Oglinzile sufletului artistei vizuale Corina Melinte

A pătrunde în tainele sensibilului presupune, în primul rând, o deschidere față de lume, o disponibilitate de a o oglindi. Într-o mare măsură, identitatea noastră este definită de ceea ce se reflectă în interiorul nostru. Pictura și meditația par a fi ipostaze ale acestei reflectări. Totuși, atât pictura, cât și meditația se prezintă ca forme de oglindire duală; în ele, imaginea lumii se îmbină cu cea a pictorului care creează și a spectatorului care contemplă. Universul se reflectă în spiritul artistului, iar artistul, la rândul său, se revelează prin modul în care interpretează pictural acest univers.

            Momentul gândului care reflectă realitatea este apanajul științei, în timp ce actul pictural, în care artistul se caută și se regăsește prin oglindirea lumii, aparține domeniului artei. Apoi, urmează contemplatorul, care, în loc să reflecte, se lasă purtat de creația artistică, aspirând să redescopere unitatea originară a lumii și să se integreze într-o totalitate a cunoașterii al cărei principiu, în cazul în care este autentic, nu poate fi decât unic. La această forță integratoare a oglindirii sufletești se alătură  Corina Melinte, prin expoziția  de pictură „Oglinzile sufletului”, curatoriată de Prof. univ. dr. Constantin Tofan, și al cărui vernisaj a avut loc pe 07 martie 2025 la Galeria Absida Iași.

            Pictura Corinei Melinte nu este doar un spor de satisfacție senzorială, ci, deopotrivă, al unui spor de cunoaștere. Nu e doar o plăcere, e o descoperire. Ce poate descoperi privitorul ? Poate descoperi emoția, poate descoperi cunoașterea-trăire, poate descoperi experiența afectivă, poate descoperi acel altceva, acel dincolo – acea  iluzie a  lumilor și libertăților posibile

Iluzia nu este sinonimă cu ambiguitatea, ci cu o mărturisire intelectuală. Ea  se transformă într-o dilemă, invitându-ne să ne întrebăm „de ce nu?” și „nu cumva?”. Cei care  aleg să lucreze cu iluzia, așa cum face Corina Melinte, se află pe o cale ce deschide porți către universuri alternative și reinterpretări ale realității.

Ca o romantică târzie, Corina își imaginează, prin tușe sigure pe pânzele sale, că lumina colorează, entuziasmează tonul și e convinsă că aceasta  nu există decât cu condiția de a fi înconjurată de tenebre. Revelator este cum Glasul cavernei  ne creează iluzia introducerii într-o lume subterană, simbolică, unde ecourile trecutului se împletesc cu prezentul, iar lumina cunoașterii se strecoară stânjenită,  firavă și fragilă spre suprafața lumii. Tehnica mixtă folosită  sugerează un dialog între materialitatea picturală  și ritmul sunetului, iar  contemplatorul intră într-o stare de mirare și începe  să asculte „glasul” ascuns în straturile de culoare și formă, unde amintirile  și trăirile prezente coexistă.  Dacă privim numai culoarea tablourilor  observăm că această culoare devine din întunecată, clară, din melancolică, vioaie, și din neagră aproape albă. Ea, culoarea, creează iluzia că  din adâncuri se ridică la suprafață  și  din rigidă devine suplă, că dintr-o materie uleioasă ajunge să fie mată și fascinantă. Poarta Regală, Spre cunoaștere, Spre niciunde, Oaza sunt exemple evidenteîn acest sens.

 Apoi tonurile capătă o strălucire vie, desenul se pierde în jocurile de lumină ceea ce înseamnă că artista se bazează exclusiv pe o observare mai atentă și mai proprie a legilor coloritului.  Privirea ei are în genere un fel de a vedea foarte just și senzații deosebit de delicate – aerul liber, lumina difuză sau adevărata  lumină solară, fâșia portocalie a soarelui apunând, aglomerările de alb nuanțate fie cu galben de crom, fie cu lac trandafiriu, fie cu albastru azurit cum ar fi Glasul soarelui, Lamura mierii, La începutul timpului,

 Dar ca să nu pară că o preocupă numai această neobosită curgere, timpul, Corina  se preocupă și de întinderea statică, spațiul plastic, pe care ni-l dezvăluie mai mult sau mai puțin indiferent prin Tăcerea glaciară  care ne dirijează privirea spre un  peisaj de liniște și contemplare dar și de distanțare. Și pentru că în spațiu sunt oricând posibile reîntoarcerile,  Cumplita simetrie vrea să ne marce vizibil . Prin utilizarea unei palete de culori contrastante, Corina reușește să creeze un echilibru precar, dar captivant, între ordine și haos. Simetria nu este doar un principiu estetic, ci și o reflecție asupra vieții, care, în esența sa, oscilează între stabilitate și tumult. Aici, privitorul  își poate  reexamina concepțiile despre echilibru și armonie, depre volum și formă, despre valoare și culoare.

Artista știe că timpul e infinit de   agresiv. Asupra spațiului avem o autoritate pe care timpul ne-o refuză. De aceea  Surzenie, devine o metaforă prin care se explorează limitele percepției și care  sugerează o lume în care sunetul devine un element absent, iar tăcerea se transformă în protagonist. Această absență nu este o lipsă, ci o formă de prezență profundă, ce invită la o meditație asupra trăirilor interioare  și a modului în care acestea ne conturează realitatea.

Iar Surzenie conduce la  Efemer  devoalând fragilitatea, vulnerabilitatea, precaritatea. Efemer cu  nuanțele sale delicate și formele eterale, ne reamintește că tot ceea ce este vizibil este trecător. Pictura devine o celebrare a momentului, un strigăt tăcut al frumuseții care se descompune, dar care, în același timp, lasă  o amprentă durabilă asupra sufletului nostru.

În Memorii ancestrale, se îmbină elemente de tradiție cu o viziune contemporană, creând un dialog imaginativ între artist și contemplator.

Suflarea Demiurgului propune o viziune asupra creației, o reprezentare a forței vitale care animă universul. Aici, culorile vii, aproapre foviste și formele dinamice sugerează o mișcare perpetuă, un dans cosmic din care se naște efemerul. Pare un  omagiu adus actului creativ, care transcende limitele umane și se leagă de o forță divină.

Veșmânt de cedru abordează ideea de protecție și refugiu. Folosind texturi și nuanțe ce evocă multă căldură și stabilitate, artista  ne oferă o viziune asupra siguranței interioare. Privitorul intuiește  că, deși lumea poate fi tumultuoasă, există întotdeauna un loc în care se poate  găsi liniște și echilibru.

În Triplu cerc deschis, se explorează ideea de conexiune. Cele trei cercuri sugerează interacțiunea dintre om, comunitate și univers, invitând privitorul să își regândească locul în univers. Lucrarea devine un simbol al unității, al interdependenței și al necesității de a ne conecta cu ceilalți.

Iluzia, ca formă specifică a percepției,  ne confruntă cu ambiguitatea lumii dar se  vrea văzută în nevăzut, se vrea visată în nevisat. De aceea Corina Melinte prin creația sa  ne cheamă „Spre Cunoaștere” „Spre Visare” pentru a porni   o călătorie interioară – în care  descoperim că există oglinzi și pentru spirit, și că aceste oglinzi ale sufletului reflectă  toate iluziile și toate lucrurile concrete ale lumii.