SAMY BRISS între “inginer de suflete” și propria sa călătorie prin viață

’’Realismul socialist’’ este un stil de artă realistă idealizată care s-a dezvoltat în Uniunea Sovietică și a fost stilul oficial în această țară între 1948 și 1989, precum și în alte țări socialiste după cel de-al Doilea Război Mondial printre care și țara noastră – România.  El se caracterizează prin reprezentarea valorilor comuniste, cum ar fi emanciparea proletariatului. În ciuda numelui său, figurile din acest stil sunt foarte adesea foarte idealizate, în special în sculptură, unde se bazează adesea pe convențiile sculpturii clasice. Deși este înrudit, nu trebuie confundat cu realismul social, un tip de artă care descrie în mod realist subiecte de interes social, sau cu alte forme de „realism” în artele vizuale. Realismul socialist a fost realizat cu un sens extrem de literal și evident, arătând de obicei lumea comunistă idealizată, fiind , de obicei, lipsit de semnificații sau interpretări artistice complexe.

Scopul realismului socialist a fost de a limita cultura populară la o fracțiune specifică, foarte reglementată, de expresie emoțională care promova idealurile comuniste. Partidul Comunist  era de cea mai mare importanță și trebuia să fie întotdeauna prezentat în mod favorabil în artele vizuale. Conceptele-cheie care au dezvoltat loialitatea asigurată față de partid au fost: mentalitatea de partid, conținutul ideatic sau ideologic, conținutul de clasă, veridicitatea. Exista un sentiment predominant de optimism exagerat, deoarece funcția realismului socialist era de a arăta societatea comunistă  ideală. Nu numai că prezentul era glorificat, dar și viitorul trebuia să fie descris și pictat într-un mod exacerbat de plăcut. Deoarece prezentul și viitorul erau în mod constant idealizate, realismul socialist avea un sentiment de optimism forțat. Tragedia și negativitatea nu erau permise, cu excepția cazului în care erau prezentate într-un alt timp sau loc. Acest sentiment a creat ceea ce avea să fie numit mai târziu „romantism revoluționar”. Romantismul revoluționar a înălțat muncitorul obișnuit la rang de erou socialist, fie că era muncitor de fabrică sau agricol, prezentându-i-se viața, munca și recreerea ca fiind admirabile. Scopul său era de a arăta cât de mult s-a îmbunătățit nivelul de trai datorită revoluției comuniste, ca informație educativă, de a-i învăța pe cetățeni cum ar trebui să acționeze și de a îmbunătăți moralul. Scopul final era de a crea ceea ce Lenin numea „un tip complet nou de ființă umană: noul om comunist”. Arta (în special posterele și picturile murale) a fost o modalitate de a insufla valorile partidului comunist  la scară masivă. Stalin i-a descris pe artiștii realiști socialiști drept „ingineri de suflete”. Imaginile comune folosite în realismul socialist erau florile, lumina soarelui, corpul, tinerețea, zborul, industria și noua tehnologie. Aceste imagini poetice au fost folosite pentru a arăta utopismul comunismului și al statului comunist. Arta a devenit mai mult decât o plăcere estetică; a devenit un instrument de propagandă a comunismului îndeplinind doar  funcție  specifică de manipulare a maselor. Idealurile comuniste puneau funcționalitatea și munca mai presus de orice; prin urmare, pentru ca arta să fie admirată, trebuie să servească unui scop. Georgi Plekhanov, un teoretician marxist, afirma că arta este utilă dacă servește societății: „Nu poate exista nicio îndoială că arta a dobândit o semnificație socială numai în măsura în care descrie, evocă sau transmite acțiuni, emoții și evenimente care au importanță pentru societate”. Temele reprezentate  trebuiau să prezinte frumusețea muncii, realizările colective  pentru binele întregului. Adesea, operele de artă prezintau un mesaj educațional (destul de periculos) ușor de perceput. Cu toate acestea, artistul din perioada realismului socialist, nu putea descrie viața așa cum o vedea, deoarece orice lucru care ar fi putut afecta negativ comunismul, trebuia omis. Persoanele care nu puteau fi prezentate ca fiind complet bune sau complet rele, nu puteau fi folosite ca personaje în artele liberale. Arta trebuia să fie  plină doar de sănătate și fericire: picturile să fie cu  scene industriale și agricole aglomerate; sculpturile să înfățișeze muncitori, santinele și elevi. Creativitatea nu era o parte importantă a realismului socialist. Stilurile folosite în crearea artei în această perioadă erau cele care ar fi produs cele mai realiste rezultate. Pictorii trebuia doar să înfățișeze  țărani fericiți și musculoși, muncitori din fabrici și ferme colective. În timpul perioadei comuniste, s-au realizat numeroase portrete eroice ale șefilor partidelor comuniste   pentru a servi cultului personalității acestora- toate în cel mai realist mod posibil. Cel mai important lucru pentru un artist realist socialist nu era integritatea artistică, ci aderența la doctrina de partid. Acest lucru a transformat artiștii individuali și operele lor în propagandă controlată de stat. Artiștii care susțineau că  ar trebui să li se dea frâu liber pentru a crea după cum le dorește muza, erau marginalizați, refuzați la saloanele de expoziții, pedepsiți, umiliți, alungați. Unul din artiștii care s-a opus rigorilor  principiilor curentului realist socialist, suportând consecințele,  a fost și pictorul Samy Briss.

Expoziția „Mémoires”,expoziție retrospectivă de pictură, sculptură și desen a artistului israelian de origine română Samy Briss, itinerantă la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, Muzeul de Artă din Cluj-Napoca și acum la Complexul Muzeal Național Iași, organizată de Asociația pentru Sprijinirea Artelor Frumoase (ASAF) în parteneriat cu Ambasada Israelului în România, Institutul Cultural Francez și Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Iași,   a fost vernisată  pe  6 septembrie 2023 ( putând fi vizitată până pe 19 septembrie 2023),   la Muzeul Unirii din Iași,  cu participarea artistului, alături de inițiatoarea și curatorul expoziției, Adina Renţea, președinte al Asociației pentru Sprijinirea Artelor Frumoase (ASAF), și de criticul de artă Maria Bilaşevschi. Cu această ocazie, Samy Briss a primit titlul de Cetățean de Onoare al Iașului, din partea muncipalității ieșene. [1]

„Mémoires”, este cel mai amplu demers dedicat artei lui Samy Briss în România, expoziția cuprinzând, de asemenea, repere din viața personală a artistului: fotografii, invitații, documente, scrisori, extrase din presă, precum și afișul expoziției interzise în România în 1959 și câteva dintre lucrările din acel demers expozițional.[2]

„Există doi creatori în spatele fiecărei lucrări de artă: persoana care a făcut-o și persoana care o privește. Pictura este o invitație la descoperire și la surpriză, din care oricine poate vedea și lua orice are nevoie pentru a purta cu el în propria călătorie prin viață”, mărturisește Samy Briss despre crezul său artistic.

Pictorul, gravorul și sculptorul Samy Briss s-a născut la Iași, România, în 1930. Încurajările mamei sale l-au îndrumat spre studii de artă la Școala de Arte Frumoase din București. S-a alăturat atelierului lui Camil Ressu și a început să tipărească și să producă afișe, implicându-se în același timp în proiecte de scenografie pentru spectacole de teatru. După ce a terminat Școala de Arte Frumoase din București, Briss a fost activ în principal ca gravor, producând un număr mare de xilogravuri și litografii care, ca și primele sale picturi de natură moartă, prezintă influența lui Georges Braque, printre alții.

În 1958, asemenea multor intelectuali români, Samy Briss devine una dintre victimele valului de „realism socialist”, arta oficială impusă de regimul comunist. Părăseşte România împreună cu familia, la sfârşitul anului 1959, după ce prima sa expoziție de pictură la București a fost interzisă. S-a mutat în Israel unde a avut prima sa retrospectivă în 1967 la Galeria Nathan din Tel Aviv și unde a pictat mai multe picturi murale în clădiri publice în prima jumătate a anilor ’70. Tot acolo, l-a întâlnit pe Marcel Janco, care l-a introdus în dadaism. A început să își expună lucrările, în Israel și în străinătate, în special la Paris, unde s-a stabilit în 1974. Cu toate acestea, operele sale de artă vor continua să fie infuzate de cultura sa nativă, precum și de iconografia religioasă.  A organizat 27 de expoziţii individuale în Franţa, Israel, Olanda, Luxemburg,Germania de Vest, Statele Unite şi Canada. A participat la expoziţii de grup în Franţa, Israel, România, Elveţia, Statele Unite, Venezuela, remarcându-se în 1959 la Engraving Triennale, în Elveţia şi în 1962 la Poster Biennale în Varşovia. În 1977, albumul său litografic Les Saltimbanques a fost publicat de Romanet, Paris, cu o prefaţă de Pierre Mazars. Picturile sale murale de mozaicuri sau reliefuri pe lemn sau aluminiu decorează mai multe clădiri publice. Lucrările sale se află în muzee şi colecţii private din România, Franţa, Israel, Anglia, Germania, Olanda, Luxemburg, Canada, Statele Unite. Locuieşte şi lucrează la Paris. În 2019, ca recunoaştere a artei şi a aprecierii la nivel internaţional de care se bucură opera sa, guvernul francez i-a  acordat titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.[3]

 Briss și-a dobândit o reputație internațională în anii șaptezeci și optzeci ai secolului al XX-lea, datorită expozițiilor frecvente, adesea mai multe pe an, în Europa, Canada și Statele Unite. Lucrările sale dezvăluie o lume introspectivă, visătoare și atemporală care, în ciuda timpului care a trecut de când artistul și-a părăsit țara natală, pare inspirată în mare măsură de amintirile din copilărie, de folclorul românesc și de pictura de icoane. Acest imaginar aparent simbolic s-a extins treptat pentru a include elemente bazate pe trăirile lui Briss în Israel, pe viața sa privată și pe visele sale. Lucrările lui Briss, realizate în cea mai mare parte în format mic începând cu anii șaizeci, sunt construite dintr-un joc armonios de forme rotunde stilizate, figurative, cu contururi fluide. Fundalul auriu investește culorile cu o strălucire profundă și plină, sporind caracterul evocator al reprezentărilor. Arta lui Sami Briss nu urmează tendințele artistice. Este extrem de personală, cu o puternică încărcătură poetică. Artistul a fost puternic impresionat de frumusețea liniștită  a peisajului și de arhitectura impunătoare a orașului său natal, Iași.  Bisericile din patria sa natală au atins  sufletul artistului, la fel ca și frescele lor exterioare pline de  culori vii. La începutul carierei sale, Briss a pictat frumoase naturi moarte, a experimentat cu succes litografia și tăierea lemnului, dar la începutul anilor șaizeci și-a dedicat timpul picturii. Artistul lucrează atât în ulei, cât și în culori de apă. A fost învățat arta iconografiei, un alt atu provenit din moștenirea sa românească, și și-a însușit această artă prin practicarea tehnicii străvechi pe care a transformat-o complet, adaptând-o la imaginile minunate pe care le reînnoiește în fiecare dintre lucrările sale. Tablourile lui Briss, în care predomină albastrul, rozul, verdele intens, albul stins și negrul, precum și frunza de aur, sunt piese pline de mister și certitudine deopotrivă.

El face adesea apel la lumea Bibliei și la folclorul românesc din tinerețea sa, încorporând atât sfinți, cât și țărani. Dar Briss a rupt cu trecutul și a creat o lume cu totul proprie, filtrându-și amintirile și sentimentele prin subconștientul său, reînnoindu-le continuu în felul său. În arta sa, care nu se leagă de niciun curent precis al artei contemporane, el face apel la legende variate pentru a-și crea propriul vocabular de simboluri. Peștele apare în lucrările sale ca simbol al abundenței dar si al paleocreștinismului , mâinile evocă puterea și fericirea, iar păsările în zbor sugerează  speranță și detașare. Operele sale, acuarele sau guașe, au un format adesea limitat la dimensiunea unei foi de scris. Uleiurile și pastelurile, pe pânză sau pe hârtie de ziar, sunt de dimensiuni medii. Originalitatea și extrema diversitate a limbajului tematic, varietatea surselor de inspirație, bogăția desenului și formelor, singularitatea expresiei cromatice, reflecțiile asupra formatului, nenumăratele tehnici mixte și de material indică un inventar artistic prolific.  

            Arta lui Briss înfățișează o serie de figuri, unele tulburate, altele senine, în timp ce tablourile sale sunt la fel de dinamice dar și calme, complexe și precise. Sami Briss este un pictor al magicului și al minunatului, a cărui nostalgie pentru icoane vine direct din câmpiile  natale din Moldova. Experiența sa artistică suprarealistă îl face apropiatul lui  Paul Klee și a lui Victor Brauner. Dar imaginile sale sunt simbolice, naivitatea lor are o autentică esență populară exprimată într-un stil convenționalist subtil metamorfozat. Alegerea și utilizarea culorilor de către Briss sunt remarcabile. Pe cât de inventivă, pe atât de nuanțată și captivantă, evocă tonurile emailurilor, ale ceramicii coapte în biscuit și luminozitatea sobră a primitivilor.

Amintirile din copilărie ale lui Briss,  conectează două lumi contrastante. Viața în marea comunitate evreiască din Iași i-a insuflat cultura evreiască adânc în ființa sa. Concomitent, Briss a fost expus la lumea creștină, bogată în artă tradițională românească și în celebrele icoane din Iași, fosta capitală a Moldovei, recunoscută și ca fiind capitala culturală a României, și  pictează și o narațiune a nostalgiei. Lucrările sale portretizează amintiri din copilărie, într-o atmosferă de armonie și joie de vivre. Ambianța onirică a picturilor sale ascunde o istorie personală de luptă cu persecuțiile și pogromurile.  Pictura lui Briss este una a mitului și a memoriei înrădăcinate în rețeaua timpului – cu alte cuvinte, în „copilăria” universală.

Arta plastică realizată și promovată în România comunistă a reprezentat, pentru aparatul de stat, o metodă eficientă, mai mult poate decât celelalte arte, de manipulare a individului. Imaginea, una dintre primele forme de manifestare culturală de la începuturile umanității, ce vehiculează un limbaj accesibil și percutant pentru toate categoriile sociale, devine, în acest context, mediul principal de reformare a mentalităților rezistente sau încă „retrograde”Întregul edificiu imagistic introdus de viziunea comunistă asupra artei se sprijinea pe un repertoriu tematic restrâns și recurent, pe așa-numitele „compoziții tematice”, invariabil legate de istoria Partidului Comunist Român și a celui sovietic, de realizările din producția socialistă sau de istoria românilor, atât veche cât și modernă. Totul era formulat în limbajul realismului socialist.

Pe parcursul intervalulului 1944 -1965 se remarcă existența unei plastici eterogene, ce a evoluat după o dinamică ce răspunde nevoilor politicii oficiale a momentului. În fapt, acest lucru este explicabil prin faptul că arta plastică, ca și celelalte domenii culturale, suferise un proces de anexare, de subordonare, de reducere la funcția de simplu instrument al propagandei de partid. Acest lucru nu poate fi contestat și nici pierdut din vedere. Cele două sfere – arta și politicul – nu pot fi separate, prima neputând fi analizată în afara contextului ei generator. Chiar dacă artiștii au răspuns diferit la această impunere, unii aliniindu-se fără regrete, alții reușind să mai rămână fideli, într-un mod disimulat, unor principii pe care arta modernă le cucerise anterior, imaginea de ansamblu este una dezolantă și apăsătoare. Arta, în accepțiunea modernă – l’art pour l’art –, încetase să mai fie artă, actul de creație era condiționat, minat ideologic iar formulele plastice reduse la una singură: realismul socialist.

Între limitele impuse de sistem, există și numeroase admirabile exemple de artiști, la început încadrați la periferie, care nu au practicat niciodată metoda realismului socialist, făcând concesii doar la nivelul alinierii tematice. Aceştia vor reuși în timp, cum este si cazul lui Samy Briss,  profitând de diverse conjuncturi precum plecarea din România, să se impună drept plasticieni valoroși la nivel internațional și să fie aproape uitați la nivel național.

În această ambianță, în spațiul românesc, putem identifica patru tipologii de artiști:

–   cei aflați în situația de a face compromisuri spre a-și continua practicarea meseriei. Aceștia au trecut la realism socialist cel mai târziu, spre anii `50, imaginându-și că așa vor putea să-și salveze arta. Cei mai mulți nu au reușit, au fost contaminați de noua viziune și s-au debarasat treptat, până la alienare, de crezul lor artistic inițial; și-au abandonat arta și statutul de creator în sensul pur, modern al cuvântului. Ei rămân prin opera realizată anterior. Este de altfel simptomatic că, atunci când ne gandim la artiști precum Iosif Iser, Camil Ressu, M.H.Maxy etc., în imaginarul colectiv nu apar niciodată imagini ale unor lucrări precum Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1952) , Semnarea contractului colectiv de muncă (1952)  sau Potretul Anei Pauker (1948).

–   cei ce erau tineri în anii `40, și au crezut cu tărie în noua doctrină și preceptele sale, oferindu-și arta în slujba construirii comunismului. Cu timpul, au realizat că acest lucru nu era posibil decât cu prețul transformării în producători de imagini propagandistice, golite de orice fel de conținut estetic, plastic. Aceștia au renunțat treptat la convingerile lor, întorcându-se la expresii artistice anterioare.

–   cei oportuniști, de valoare artistică mediocră, care au profitat de context, folosindu-l ca pe o rampă de lansare pentru cucerirea de poziții în aparatul de conducere culturală. Aceștia, artiști de conjunctură, puteau aborda orice stilistică impusă la comandă, întrucât a realiza imagini cu conținut descriptiv și mesaj moralizator sau agitator, nu implică decât o oarecare manualitate și o mare disponibilitate de a satisface comanditarul, în speță, Partidul. Ei sunt cei care au dispărut din memoria colectivă, odată cu producția lor de imagini vorbitoare, a căror valoare artistică nu poate fi evaluată în afara contextului anilor staliniști.

–   un alt grup de artiști, tineri și ei în anii `40, vor opta pentru respingerea metodei realismului socialist. Au ales segregarea autoimpusă iar rezultatul a fost, într-o primă etapă, suportarea unor măsuri punitive și de intimidare. Ulterior represaliile s-au oprit, unii au reușit să părăsească țara așa cum a făcut și Samy Briss , iar alții au continuat să creeze un tip de artă numit arhaic și tradiționalist, criptică, simbolică, uneori abstractă. Vor da naștere în perioada ceaușistă unor grupuri subversive, cu același discurs paralel, racordat la cele mai noi mișcări occidentale ale momentului. (Grupurile Sigma, Prolog)

În orice caz, evaluând generic, soarta metodei realismului socialist este una interesantă în arta românească. Destinul ei, în termeni canonici, a fost unul scurt și strict formal. După 1965  artiștii plastici ,  sub pretextul noilor subiecte permise (peisaje, naturi statice, lumea satului, aspecte tradiționale) vor introduce și alte formule plastice resuscitate (postimpresionism, expresionism fovism, constructivism, futurism etc.).


[1] Textul curatorial al Adinei Rențea

[2] Ibidem

[3] https://safrai.com/product-category/briss-sami/

Publicat în Arte vizuale, CulturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *