Testamentul nemuritorului

Din grădina facultății, m-am mutat în grădina dintre cămine de la Grozăvești ca să dau de mâncare pisicilor de acolo, două pisici, care mă știu de ceva timp, au venit imediat să le hrănesc, le-am hrănit, aveam noroc că încă mai aveam boabe pentru pisici la mine, apoi m-am așezat pe o bancă, acolo în grădină, pisicile s-au așezat lângă mine și am împreună ceva timp, la un moment dat, pe o bancă alăturată, s-a așezat o fecioară, probabil că era din cămin și văzuse că am dat de mâncare la pisici și de aceea a venit să stea lângă mine, precum acele pisici, doar că ea, fecioara, nu știa că eu nu am carton la gât, dar nici nu bănuia nu doar că nu am mercedes 4×4, nu bănuia că nu am carnet de șofer, dar nici nu îi trecea prin cap, fecioarei, că nu am voie să am carnet de șofer, asta era tragedia… fecioară, caută pe altul, nu pe mine, nici măcar nu am dreptul la carnet de șofer, ce vei face cu mine? M-am ridicat de pe bancă și m-am dus să dau de mâncare la încă două pisici pe care le văzusem că au apărut prin împrejur, vai, câte pisici mai erau acum în grădina grozăvești, le văzusem și în trecut, dar niciodată nu le văzusem pe toate în aceași zi, în același loc, iar pisica aia cea mai prietenoasă a venit după mine, a mieunat să o iau cu mine, dar nu am luat-o, cred că rău am făcut, dar nu am avut de ales, răul m-a ales pe mine… Oamenii de carton, nimic altceva, doar cartonul… un copac cândva în viață, ucis de oameni-carton și agățat la gâtul ăla de inexistent. Ei, oamenii, poartă la gât crime și se simt atât de mândri. Asta e eticheta oamenilor, rezultatul cel mai macabru al involuției speciilor. Labiș, nu e nici mănânc și plâng, mănânc… nici mănânc și plâng, plâng, e mănânc/plâng, mănânc/plâng… bineînțeles, securiștii și ss (imperialiștii) din sua și kgbiștii din rusia doar mănâncă, cei din SS nici măcar nu știu ce e aia să plângă, nu au de unde să știe, chiar dacă cineva i-ar informa despre asta, ei nu ar înțelege nimic, ar râde, ar mânca, ar conduce un mercedes 4×4 și s-ar uita la TV mare și tare în parcare. Ei nu există, nici nu au existat vreodată. Eu sunt cu Leonardo, Beethoven, Brancuși, Eminescu și Labiș… ce ghinion că nimeni nu trăiește Albatrosul ucis, nimeni nu are cum să trăiască acest poem, toși ceilalți care ar fi putut să îl trăiască au murit de mult timp. Albatrosul ucis e pasărea văzdului a lui Brâncuși, repet asta pentru că spune tot. Restul nu mai contează.

Adu-ți aminte, cititorule, de cum a murit Labiș…. Am citit despre moartea lui Labiș abia acum câteva zile în urmă. Pe Labiș, l-au ucis securistii-kgbiști, pe mine m-au otrăvit și vor să mă ucidă securiștii-ciaiști… cât mai am de trait? De câțiva ani, sunt obligat să dau atenție la multe chestii la care tu, citiorule habar nu ai, nu ai de ce să ai habar… de exmeplu, sunt atent când traversez strada, când merg pe o strada, mă uit la mașina care vine spre mine… de exemplu, în fiecare zi, mă duc să îmi cumpăr cafea de la magazinul din spatele facultății, ca să ajung acolo, trebuie să merg pe o stradă îngustă, sens unic fără trotuar și, de vreo doi ani, întotdeauna sunt foarte atent la mașina care vine spre mine. Cel mai rău e când mă întorc de la magazin, am cafeaua in mână, aud că vine mașina, eu caut să fiu cât mai aproape de gard, eventual să fiu după un stâlp de metal (sunt doar câțiva stâlpi de metal pe acea stradă, nu am prea multeposibilități), oricum, aproape de fiecare data, eu mă opresc și mă așez lângă gard ca să “fac loc” să treacă mașina pe lângă mine, elimin posibilitatea ca șoferului să îi “scape” volanul din mână, accidental bineînțeles, întotdeauna mă gândesc, atunci când văd că se apropie mașina, dacă cumva mașina se repede către mine, eu voi pune mâna pe gard, voi sări în sus să nu îmi prindă picioarele, știu, partea proastă e că gardul are niște mici țepușe la capăt sus, dar nu am de ales, mai bine cu mici găurele în mână decât mort, cum ar vrea imperialiștii-plagiatori.

Când începe școala, peste șapte zile? Azi e luni, săptămâna viitoare, luni, începe anul academic universitar, încep orele la facultate de filosofie… eu probabil voi fi mort, nu știu. Mai am șapte zile, stai să le număr, acum e luni seara, au mai rămas încă șase zile pline. Și cât de pline vor fi, știu asta. Foarte posibil, vor fi mai puține… vor încerca să scape de mine până luni când începe anul universitar. Zilele trecute, mă plimbam prin oraș, stăteam la un semafor să trec strada, așteptam să se schimbe culoarea semaforului să traversez strada, individul de lângă mine parea cam suspect, mai bine să mă mut puțin mai încolo, m-am gândit, dacă cumva e pus de imperialiști să mă împingă în față vreunei mașini? (adu-ți aminte de Labiș dacă crezi că bat câmpii, cititorule…) M-am mutat mai încolo, tipul se uită ciudat l-a mine, probabil și-a dat seama că eu m-am mutat de lângă el intenționat, dar dacă tipul nu are nimic de a face cu SRI (partea care linge pe imperialiști), ce gândește individul? Nu contează, e mai bine pentru mine că m-am mișcat mai încolo, cine știe? Apoi am traversat strada, am luat-o cât mai la stânga să fiu mai departe de individ…

M-am plimbat prin oraș, aveam deja coperta primită de la Franzelo a tezei lui de doctorat pe teoria mea… eram super-încântat, pentru CV știrea era mai importantă chiar decât cartea de la Springer. Imperialiștii sunt morți, unii dintre liderii lor știu asta, ăsta e motivul pentru care vor război mondial, ei nu mai există, au dispărut de pe scenă. Nici măcar nu există vreunul dintre ei în istoria marii gândiri umane. Datorită teoriei/descoperirii mele, au mai răamas doar câțiva gânditori și câțiva mari creatori. Eu sunt cel mai mare gânditor acum din istoria umanității, imperialiștii știu asta, nu pot să trăiască cu așa ceva, ei care au crezut că sunt cei mai tari din parcare, dar uite, acum toată lumea vede și înțelege, ei nici măcar nu au existat. Bineînțeles, nu aș vrea să fiu în locul lor, de “imperialiști”… cine ar mai vrea să fie în locul lor acum? nimeni.

Eram cam obosit, nu știu de ce, după ce am mâncat o bucățică de pizza la o mica terasă, am luat autobuzul și am venit acasă. Chiar dacă eram obosit, cumva extenuat (probabil de la știrea cu coperta de phd de la Franzelo), în loc să mă odihnesc (eu nu dorm niciodată după-amiaza), m-am apucat să fac curat prin casă. Dacă urma să fiu ucis, ce rost mai avea să fac curat prin casă? Avea același rost pentru care făceam curat de 7-8 ani de când cumpărasem acest apartament nou. Fiind cumpărat nou, după ce l-am mobilat cu ce am apucat (mobile de la prieteni sau chiar cumpărată), în fiecare săptămână am făcut foarte serios. Am vrut apartamentul să rămână nou în toți acești ani. Și nu s-a schimbat prea mult. Incă arată ca nou, au mai apărut câteva crăpături pe hol și chiar și la baie, dar am menținut curat peste tot, ca și cum apartamentul e nou. Uite, astăzi, când spălam cada de la baie, pereții, chiuveta, toaleta, cu burete și soluție specială (să nu rămână nici o urmă, nici o umbra de murdărie), am văzut că într-un colt se adunase puțin mucegai. Cum de nu îl văzusem săptămâna trecută când am făcut curat? Am inceput să frec cu buretele, să apas tare să șterg acel mucegai, am reușit să îl șterg aproape tot, o mica umbra parcă rămăsese acolo în colțul dintre cadă si chiuvetă, nu ajungeam prea bine cu mâna până acolo, acum înțelegeam de ce în acel loc (foarte mic) nu era lună ca peste tot, am întins mâna cât am putut și am șters și acea umbra foarte mica de mucegai. Am șters, ca de fiecare data, pereții cei atât de albi de lângă cadă și micul calorifer, alb și acesta, știam că sunt mari șanse să fiu ucis în săptămâna asta, dar nu conta, eu voiam, ca de obicei, pereții albi și cada și toaleta (era să uit, și micul calorifer) să fie complet albe, fără nici un punctuleț negru (sau cenușiu, nu conta, totul trebuia spă fie complet alb ca de obicei – chiar mă gândeam (mint, nu m-am gândit atunci, mi-a trecut prin minte idea asta acum când scriam), parcă la asiatici albul e pentru moarte, nu? Știam că sunt șanse mari să fiu ucis (nu aveam de unde să fiu sigur că voi fi ucis, nu?), voiam ca totul să fie perfect alb, dar nu era pentru că urma să fiu ucis, era pentru că așa făceam de când cumpărasem apartamentul ăsta nou-nouț.AM fost singur, a fost simplu să păstrez și sa fac curat în fiecare săptămână.[1] Când schimbi cadrul de gândire al umanității și nenumărați imperialiști (vechi și noi) îți plagiază ideile, când știi că ești cel mai mare gânditor din toate timpurile, să fie curat lună în casa în care locuiesc, e cea mai mare plăcere pentru mine, bineînțeles. Eu nu fac murder în casă niciodată, dar trebuie să fac curat lună în fiecare săptămână. Ca să trăiesc bine, să mă simt bine acasă la mine. Si mă simt foarte bine acasă la mine… am dat, ca de obicei, și cu aspiratorul, am spălat cu mopul, am șters blatul de la bucătărie, am terminat curățenia în casă. Voi face curat în casa/apartamentul meu peste o săptămână, dacă nu voi fi ucis. Voi continua să îmi cumpăr cafeaua de la magazinul din spate, mă voi plimba prin oraș ca de obicei, chiar dacă astfel voi crește posibilitatea imperialiștilor să mă ucidă. Ai citit “Albatrosul ucis”, cititorule? Nu l-ai citit, vezi mai jos explicația. Labiș a știut că va fi ucis, de asta se cheamă “Albatrosul ucis” și nu „Albastrosul mort”. Știa că va fi ucis de SS rusificat. Și eu știu că există posibilitatea să fiu ucis de SS americanizat, dar nu am de ales, îmi văd de ale mele, ca de obicei. Pentru că am trăit infinitul (chiar dacă nu există), m-am împlinit cum nu s-a mai împlinit nimeni, nici un om, nici un mare creator, de când au apărut oamenii pe Pământ. De aceea, fac curat, ca de obicei, în apartamentul meu atat de alb, de aceea mă plimb prin bucurești, de aceea îmi beau cafeaua de la magazinul din spate, ca de obicei. Nu e obiceiul care ucide, totuși, deși știa că va fi ucis, Labiș nu s-a ferit să fie ucis deși știa că va fi ucis. El nu a avut de ales, cum a scris cineva, el știa că dacă nu e ucis, va ajunge în groznicele pușcării comuniste-rusificate, deci a preferat să fie ucis. Eu știu că nu am cum să fiu arestat (vezi anunțul pe care l-am primit astăzi prin email despre posibilitatea să fiu arestat!), dar știu că pot să fiu ucis, doar m-au otrăvit și încă nu au reușit să mă ucidă. Încă mai trăiesc, mai am șase zile, cel mult, după aia scap… se dă și premiul Nobel tot săptămîna viitoare, dacă voi fi mort, unul de pe my DARK list îl poate lua. Dacă sunt încă viu, nu au cum să îi dea vreun Nobel la fizică sau biologie la unul care mi-a plagiat ideile (sunt cezi de mii care mi-au plagiat ideile, eu am doar câteva sute). Miza este foarte mare… de asta e foarte posibil să mai am maximum șase zile de trăit. Șase. Mâine mă voi duce la facultate, ca de obicei, voi da de mâncare la pisici, voi mai scrie ceva la acestă poveste, voi bea două cafele de la magazinul din spate, mă voi plimba prin oraș. Voi avea grijă cum traversez strada, când mă voi plimba prin bucurești, pe lângă vechile clădiri, voi avea grijă, cum am grijă de vreo doi ani, să nu mă plimb pe lângă pereții clădirilor, dacă cineva și-a pus pe pervazul ferestrei de la bucătărie o oală de mâncare și această oală îmi cade mie, întâmplător, bineînțeles, în cap chiar când trec eu pe acolo? nu e mai bine să mă plimb puțin mai spre stradă, dar nu chiar lângă stradă, nu trebuie să fiu foarte aproape de stradă, dacă un șofer scapă volanul chiar atunci când se află în dreptul meu? Ce bine e câ s-au pus borne de piatră pe trotuar (prin unele locuri doar), pe acolo mă plimb mai liniștit, nu au cum mașinile să dea peste mine tocmai din cauza acelor borduri… sunt scăpat de stres, măcar în acele locuri. Dar nu e stres, e condiția de actualitate a geniului suprem, de asta sunt fericit și zâmbesc chiar atunci cănd mă plimb pe acea stradă cu sens unic

Cititorule, ai să te miri cum de mai trăiesc în astfel de condiții… te lămuresc eu: la început, nu am fost sigur că imperialiștii vor să mă ucidă din cauza my DARK list mai apoi, încetul cu încetul, o nesiguranță a început să mă învăluie, încet dar sigur, ca ami apoi să apară obișnuița, dar asta nu înseamnă că am renunțat să mă feresc, nu, nu, ci doar că am început să mă obișnuiesc să trăiesc în astfel de condiții. Dar dacă nu e nimic, totul e în imaginația mea? Nu e doar imaginația mea, știu că am fost otrăvit, știu că au încercat să mă elimine de mai multe ori (nu maid au detalii), dar știi de ce m-am obișnuit cu această stare de teamă care mă înconjoară de câțiva ani și care se manifestă la fiecare clipă? Din cauză că am știu că, prin descoperirea LEDe, sunt cel mai creator de până acum și, ca atare, fiind un țigan din Somalia, am știut că asta era condiția inevitabilă de a trăi: să știi, la fiecare clipă, că ei, imperialiștii, vor încerca să te elimine cumva. Tocmai încercările lor și faptul că fusesem plagiat de zeci de mii (mulți fiind imperialiști), știam că e o condiție necesară să trăiesc nu cu teama de a fi ucis în fiecare secundă, ci cu starea de a ști că poți să fii ucis în fiecare secundă. Devine o obișnuință pentru cel mai mare geniu care e existat până acum. Aduceți-vă aminte de ce a spus tipul ăla pe Facebook: “Mă mir că încă mai trăiești!” Și eu mă mir că încă mai trăiesc, dar nu voi ceda precum Labiș, sunt deja “pasărea văzdului”, nu mai au cum să mă omoare, nu mai au cum să îmi omoare idea, să mi-o mai fure. Eu sunt idea în văzduh, numele meu e scris deja în istoria umanității… care vor scrie și despre cele două războaie pornite de imperialiști ca să ascundă my DARK list. I-am învins… i-am învins pe toți oamenii în viață (aduceți-vă aminte de ce spune Planck (e unul dintre motto-uri de la cartea mea de la Springer, 2015). Invidia e principală trăsătură nu doar a românului, ci și a omului, în general.[2] Involuția speciei, nu ai ce să îi faci. Eu însă zâmbesc acum și mâine și următoarele zile, 4-5 câte or mai fi… zâmbesc pentru că sunt cel ce sunt. Ei, cei care au vrut și vor să mă omoare nici măcar nu pot să zică ca au trăit degeaba, ei nici nu au existat. Marele Darwin a zis că nu trebuie să piardă nici măcar jumătate de oră din viața lui;  eu zic, de ani de zile, nu trebuie să pierd nici măcar o secundă. Darwin nu a dat definiția vieții, tot eu am dat-o, tot eu am explicat toate marile mistere ale știițelor particulare și ale filosfiei. Toate, nu a mai rămas nimic misterios… mai este ceva inefabil, sinele meu, de asta scriu, să văd cine sunt, măcar parțial, nu am cum să mă scriu complet. Încă o dată, mesajul meu pentru plagiatori, pentru imperialiștii care au încercat să mă omoare… imperialiștii pentru care toate încercările lor s-au terminat printr-un eșec jenant (nu pentru ei, ci pentru istoria umanității, ei nu știu ce e aia să te simți jenat, ar fi în contradicție cu natura lor de criminali mărunți, bișnițari). Câte zile mai am de trăit, 4-5 până să începă anul academic? Nu contează, nu mai contează:

Când un film nu este un document, este un vis. Din această cauză, Tarkovski este cel mai mare dintre ei toți. El se mișcă cu o astfel de naturalețe în camera visurilor. El nu explică. Ce ar trebui să explice? El este un spectator, capabil să monteze viziunile lui în modul cel mai greu de manipulat dar, într-un fel, cel mai dorit de public. Întreaga mea viață am ciocănit la ușile camerelor în care el se miscă atât de natural. Doar de câteva ori am reușit să mă strecor înnăutru. Cele mai multe dintre eforturile mele conștiente s-au terminat printr-un eșec jenant. (Ingmar Bergman)

[1] Scriind cuvintele astea, mi-am adus aminte de acea scenă teribilă (cred că e în Tarkovski povestită sau Dostoievki… nu mai știu…): soldatul care urma să fie executat, își scoate bocancii lui jerpeliți, apoi șosetele atât de rupte pe care le aranjează frumos, dar fiind afară, în plin noroi, nu știe unde să le așeze, se plimbă câteva zeci de secunde pe acolo, până la urmă le așează undeva…  de asta am curățat și eu baia de la apartamentul meu.

[2] Mariile genii nu sunt invidioși unul pe altul. (aminte de Labiș care a depus floarea la mormântul lui Eminescu…) Igmar Bergman a scris despre Tarkovski: “Il consider pe Tarkovski ca fiind cel mai bun pentru ca a adus un limbaj special in cinema care ii permite sa surprinda viata ca un vis.” “Ingmar Bergman indica ca a descoperit “Copilaria lui Ivan” ca fiind “ca un miracol” si ca Tarkovski era, pentru el, cel mai mare, care a inventat un nou limbaj prin care surprindea viata ca un vis.” (Sean 2001, p. 18) vezi mottoul secțiunii, mesajul meu pentru plagiatori, pentru colegi, pentru inexistenți…