Oi, aista… nu dai șî tu un rachiu?

„Di la Dumnezău la vali
 tăți îs hoți și vrau parali!”
(Vasile Adochiței)

Satul copilăriei mele, Ibăneștii, șters de pe unele hărți, deși este loc istoric important nu numai pentru cronicarul Ion Neculce, sat ocolit de plumbul lui Stalin când a răpit din fostul județ Dorohoi cele nouă comune, a devenit subiect important în mass-media în urma tragediei de la Fabrica de cașcaval. N-a prezentat importanță și n-a fost luat în seamă niciodată ca acum, din cauza acestui eveniment nefast. Întâmplări s-au petrecut, au fost, și subiecte se găseau, inspirau la povești dar…

Ultimul pinten din lanțul Munților Bucovinei, în Măgura Ibăneștilor, este carieră de piatră pentru cei mai buni fântânari din ținut, cotă topografică, valorificată de soldații nemți pentru construirea unui observator, obiectiv ce a dăinuit multă vreme, și după ce l-au demolat locul a rămas cunoscut la observator. Noaptea tractoarelor în flăcări, ispravă a orfanilor familie Z…; procesul grupului de țărani în frunte cu moșu’ Tiță Carp, flagrant organizat de oamenii securitații la Baza de predare a cotelor de cereale; Tribunalul poporului instalat în Școală să judece dușmanii statului socialist – chiaburii – viperele satului, când se ascuțea lupta de clasă a oamenilor cu pământ puțin și fără surse de câștig în Târgul apropiat, Dorohoi. Sunt doar câteva fapte care, folosite de condeieri inspirați îmi puteau face celebră localitatea. N-au fost însă știri de interes național și nici atâtea surse de a transmite „bombe” ca în prezent.

Prin dezmembrarea CAP-ului, s-a ivit ocazia… și omul nou, crescut și educat de sistem și-a revendicat dreptul de proprietar. Ce-a fost al nostru, astăzi este al meu. Întâi de toate, mijloacele fixe, clădiri, mașini, unelte,… , au fost împărțite… celor mai gălăgioși, și obiectivul cel mai aprig disputat, „cartoful fierbinte”, era magazia de cereale, clădire importantă, construită solid, ce și-o revendica proprietarul… terenul său agricol. Nu se putea negocia cu omul. Făcuse pușcărie pentru viol, avusese un conflict cu un tractorist… un fel de Mitrea Cocor, un vlăjgan mai șmecher decât atacatorul, a început să urle cerând ajutor că-l omoară și, martoriii l-au înfundat pe recidivist și-a făcut din nou pușcărie. După `89, fostul miner, că după ispășirea pedepselor, a vrut să se „pocăiască” la mină, a pretins și-a fost crezut de „noii politicieni” luptător anticomunist… cooptându-l în Comisia pentru retrocedarea proprietății. Convins să renunțe la pretenția asupra magaziei de cereale, a cerut în locul pământului sterp parte din grădina vecinului, om în vârstă. Și… de aici începe povestea…

Fără sursă de apă, fără canalizare, Magazia a devenit Centru de colectare a laptelui – o minimă sursă de venit pentru gospodăriile satului, oarecum sărac. Ce s-a întâmplat după asta… e complicat. Oameni modești, simpli, chiar de mâna a doua, dar inventivi, cu idei, mulțumiți de locul pe care-l ocupă, dornici de căpătuială, fără pretenții de a urca mai sus pe scara valorilor, departe de conducere și scutiți de controale, sunt convinși că ceea ce fac capitaliștii în satul lor putem face și noi într-al nostru. Și „ingineriile” lor au dus în cele din urmă la tragedia de la Ibănești. Patru oameni au plătit cu viața și vinovații se vor afla că-s victimele. Se vor găsi procurori, judecători și avocați să motiveze. Veștile despre tragicul eveniment m-au cutremurat și m-au întristat profund. La marginile Țării e raiul călcătorilor de lege și nu-i nimeni să le pună „lanțul în coarne”. Părintele meu a fost victima unui abuz în legătură cu locația așa-zisei „Fabrici” pentru a satisface pretențiile omului din Comisia retrocedărilor.

Mi se făcuse lehamite, obosisem. Toate încercările mele de a-i determina pe noii slujbași ai statului de drept să citească și să aplice corect Legea 19, a retrocedării proprietății s-au lovit de optuzitatea și hiclenia unor inși cu intenții vădit ascunse de a folosi momentul căpătuelii cu acte în regulă. Epuizasem toate dovezile, argumentele, insistențele, rugămințile… toate înjurăturile ortodoxe (evident în surdină), mă rog, tot arsenalul de care dispuneam și-mi dădea dreptul să-mi recuperez grădina din ograda copilăriei. Scopul acestui demers a rămas și astăzi același, să fac o fântână în memoria Părinților, să donez locul comunei pentru Monumentul Eroilor, dosit și demolat de fostul regim, ascuns în Cimitirul din Deal și, să plantez cinci stejari. Geaba și zadarnică mi-a fost osteneala. Ceea ce bunicii mei au căpătat în 1923 pentru fapte de arme la Smârdan, Grivița și în Războiul cel Mare i-a fost răpit Părintelui meu pentru a satisface interese dubioase, ilegale.

Mi s-a gâtuit șușaua spre Ibănești, cărara-i mai lungă și pasul mi-i oastenit. Mă duc din ce în ce mai rar pe acasă. N-am mai fost dinainte de pandemia de Covid, și-am rămas de atunci cu un gust amar. Colțul de grădină rupt din ograda noastră, violatorul l-a îngrădit cu gard de sârmă, o să-l restituie cu despăgubiri pentru folosință! La casa părintească cineva a zidit geamul, lăsând un ochi, o lucarnă drept fereastră. În centrul satului, Școala primară „Gh. Gh. Burghele”, ctitorie a reformelor de la începutul sec. XX, când Spiru Haret și Constantin Angelescu – „Doctorul cărămidă” s-au angajat să lumineze poporul, „oficialii” contemporani au adus-o în paragină până ce s-au hotărât să ridice în fața ei o dugheană pentru „gaiță”, elastic pentru chiloți, chibrituri, ulei și alte mărunțișuri – și asta pe terenul de volei. Și cum ședeam eu uimit de ideea ce le-a fulgerat tărtăcuța amintindu-mi zis-a lui Creangă „cumplit meșteșug de tâmpenie”, un țăran drăcos ce m-a depășit în mers, a zis ca pentru el dar să aud eu: „Di la Dumnezău la vali, tăți îs hoți și vrau parali!”. S-a întrebat cineva dintre „viniticii” șefi comunali câți școlari au ajuns medici, învățători, ingineri, ofițeri, profesori universitari. Eroi ai neamului căzuți la datorie?… bine că la Primărie s-au făcutnemuritoriprimarii, consilierii… Stând și minunându-mă de starea deplorabilă în care a ajuns Școala mea unde am jucat prima piesă de teatru în cl. I-a, întrebându-mă unde o fi clopoțelul Școlii care ne chema la ore, din spatele meu, un imberb mi s-a adresat „Oi, aistanu dai și tu un rachiu?” M-am uitat la el, fără o anume expresie și mi-am văzut de cale reținând unele cuvinte dintr-o înjurătură care se poate auzi oricând în România educată!

28 iunie 2024

Publicat în Actualitate, IdeiRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *