Pianiste celebre de-a lungul secolelor

„Palatul Alb de pe strada Albă” – așa cum este cunoscută Casa Joseph Zoller de pe strada Elena Doamna din Iași – ascunde între zidurile sale istoria nu doar a industriașului Joseph Zoller, dar și a celorlalți membri ai familiei. În curtea casei memoriale se află manechinul ce o înfățișează pe fiica cea mică a marelui industriaș, pianista Elsa Zoller. Făcând parte dintr-o familie bogată, mezina familiei are parte de o educație aleasă, studiind pianul la Conservatorul din Iași.

Pianul, ca instrument muzical, a fost inventat la sfârșitul secolului al XVII-lea și s-a răspândit în societatea occidentală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind astăzi unul din cele mai melodioase și folosite instrumente muzicale. La începuturile sale, în jurul anului 1700, a fost considerat o invenție speculativă. Produs de meșterul Bartolomeo Cristofori pentru Ferdinando de Medici, Marele Prinț al Florenței, pentru un timp, pianul a constituit instrumentul capetelor încoronate. Mai multe exemplare aparțineau reginei Maria Barbara a Spaniei, eleva compozitorului Domenico Scarlatti, aceasta fiind una din primele pianiste din lume.

De-a lungul secolului al XVIII-lea și al XIX-lea pianele erau, în general, proprietatea nobilimii și a aristocrației, nefiind accesibile familiilor de rând. În ciuda faptului că studiul pianului era mai frecvent la fete decât la băieți, ele erau, totuși, descurajate să cânte la pian în mod profesionist și au fost învățate mereu să nu-și ia în serios aspirațiile muzicale. Cu toate acestea, fetele care știau să cânte la pian erau considerate mult mai atractive și mai de dorit în fața bărbaților pentru că instrumentul în sine constituia un simbol al statutului social, iar capacitatea de a cânta era o dovadă a unei căsătorii alese.

Printre interpretele de început ale acestui instrument se remarcă Emma Wedgwood, nepoata bogatului industriaș Josiah Wedgwood, aceasta luând lecții de pian de la nimeni altul decât Frédéric Chopin. După căsătoria sa cu Charles Darwin, Emma va continua să cânte zilnic la pian, avându-l ca auditor pe soțul său.

Clara Schumann, soția compozitorului Robert Schumann, a fost printre primele femei care au făcut carieră la acest instrument, în plus, ea scriind și compoziții pentru pian. Este considerată femeia care a schimbat istoria muzicii și care a distrus mitul că sexul feminin este incapabil de creații artistice. Operele sale muzicale se caracterizează prin linii melodice diafane, lirice, fiind exemple cu adevărat elocvente pentru epoca romantică. Despre stilul său interpretativ s-a afirmat că atunci când atingea clapele pianului, mâinile ei păreau vrăjite, tehnica sa fiind una desăvârșită. În tainele acestui instrument, Clara Schumann a fost inițiată de tatăl său, Friederich Wiech, care, pasionat fiind de muzică, a fondat o fabrică de piane și un centru de împrumutat partituri.

Venind mai aproape de zilele noastre, unele dintre cele mai importante pianiste ale secolului XX au fost Martha Argerich  și Maria Jaos Pires. Cea dintâi este recunoscută ca fiind una dintre cele mai mari pianiste din istorie. Cu un repertoriu extrem de complex și de variat, Martha Argerich domină lumea pianului încă din anii 60. Fiind înzestrată cu o tehnică extraordinară, ea a reușit să-și pună amprenta personală pe unele dintre cel mai solicitante compoziții pornind de la Franz Liszt și Serghei Prokofiev, până la impresionistul Maurice Ravel ori experimentalistul Olivier Messiaen. Despre Maria Joao Pires, o altă mare pianistă a vremurilor noastre, putem spune că este recunoscută pentru abordarea proaspătă și ingenioasă adusă compozițiilor lui Wolfgang Amadeus Mozart, Franz Schubert și Frédéric Chopin.

Printre pianiștii contemporani se remarcă Helene Grimaud, pianistă de origine franceză ce s-a evidențiat prin tehnica impecabilă, pasiunea și sensibilitatea sa poetică, compozitori precum Ravel, Beethoven, Debussy, Liszt și Brahms făcând parte din repertoriul său muzical, Yuja Wang, pianistă de origine chineză, recunoscută în lumea muzicală pentru virtuozitatea sa absolut remarcabilă, cântând pasaje la o viteză și o acuratețe impecabilă, greu accesibilă oricărui interpret – aceasta a fost printre pianistele invitate frecvent la Festivalul „George Enescu” -, Valentina Lisitsa, pianistă de origine slavă, ce s-a remarcat prin interpretarea în mod special a lucrărilor compuse de Frédéric Chopin, tehnica sa pianistică fiind specializată pe stilul romantic. Desigur, pe lângă toate acestea merită menționată și Lola Astanova, pianistă de renume mondial, cu o tehnică ce frapează orice ascultător, în special pentru stilul ei vestimentar, ca și al Yujei Wang de altfel care a șocat publicul cu rochiile sale lungi cu șlițuri ce taie respirația. Astanova prezintă o imagine a femeii scoasă din dress-code-ul sobru și academic, propunând o emancipare a garderobei feminine, demonstrând că se poate cânta Rachmaninov și Chopin nu numai în rochie de mătase lungă, ce atinge pedalele pianului, ci și în salopetă de dantelă ori în rochii scurte, inspirate din lenjeria de boudoir, ce lasă la vedere piciorul și pantoful cu toc înalt, cui.

În Belle Epoque-ul românesc era imperios ca fetele să știe să cânte la pian și băieții la vioară (bunăoară, orice părinte voia să aibă în casă un mic Enescu). Și la noi s-au remarcat câteva pianiste de salon, iar în perioada contemporană avem câteva nume care au traversat granițele acestei țări.

Elena Bibescu și Cella Delavrancea au studiat pianul și și-au făcut o carieră din acest instrument.

Elena Bibescu a luat lecții de pian de la unul dintre cei mai buni pianiști ai secolului XX, Anton Rubinstein (interpretul preferat al lui Piotr Ilici Ceaikovski) și a studiat doi ani de la zile la Conservatorul Imperial din Viena unde a fost distinsă cu medalie și diplomă de onoare. Saloanele sale muzicale, fie ținute la București ori la Paris, erau frecventate de unii dintre cei mai importanți și influenți compozitori ai epocii, printre oaspeții ei numărându-se Franz Liszt, Richard Wagner, Camille Saint-Saëns, Claude Debussy și alții. Mai mult decât atât, ea este cea care l-a promovat pe George Enescu în cultura franceză, fiind protectoarea acestuia.

Cella Delavrancea-Lahovary a fost una dintre cele mai cunoscute pianiste și profesoare de pian din prima jumătate a secolului XX, fiind fiica scriitorului Barbu Delavrancea. A urmat cursurile Conservatorului de la București și un stagiu de perfecționare la cel din Paris. A oferit multe reprezentații în România și în Europa, a cântat alături de George Enescu în recitaluri de sonate. Ca profesoară a format unii dintre cei mai importanți pianiști români precum Dan Grigore sau Radu Lupu. Fiind extrem de longevivă, a fost primul interpret român ca a participat la propriul centenar, pe care l-a sărbătorit la Ateneul Român (1988) printr-un concert de gală unde a cântat alături de elevul său, Dan Grigore.

Alte pianiste de origine română din acea perioadă care merită menționate sunt Clara Haskil, pianistă de naționalitate română renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic, fiind considerată de critici cea mai bună interpretă a lui Mozart, Constanța Erbiceanu, profesoară de pian și om de cultură și Florica Musicescu, fiica celebrului Gavriil Musicescu, considerate ca fiind fondatoarele școlii române de pian.

Din perioada contemporană s-a remarcat pianista ieșeană Raluca Știrbăț, un adevărat fenomen al anilor 90, fiind de mică dotată cu un talent absolut uimitor și cu o capacitate de a interpreta piese dificile încă de la vârste fragede, debutul ei pe scenă având loc la vârsta de șase ani unde a interpretat Concertul pentru pian și orchestră în Re Major compus de Joseph Haydn, susținut alături de una dintre cele mai importante orchestre române, Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu” din București. După ce a studiat un an la Conservatorul din Iași, Raluca Știrbăț a urmat drumul străinătății, alegând să-și continue studiile la Universitatea de Muzică din Viena, la clasa domnului profesor Jürg von Vintschger. A câștigat numeroase premii, a făcut înregistrări cu repertorii diverse, însă munca sa cea mai importantă este direcționată spre reeditarea operei lui George Enescu după manuscrisele originale aflate în Paris și spre promovarea unuia dintre cei mai mari compozitori român, ea fiind și cea fără de care Casa de la Mihăileni, unde a copilărit Enescu, nu ar fi fost recondiționată, restaurată și devenită, în prezent, centru cultural și spațiu de audiție pentru concerte.

Indiferent de părerea lumii, care afirma cu aplomb că femeile sunt incapabile să creeze artă, exemplele oferite în articolul de față atestă faptul că nu numai că femeile pot fi creatoare, dar că pot fi și niște interprete ce vrăjesc prin tehnica și puterea lor de interpretare publicul, că au capacitatea de a forma caractere și de a promova valori și chiar de a aduce prin creațiile lor muzicale o contribuție importantă la repertoriul muzical internațional.

Publicat în Cultură, MuzicăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *