prin care  dintr-un aspect banal al naturii artistul conturează ,,imagini” aproape nepâmântene.

Din seria de peisaje ce amintesc de perioada constructivă a lui Cézanne (1882-1885), face parte şi ,,Dealul Hânganilor’’. Acordurile de culoare dobândind independenţa faţă de lumină şi umbră, şi schema compoziţională fiind absorbită cu totul de compoziţia de culori, imaginea capătă aparenţa unei intense reverii cromatice.[16]

                  În lucrarea lucrarea intitulată ,, Trandafiri roz “,într-un vas de lut ars,ni se înfățișează un buchet amplu de trandafiri în roz și ocru deschis iar în centru unul roz-violet. Frunzele verzi, verde-oliv apar pe fondul maron roșcat. Frunze și flori căzute lângă vas, pe o suprafață vibrată în ocru conturează o imagine în tonalități calde, acestea completând jocul compozițional interesant al frunzelor de tonalitate rece.

               Deși are o tematică comună, cea a florilor, lucrarea impresionează prin căldura degajată de  îmbinarea culorilor însoțită de armonia luminii.

Tușele împăstate și bogate conturează puternic forma florilor și a frunzelor ce redau o anumită muzicalitate plastică. În tabloul de față, artistul delimitează, conștient, două planuri coloristice puternice: primul, bogat prin numărul rozelor intens colorate care reprezintă viața, iar planul al doilea, unul închis, neînsuflețit. Covorul de frunze și petale din jurul vasului întregesc compoziția.

          Trandafirii,flori ale verii, capătă atribute omenești prin gingășia și grația cu care artistul le pictează.Simţitor la toate prefacerile naturii, la schimbările anotimpurilor şi la variaţiunile luminii din cuprinsul unei zile, Ştefan Luchian a găsit în flori nu numai culoarea şi parfumul, ci însăşi perindarea vieţii, cu bucuriile şi tristeţile ei.

Deşi a făcut sute de tablouri cu flori, nici unul nu seamănă cu altul, nici ca aranjament, nici ca raporturi între fond, flori şi ulcică, nici ca expresivitate. La nici un pictor al nostru florile nu au fost mai umanizate şi nu poarta pecetea stărilor lui sufleteşti ca la Ştefan Luchian. Pentru el floarea, ca şi arborii şi frunza lor, au fost fiinţe vii, cărora le împărtăşea bucuriile şi tristeţile, nădejdea şi disperarea, dându-le menirea de a vorbi pentru el, de a exprima ceea ce simţea sufletul său atât de încercat. De aici, calitatea emoţională a peisajelor şi florilos sale, în care îşi topeşte focul lăuntric, lirismul său neîntrecut de sensibil şi înălţător.

Ştefan Luchian reuşeşte prin câteva flori să redea viaţa şi strălucirea întregii naturi şi să-şi exprime propriile lui sentimente. Din ce în ce, prin mai puţine flori aşezate într-un vas va exprima câi mai mult.[17]

,,O floare te cheamă spre ea prin culoare şi miros. (…) Florile te înviorează. Glasul lor tăinuit are putere aşa de mare încât îţi influenţează gândurile, ca şi când ai citi o carte plină de înţelepciune. (…)”.[18]

Florile par a fi fibra sa cea mai intimă. Ruptă din matca sa şi adusă în ulcior, floarea pare a nu mai fi pentru sine, ca în natură, ci pentru om. Ulciorul de lut pentru floare este pământul din care ea a fost luată pentru a fi împletită în veşnicie, este aripa ei transfigurată prin foc, noul lăcaş în care-i adusă din natură.[19]

Florile lui Luchian oglindesc toate schimbările, toate cuceririle prin care a trecut  arta lui. Ele par crescute într-o lume ireală,tușele par vii aducând  o prospețime aparte întregii compoziții.Luminile așează petalele ca în planarea unui zbor grațios.

           Lucrarea ,,Crizanteme” e concepută pe o suprafață oliv, pe mijloc, într-un vas de lut, ocru cu galben muștar, un buchet mare de crizanteme printre frunze de un verde acid, alcătuiește tema centrală a lucrării. Chiar dacă la prima vedere pare un simplu buchet,imaginea  prinde viată atât prin cromatică cât și compoziție.

Florile,în numar de douăsprezece, sunt grupate mai multe spre stânga: șase aurii, două roz (mai în centru); spre dreapta, una albă peste trei vișinii (a treia jos lângă vas). Fondul este maron, spre mai deschis în partea stângă.Coloritul este unul cald, luminos redat de o pastă onctuoasă, strălucitoare, dispusă cu larghețe. [20]

Ca și în cazul altor picturi cu flori și în lucrarea Crizanteme, Luchian preferă să-şi picteze florile în simple ulcele ţărăneşti, spunând că ,,sunt de la noi’’, ținând la legătura sa strânsă cu arta populară. Aşezarea florilor în oale de lut şi înrudirea cromatismului folosit cu cel al ceramicii smălţuite sunt mărturii clare în acest sens.

Adeseori picta cele mai umile flori,de câmp, de grădini, flori obişnuite sau mai rare, simțind în perindarea lor trecerea anotimpurilor şi a anilor, esența trecătoare a vieţii. Îşi compunea și aranja buchetul cu grijă. Potrivea vasele în legătură cu florile ce aveau să fie aşezate în ele. Forma şi coloritul vasului îl preocupa deopotrivă, ca şi aranjarea buchetului. Căuta lumina potrivită şi aspectul decorativ, care să dea viaţă şi strălucire florilor.

Pe masă, jos, lângă ulcică, lăsa întotdeauna câteva flori, care măreau baza compoziţională a imaginii, pentru a-i da o mai mare amploare. În cazul lucrării  Crizanteme schema compozițională  se prezintă deasupra ulcelei, ca o jumătate de cerc. Dar niciodată această schemă compoziţională nu era rigidă, căci o întrerupea câte o floare care ieşa liberă din cadru. Şi asemenea incidente, cu iscusinţă născocite de pictor, fereau tabloul de monotonie şi îi dădeau mai multă viaţă, mai multă autenticitate.[21]

În ambele lucrări, Crizanteme şi Trandafiri, pictorul îşi exprimă dragostea  nemărginită pentru viaţă, printr-o explozie cromatică încărcată de lumină. Culori calde şi strălucitoare, pârguite în retortele incandescente ale sufletului, se învolburează frenetic, cu tonalităţi de galben ruginiu, sau cu o nestăvilită gamă de roşuri, în cazul Trandafirilor,(…) toate fiind echivalenţe ale unor intense trăiri interioare. Adeseori, însă, în florile lui Luchian se stabilesc dialoguri între dragostea sa de viaţă şi conştiinţa caducităţii acesteia, ceea ce conferă imaginilor o notă discretă de melancolie, de regret.[22]

Când nu a mai putut picta oameni și nici peisaje, i-au rămas mereu alături, florile.

Concluzii

Arta lui Ştefan Luchian se constituie într-un tot unitar, realizat atât pentru colecţii particulare, cât şi pentru sălile de muzeu.

Sincer cu sine artistul transmite această stare privitorului,simplu iubitor de frumos, colecționar sau nu,celor ce studiază sau sunt deja specialiști în istoria artei  și  critica de artă.

Asimilându-şi lecţiile contemporanilor (Grigorescu, impresionişti, arta germană, arta marilor muzee pariziene), Luchian a mers totuşi pe un drum propriu urmându-şi instinctul şi sufletul profund ataşat de marele suflet al neamului său românesc.[23]

Regăsim exprimarea acestei legături și în lucrările pe care le avem tezaurizate la Iași.Maestru şi deschizător de drumuri în pictura românească, a muncit chinuit de boală ani întregi cu o tenacitate neînfrântă. Cu un suflet  modest şi blând, fără să epateze, rămâne un mare artist, unul dintre cei mai mari coloristi români, iubit atât în decursul scurtei sale vieţi, cât şi după marea trecere la fel după cum şi el a iubit: viaţa , oamenii, florile, natura de pe meleagurile româneşti.

Luchian a creat dintr-un sentiment de iubire profundă, nefiind un pictor „cerebral”, calculat precum era Pallady, ci cu prisosinţă a fost un artist solar. În marea simfonie de culori a lumii, în Pantheonul de lumină, culoare şi frumos, genial transpusă și de alți artiști ai epocilor, avem şi noi, prin Ștefan Luchian, lucrări cu valoare inestimabilă,în Marea Expoziție a creației universale.

          Ștefan Luchian a creat o artă sublimă, în afara convenţiilor şi constrângerilor, un iubitor de libertate, înzestrat cu geniu creator, cu o imagine justă şi clară asupra artei, pornită din eul său răscolit de suferință și resemnare în fața bolii.Cu toate  încercările, i-a rămas pe chip aceeași privire încărcată de iubire şi iertare cu care ne urmărește și astăzi când îi așezăm în simțiri,nemuritoarele lucrări.

Bibliografie

1.Alexandru ,Ioan, Luchian, Editura Meridiane, București,1978.

2.Drăgut, Vasile, Luchian, Eidtura Meridiane,București,1968.

3. Comărnescu, Petru, Luchian, EdituraTineretului,București, 1965.

4. Ciucă, Valentin, Pe urmele lui Ștefan Luchian,Editura Turism,București,1990.

5.  Enescu,Theodor, Scrieri despre artă, Editura Meridiane,București,2000.

6. Jianu, Ionel,Petru Comărnescu,Petru,  Luchian, Editura de Stat pentru literatură și artă, Bucureșri,1955.

7. Paradais, Claudiu,Valori ale picturii româneşti în Muzeul de Artă din Iaşi, Editura CCES,1970.

Surse online


[1] Valentin Ciucă, Pe urmele lui Ștefan Luchian,Editura Turism,București,1990,p.34.

[2] Ibidem,p.35.

[3] Ibidem,p.38.

[4] Jacques Lassaigne,Stefan Luchian,Editura Meridiane,București, 1972,p.20.

[5] Valentin Ciucă,op.cit.p.126.

[6] Valentin Ciucă,op.cit.p.128.

[7] Ibidem,p.130.

[8] Ionel Jianu, Petru Comărnescu,  Luchian, Editura de Stat pentru literatură și artă,1955,p.133.

[9] https://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?tit=pictura–Luchian-Stefan–Fantana-de-la- Brebu&k=588505C0E23246A7B51E418B8E50AE42

[10] Petru Comărnescu,Luchian, EdituraTineretului, 1965, p.227.

[11] Ionel Jianu, Petru Comărnescu, op.cit.p.133.

[12] Ionel Jianu, Petru Comărnescu, op.cit.p.134.

[13] Ioan Alexandru,Luchian,Editura Meridiane, București,1978, pp.10,11,19.

[14] Claudiu Paradais ,Valori ale picturii româneşti în Muzeul de Artă din Iaşi,1970, p.66.

[15] Petru Comărnescu,op.cit.pp.229,238,269.

[16] Theodor Enescu,Scrieri despre artă, Editura Meridiane,2000,pp.226,227.

[17] Petru Comărnescu,op.cit.pp. 248, 268, 269, 270.

[18] Ioan Alexandru,op.cit.p.16.

[19] Ibidem, pp.21,22.

[20] Ibidem,http://clasate.cimec.ro

[21] Petru Comărnescu,op.cit.p.148.

[22] Claudiu Paradais ,op.cit.pp.63,66.

[23] Vasile Drăgut, Luchian,Editura Meridiane, București,1968,p.33.

Publicat în Arte vizuale, Cultură, Expoziție, Idei, RecenziiRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *