Navetistă de felul meu…

Navetistă de felul meu, mai ales în ultimii ani, nu pot să nu remarc nu doar diferențele culturale dintre Canada și România, dar și mentalitățile diametral opuse.

Balcanismul nostru proverbial este, până la urmă, un modus vivendi, mai ales pentru prima generație de emigranți. Vorba ceea: poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Până și noțiuni ca bătrânețea și tinerețea sunt percepute în mod divers, ca niște volatile semne amprentate diferit geografic.

Dacă românul își așază existența în jurul puilor, construindu-le și planificându-le, mai mult sau mai puțin, viitorul și zestrea materială, ca să nu „plece de la lingură și furculiță, ca mine”, tânărul canadian își ia zborul devreme de acasă, aproape imberb, alungat de o normalitate socială, care îi așează pe umeri o oarecare presiune: jena de a sta împreună cu părinții la maturitate. Tinerii arțarieni sunt protagoniștii nu doar ai propriilor greșeli inerente, dar și ai rezolvării acestora. Își fac cariere, uneori renunță după ani de școală și schimbă macazul meseriilor, indiferent de vârstă, își plătesc singuri cheltuielile școlarizării și repetă aceeași traiectorie precum părinții lor.

Au o oarecare detașare față de viață: jobul e doar job, boala doar boală și haina doar haină. Nu construiesc statui inutile și nici dependențe existențiale.

Fauna caracterială se repetă și în Canada, ca o hartă general umană, însă mentalitatea și educația produc, din punct de vedere social, o altă tipologie de individ. Detașarea anulează acel fatalism mioritic cu care noi, emigranții români, venim prin bagaje. Copiii noștri suferă de un transplant de valori și devin mult mai permisivi decât națiunea din care ne tragem seva.

Vârsta senectuții este și ea un film diferit pentru cele două popoare, aflate la opt mii de kilometri distanță. Românul, ieșit la pensie, își întoarce privirea spre sine, făcând un inventar al bunurilor materiale dobândite și al tarelor fizice, consecințe ale muncii de o viață și ale uzurii firești a organismului. Amar, se autoproclamă bătrân, neputincios din punct de vedere social și devine veșnicul abonat la farmaciile naționale, dese precum ciupercile după ploaie. Se auto-condamnă și este încurajat în acest păgubos experiment. Societatea îl exclude și, pe măsura înaintării în vârstă, se întâlnește peste tot cu propria-i inutilitate, care-l împinge la margine, demonstrându-i legal, prin instituțiile statului și, uneori, prin propriii copii, că finalul nu este deloc apoteotic. Vorba că „cine nu are bătrâni, să îi cumpere”, nu prea are rezonanță în țara lui Eminescu. Satisfacția supremă a românului aflat în toamna vieții este împlinirea copiilor, el lăsându-se, nu pe planul al doilea, ci pe al două sutelea.

Un canadian, pe de altă parte, percepe vârsta pensionării ca pe o altă etapă – un nou început în care timpul are, în sfârșit, răbdare. Agoniseala și-o investește în călătorii și într-o viață petrecută după plac. Își cheltuie cu înțelepciune momentele, în paralel cu copiii și nepoții, protagoniștii vieților proprii. Se retrage, de cele mai multe ori, în case de bătrâni pentru a avea companioni de aceeași vârstă. Are emoții adolescentine de multe ori – pentru că inima nu face riduri – viață socială și existență activă. Ajunge și el la spital, uneori pentru reparații capitale, dar își cultivă bucuria fiecărei zile.

Trăiește pe aceeași planetă, sub același soare, însă bucătăria internă e altfel amenajată.

Publicat în LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *