Sabina Brândușe: „Vreau să explorez și experimentez neîncetat”

Un interviu cu actrița Sabina Brândușe despre teatru, psihodramă, art-terapia, pasiunea sa de a călători și țările vizitate, călătoria ei de suflet și ce întâmplări hazli a trăit și cum a trecut pericolele din călătorii.

Monica Andrei: Cum îmbini actoria cu călătoria? Care este pe locul întâi acum: actoria sau călătoria?
Sabina Brândușe: Călătoriile îmi sunt sursă de inspirație pentru actorie. Nu există un loc întâi, peregrinările mi le fixez în funcție de activitatea profesională, căreia pe lângă actorie și training (ateliere de dezvoltare personală prin teatru) i s-a adăugat de curând art-terapia.

M. A. : Ai absolvit de curând un master, deși ai niște ani de teatru, unde găsești util în teatru cunoștințele dobândite la masterul absolvit?
S. B. : Da, sunt proaspăta absolventă a Masteratului de Terapie prin Teatru și Artele Spectacolului, al doilea program de masterat pe care l-am urmat în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, București. Găsesc util acest program, ca orice altă experiență de viață sau școală urmată, pentru meseria de actriță care își trage seva din bogăția de lucruri trăite, simțite, cunoscute, învățate, pentru flexibilitatea și înțelegerea unei dimensiuni aprofundate a lucrului în grup, precum și a înțelegerii diversității psihologiei umane.

Mai mult decât atât, găsesc teatrul util în terapie, fie că este vorba de art-terapie sau psihodramă. În momentul de față sunt anul doi, din cei patru, în formarea în Psihodramă, ceea ce mă ajută să îmbin cele două direcții profesionale care m-au bântuit încă din adolescență: actoria și psihologia.

Pornind de la faptul că arta are ca scop intrinsec terapia, mă folosesc de orice prilej, cu atât mai mult în această perioadă pandemică, care a generat o mare nevoie de sprijin, pentru a-mi facilita și a oferi și celor interesați (în cadrul atelierelor de dezvoltare personală ori a ședințelor de art-terapie) contexte de cunoaștere, autocunoaștere și gestionare sănătoasă a momentelor de criză sau lipsuri.

 M. A. : În ce spectacole joci?
S. B. : Odată cu pandemia am încetat să joc spectacolele pe care le aveam în repertoriul Teatrului Tineretului Piatra Neamț, însă m-am bucurat de câteva mici proiecte care m-au readus pe platourile de filmare, precum și de noua postură, cea de art-terapeut.

M. A. : De ce călătorești?
S. B. : Din curiozitate, din nevoia de a cunoaște și a mă cunoaște, pentru că nu pot sta locului și pentru că nu mă pot mulțumi cu puțin: vreau să știu, să trăiesc, să simt intens, să explorez și experimentez neîncetat.

M. A. : De unde vine pasiunea pentru călătorie?
S. B. : De la tata, e o pasiune dobândită. De mic copil umblam hai-hui prin țară și statele mai mult sau mai puțin vecine împreună cu el și familia mea, toți cinci și bagaje pe măsură înghesuite în cea care a fost Dacia noastră roșie 1300.

M. A. : Cum îți planifici călătoriile? În câte țări ai fost?
S. B. : Am ajuns în 75 țări până acum, iar călătoriile mi le planific, în general, în funcție de gradul de noutate pe care mi-l aduc. Prefer oricând un loc nou unuia în care am mai fost, ceea ce a început să facă alegerile mai grele deoarece nu toate cele 195 țări sunt accesibile, deschise sau prietenoase cu călătorii.

M. A. : Cât timp pe an călătorești și cum îți stabilești traseele?
S. B. : Nu am un standard, călătoresc cu fiecare ocazie ivită, perioadă liberă și sumă de bani câștigată. Probabil că se adună vreo două, trei luni pe an. Îmi place să păstrez mereu o doză de surprindere, motiv pentru care nu am itinerarii sârguincios prestabilite. În funcție de nevoi și dispoziții aleg: natură (mare dacă vreau să lenevesc pe plajă cu o carte în mână, munte dacă vreau să fac drumeții și să pregătesc picnicuri, safari dacă vreau lecții de geografie și zoologie pe viu), prin Europa dacă vreau să colind orașe, să rătăcesc prin muzee, biblioteci, teatre, să merg la concerte și spectacole, ori peste mări și țări dacă am poftă de aventură… Iar majoritatea opțiunilor decurg din dorința mea nestăvilită de nou și aventură.

M. A. : Psihologii spun despre pe cei care pleacă des că sunt „drumari”. Totul se întâmplă pe fond nervos. Călătoria devine un stupefiant. E ceva asemănător cu cel care apucă alcoolul, sau mâncarea, sau dulciurile, sau face sex, sau mai rău, drogurile. Altfel spus, este o insatisfacție între a fi și a trăi. Este călătoria pentru tine o terapie?
S. B. : Da, este o căutare specifică terapiei și un stupefiant pentru setea de aventură. Nu m-am gândit până acum că pot fi un drog călătoriile, însă, dacă stau bine să mă gândesc, da, sunt dependentă de ele. Uite, nici măcar în perioada asta de pandemie nu am putut sta locului și am noroc că eu și soțul meu împărtășim această plăcere: am fost într-un „roadtrip” cu mașina noastră care are deasupra un cort (I Kamper) prin pădurile din împrejurimi, apoi pe toată coasta bulgărească a Mării Negre, am mers în Spania (Tenerife), Egipt, Kenya, Tunisia, urmează să plec săptămâna viitoare în Elveția, apoi până în Georgia cu mașina cu cort cu tot… Asta până la începutul toamnei, însă sper ca până în iarnă să mai am posibilitatea de a cutreiera și în alte direcții.

Pentru mine a sta într-un loc e moarte curată. Tot în pandemie, decembrie-februarie 2021, ne-am luat o chirie la Brașov și am cutreierat toate județele din jur, după care ne-am mutat, pentru a 19-a oară în viața mea, din inima capitalei pe malul lacului Snagov, din nevoia de a fi mai liberă și mai aproape de natură. Nu pot accepta ideea de a mă închide între patru pereți, de a vedea doar betoane, simt că mă sufoc. M-am născut și am trăit primii 20 ani la Brașov, la poalele pădurii, cu creste de munte oriunde priveam, fie și strecurate printre blocuri.

M. A. : Călătoria presupune niște costuri pentru transport (bilet de avion, bilete de transport pentru autobuz etc), cazare, mâncare, bani de cheltuială. Cu salariul de la teatru nu prea poți ajunge în multe țări, tu călătorești des, multe zile pe an. Cum reușești? Vreau să știu secretul, că îmi place și mie să merg în excursii.
S. B. : Nu am niciun secret. Trăiesc în cuplu, amândoi avem venituri, mai mari sau mai mici, în funcție de perioade, căci suntem în domeniul spectacolelor amândoi, și în funcție de bugetul de care dispunem facem alegeri în ceea ce privește destinațiile și forma de cazare: cu cortul, la un Airbnb ori hotel, în țară, Europa sau pe alt continent.

Noi în asta investim, asta ne place să facem, așadar prioritizăm călătoriile în pofida achiziționării unei case, a unei garderobe extravagante, a unor mașini care să întoarcă capete ori a economiilor care ne vor aduce liniște la vârsta pensionării. Alegem să trăim în prezent, timpul acesta este singurul garantat.

M. A. : Mergi cu prietenii în călătorii, familia, sau doar cu soțul? Cum e mai bine să călătorești, în gașcă sau în doi?
S. B. : Prima mea opțiune este cuplul. În doi îmi este mai ușor să îmi satisfac nevoile, căutările, dorințele. Mai mult decât atât, călătoriile alături de soțul meu ne aduc și un timp petrecut împreună pe care de multe ori nu îl avem, fiind ocupați cu job-urile, spectacolele, școlile sau formările.

Totodată, am fost în vacanțe în ultimii ani atât cu părinții mei, cât și cu ai soțului meu, chiar și cu câte un alt cuplu ori familie… În gașcă, ce e drept, nu am mai fost de vreo 20 ani. Sunt greu de armonizat: programul, bugetul, preferințele și nevoile unui grup mare de oameni. Mi-ar plăcea să se întâmple, dar nu pot să spun că tânjesc după asta.

Acum, de exemplu, pornesc cu surorile mele într-o mini-vacanță la munte, cu cortul nostru suspendat și abia aștept să gătim împreună la ceaun, să jucăm badminton și Scrabble, să stăm la povești sub cerul plin de stele.

Îmi găsesc bucuria în orice formă de călătorie și acum realizez că acest periplu prin lume vorbește răspicat despre stilul meu de viață. Totodată, călătoriile au devenit un aspect personal, intim, un context de reconectare cu mine însămi care presupune tihnă și o oarecare însingurare, din acest considerent prefer să plec în cuplu.

M. A. : Există în orice bibliotecă o zonă anume clasificată, la clasa 9, unde găsești jurnale de călătorie de când a apărut tiparul. Tu ai jurnal de călătorie?
S. B. : Nu am un jurnal de călătorie însă obișnuiesc să scriu câte un articol despre trăirile mele în înconjurul lumii pe: https://sabinabranduse.com

Dintr-un deficit de îndrăzneală și un simț al valorii nu o fac mai mult, sunt doar o amatoare în ale scrisului, ceea ce mă și determină să îmi numesc scrierile ciorne. Cu toate acestea, fac o muncă de reporter de teren când sunt în altă parte decât acasă și adun pagini întregi de descrieri, informații, senzații, trăiri, povești și mărturii de la localnici.

Poate va veni odată și vremea marelui sau inconștientului curaj de a le așterne pe hârtie măcar pentru a le avea adunate la un loc pentru mine și memoria mea deja încărcată cu multiple experiențe din jurul lumii.

M. A. : Cum a fost în America și ce ai vizitat, ce ți-a plăcut acolo, ce nu ți-a plăcut?
S. B. : America a fost o uluitoare surpriză pentru mine. Am tot tergiversat momentul ajungerii acolo, nu mă atrăgea deloc, însă m-am întors de-a dreptul fermecată.

Am fost pe cont propriu, arareori se întâmplă să apelăm la o agenție de turism și am ajuns în toate locurile în care ne doream: New Orleans, Las Vegas, New York, San Francisco, Santa Barbara, Los Angeles.

Am vizitat muzee, biblioteci, studiouri de filmare – Warner Bros -, am fost la două spectacole de teatru, unul dintre ele pe Broadway (a fost captivant să îi urmăresc din rândul doi pe Jake Gyllenhaal și Tom Sturridge în „Seawall/ A Life”, dar și usturător de scump, 400 dolari două bilete), am condus ca nebuna și am jucat la casino în Vegas, unde am văzut și un spectacol mult râvnit al companiei Cirque du Soleil- „O”-, am făcut o plimbare cu vaporașul pe Mississippi, dar și pe Route 66, am înțepenit în timp pe străzile din New Orleans unde Tennesse Williams, dramaturgul meu favorit, a scris și a trăit, am ascultat cu răsuflarea tăiată jazz-ul live care se auzea la fiecare colț de stradă, am rătăcit pe aleile din parc în care creau The Beatles, am rămas cu gura căscată în fața unei mici comunități formate din 35 oameni și câteva căsuțe lacustre în mijlocul San Francisco-ului. De asemenea, am intrat și ieșit pe o ușă care marca granița dintre Statele Unite și Canada, de o parte și de alta a cascadei Niagara, am făcut cumpărături în marile outlet-uri, nu puteam rata această nebunie văzută în tot felul de filme, am urcat până la ultimul etaj al Empire State Building, am văzut Statuia Libertății, am mâncat mâncare mexicană zilnic… Și, poate cel mai important, m-am simțit în siguranță în absolut fiecare loc și moment din cele trei săptămâni petrecute acolo.

M. A. : Ai vizitat America de Nord sau America de Sud?
S. B. : Am fost în America de Sud (Brazilia, Argentina, Peru, Chile, Uruguay, Paraguay), America Centrală (Costa Rica) și America de Nord (Statele Unite și Canada).

M. A. : Câte țări din Africa ai vizitat? Ai avut nevoie de pașaport de vaccinuri ca să poți intra în țările din Africa?
S. B. : Am ajuns în 16 țări de pe continentul-mamă și abia aștept să mai descopăr și altele. Da, am avut nevoie de un certificat care să ateste că am făcut cele patru vaccinuri, valabile 10 ani, anume: febră galbenă, tetanos, difterie, poliomelită.

Mi-e greu să spun care dintre țările în care am ajuns mi-a plăcut mai mult, sunt atât de diferite, de inedite. Nu pot compara, de pildă, Africa de Sud cu Gambia, Mozambique, Malawi, Sao Tome e Principe, Zimbabwe, însă aș opta oricând pentru cele din urmă.

Iubesc Africa, e legătura mea cu viața trăită simplu, onest, în solidaritate cu comunitatea și comuniune cu natura. Acolo trăiesc mereu cel mai profund sentiment de libertate și înțelegere a lumii, a lucrurilor esențiale vieții mele; până și timpul are o cu totul altă dimensiune. Timpul are răbdare acolo.

M. A. : În Asia ai ajuns? Măcar în Rusia.
S. B. : Din Rusia am văzut doar Moscova. Din Asia, tot vreo 16-17 state am vizitat și am rămas cu gândul la: Filipine, India, Nepal, Malaysia, Japonia, Singapore. La fel, imposibil de comparat.

M. A. :Î n ce țară din Europa îți place cel mai mult și unde te-ai întoarce din când în când?
S. B. : Cel mai des mă întorc în Bulgaria, o adorăm atât eu, cât și soțul meu. Cred că următoarea pe listă este Italia, însă cu mare drag m-aș întoarce în Spania, Andorra și Finlanda. Am trăit o liniște aparte în ultimele trei, bucurându-mă deopotrivă de civilizație și natură.

M. A. : Cu ce te întorci din călătorii? Ce amintiri duci cu tine mai departe?
S.B. : Mă întorc cu amintiri, unele imortalizate, altele captive în minte și în suflet. Vreau să cred că le duc pe toate mai departe prin felul în care ajung să văd și să înțeleg lumea, oamenii, meseria, pe mine.

M. A. : Care este călătoria ta de suflet?
S. B. : Aș spune că cea din Sao Tome e Principe, întâmplată în vara lui 2018. Venea după o perioadă dureroasă, iar atunci l-am simțit pe soțul meu mai aproape ca niciodată. Faptul că eram în Africa, într-un stat insular, timp de trei săptămâni, fără semnal la telefon și internet, cu rații de câte trei ore de curent pe zi, cazată într-o fostă fermă colonială absolut superbă, cocoțată pe o stâncă deasupra Oceanului Atlantic, care servise în trecut și drept spital, cu plaje kilometrice pustii, plantații nemărginite de cacao, cafea, curmale, bananieri și arbori de cauciuc, cu oameni calzi și blânzi, copii veseli și curioși, nici urmă de turiști sau consumerism și o liniște cotropitoare, m-a ajutat cu atât mai mult să mă recompun.

M. A. : Dintre țările pe care le-ai vizitat până acum ce ai adoptat tu din gastronomia poporului respectiv?
S. B. : Sunt înnebunită după bucătăria asiatică: indiană, thailandeză, japoneză, chinezească. Cu ajutorul nașei mele de cununie, Onuma, thailandeză de origine, am și învățat câteva rețete (Yum Woon Sen, Pla Kapung Neung Manao, Mango Sticky Rice) însă nu îmi ies ca ei, mai am de exersat.

M. A. : Australia ai vizitat-o?
S. B. : În Australia nu am ajuns încă. Am avut-o pe listă de vreo două ori, dar am preferat până la urmă să merg în alte părți. Mă tentează mai degrabă insulele care băltesc în jurul continentului. Cocos, de pildă.

M. A. : Te rog povestește o întâmplare hazlie trăită în călătoriile tale, apoi o întâmplare unde te-ai întâlnit cu pericolul.
S. B. : O întâmplare hazlie? A, da. Eram în Sri Lanka, loc care nu pot spune că m-a cucerit, în care am și avut parte de multe ploi, însă asta nu ne-a împiedicat să părăsim locul de cazare zilnic. Într-una din dimineți, uzi până la piele și cu gura până la urechi, am răspuns afirmativ invitației unui localnic de a spăla elefantul Lili, care se tăvălea în mocirlă, cu o perie aspră de sârmă. Nu am stat pe gânduri, am înșfăcat peria, m-am afundat în mocirlă până la pulpe și am început procesul de igienizare a mamutului, în timp ce ploaia șiroia de-mi încețoșa privirea. La final, recunoscătoare, Lili a îngenuncheat și ne-a oferit o scurtă plimbare printre palmierii care gâdilau cerul. A fost o experiență uluitoare de-a dreptul.

Apropo de întâlnirea cu pericolul, după atâta umblat în lung și-n lat, am adunat câteva povești, dar toate cu final fericit: tentativa de răpire din India, urmărirea cu mașina din Johannesburg, Africa de Sud, încercarea unui angolez de a-i fura pantofii din picioare soțului meu în mijlocul capitalei lor, pana pe care a făcut-o jeep-ul cu care eram în safari, la nici 100 metri de o haită de lei, valurile din Capul Verde, care, la mal fiind, erau să ne înece, furtuna din Mozambique care ne-a smuls ferestrele și ne-a lăsat fără curent în miez de noapte, altitudinea din Cusco, Peru, care ne-a dat vertij și stări de sufocare, plimbarea pe mare cu o corabie, în Maldive, pe care o simțeam la un pas să se răstoarne, barca supraaglomerată cu oameni, din Senegal, care nu a mai ajuns până la mal, fiind nevoiți să venim pe jos, cu gențile pe cap… și câte și mai câte.

M. A. : Din experiența ta de până acum, ce recomanzi celor care vor să călătorească prin lume?
S. B. : Safari. Este o experiență de neegalat. Eu am fost în cinci până acum, în Senegal, Tanzania, Botswana, Gabon, Kenya, au însumat aproape trei săptămâni, dar tot mai vreau.

În Gabon, însă a fost cu totul deosebit, deoarece am făcut „walking safari”, adică am mers pe jos prin junglă, pe urmele unei familii de gorile, mai bine de trei ore, târându-mă prin mlaștini, agățându-mă de liane, purtând mască chirurgicală pentru prima dată în viață mea, înainte de pandemie, pentru a nu le transmite vreun virus. Eram patru turiști și opt ghizi. Sunt greu de găsit și pot fi foarte periculoase, de aici și numărul mare de ghizi. Fiind o specie pe cale de dispariție, numărul permiselor de acces pentru turiști este redus la doar patru pe zi și presupun costuri pe măsură.

Când am ajuns la una dintre familiile de gorile, nedresate, bineînțeles, am avut norocul de a vedea atât puii și mama gorilă legănându-se pe ramurile arborilor înalți, cât și o luptă teritorială între doi masculi alfa. În momentul în care ne-a simțit prezența, unul dintre ei s-a apropiat periculos de mult de noi, s-a ridicat în două labe, s-a bătut violent cu palmele pe piept, clipă în care ghizii ne-au făcut semn să încremenim. Nu o dată au avut loc atacuri ale turiștilor, care s-au crezut grozavi și au încălcat indicațiile primite.

Tot în Gabon am avut șansa de a face safari noaptea, la lumina lunii, pe plajă, urmărind traseul pe care îl făceau broaștele țestoase lungi de doi metri de la ieșirea din ocean până pe nisip, unde săpau veritabile catacombe în care își ascundeau ouăle, astuparea acestora și reîntoarcerea în larg. Partea cu adevărat aventuroasă și dătătoare de adrenalină consta în faptul că eram pe teritoriul panterelor și că am umblat noaptea patru ore chiar sub nasul lor fin. Recomandarea ghidului a fost să nu mergem paralel cu linia de final a plajei deoarece acolo se ascundeau elefanții, iar aceștia, dacă sunt surprinși, se panichează și atacă, iar în cazul în care zărim o panteră galopând spre noi, să ne ducem cât mai adânc în ocean. Nicicum nu era bine, noroc că nu ni s-au arătat atunci. Cu toate acestea, la ultima cină luată acolo, trompa unui elefant a ieșit din tufiș și s-a întins până la masă noastră, spre deliciul tuturor.

O altă recomandare ar fi Patagonia, este o cu totul altă lume, o teleportare în Epoca de Gheață.

Foto: AleX Gâlmeanu