Interviu cu scriitoarea Felicia Mihali: „Romanele mele sunt pline de astfel de Eve, prea epuizate de lupta cu menajul ca să se mai caute pe sine.”

Jurnalistă, romancieră, profesoară, Felicia Mihali trăiește în prezent la Montreal unde s-a stabilit în anul 2000. După studii de franceză, chineză și olandeză, s-a specializat în literatură postcolonială la Universitatea din Montreal, unde a obținut de asemenea un master în istorie. După trei cărți scrise în limba română, între care Țara brânzei, Eu, Luca și Chinezul, Felicia a publicat nouă romane in franceză și două în engleză la edituri de prestigiu din Quebec. Printre titlurile franceze s-au remarcat Dina, Sweet, sweet China, La reine et le soldat, L’enlèvement de Sabina, Le tarot de Cheffersville. The Darling of Kandahar , primul ei roman scris în engleză, publicat în 2011, a fost considerat unul din cele mai bune romane din Quebec, alături de cele ale lui Kim Thui și Dany Laferriere. În prezent, Felicia Mihali scrie și traduce în trei limbi și conduce editura Hashtag din Montreal.

Nicoleta Beraru: Bună ziua şi vă mulţumim că aţi acceptat să ne acordaţi acest interviu. Revista Timpul Belgia este o revistă locală a Timpului mare, de acasă, şi ea deci un fel de emigrant care încearcă să păstreze legăturile cumva cu spaţiul cultural românesc. De aceea, ne bucurăm să vă avem printre noi în calitate de scriitor de limbă română, dar şi de limbi străine – franceză şi engleză.

V-aţi mutat în Canada în anul 2000. Cum se vede România de peste ocean? Ce înseamnă « acasă » pentru dumneavoastră ? Ce credeţi că ar trebui să înveţe românii de la canadieni ? Dar canadienii de la români ?

Felicia Mihali: Timp de 20 de ani am refuzat să mă uit peste ocean. Am dus o luptă de integrare înverşunată care nu mi-a dat răgaz să plonjez în luptele intestine dintre partide politice, bresle literare, indivizi. Ca naţiune avem o capacitate imensă să ne agaţăm de detalii şi să le transformăm în catastrofe. Mi-am zis că de la distanţă nu pot ajuta, şi mai ales nu pot înţelege. Practic, în imigraţie nu mai ai acelaşi metabolism ca cei de acasa, la propriu şi la figurat. Mănânci diferit, vorbeşti diferit, începi să gândeşti diferit. Aşa că impresia mea despre România contemporană de-abia începe să se contureze începind din vara asta când am început să public în româneşte carţile scrise în franceză sau engleză şi mai ales de când mi-am luat un mic apartament la Bucureşti pentru scurtele mele şederi. Nu aş putea spune că înteleg ce se întimplă, în afară de o mare tristeţe pe care o simt când îmi văd prietenii şi îi aud povestind. Nu o ducem bine ca naţiune şi chestia asta mă uimeşte. În Canada, românii se situează printre indivizii care reuşesc cel mai bine profesional, uman, familial. Atunci ce naiba se întâmpla cu noi pe tărâm naţional ? De ce nu funcţionăm ca atunci când suntem în afară ? Probabil că de vină sunt structurile. În România nu suntem în stare să creăm acele structuri în care un individ să dea ce are mai bun, să prospere. Senzaţia mea este că există în România prea mult eclectism, prea multe contraste, prea multe împrumuturi neasimilate. Dar dincolo de ele, există o zonă luminoasă. Despre sfaturi ? Românul ar trebui să se educe în primul rând în viaţa cotidiană ; mâncare mai bună, somn mai mult, apă, fructe, mai puţin alcool, mai puţine ţigări. Ştiu că risc să îmi fac duşmani. Când Gorbaciov a tăiat alcoolul ruşilor şi-a tăiat şi creanga de sub picioare. Dar oricât de greu ar fi să acceptăm, alcoolul este în mare parte responsabil de deriva naţională şi asta de multă vreme. Este o racilă pe care o târâm de decenii. Până nu învaţăm să trăim mai bine, fizic, nimic nu se poate schimba.

NB: Aţi publicat romane în limbile franceză şi engleză. Cât de greu a fost pentru dumneavoastră să pătrundeţi în spaţiul literar canadian ? V-a recomandat experienţa anterioară din România ? Sunt exigenţele canadiene mai mari decât cele româneşti ?

FM : In mod surprinzător, este mai uşor să publici în Canada decât să te menţii, să continui să publici şi după 20 de ani de la debut. Ca să citez un prieten pianist, dacă eşti cu adevarat bun şi nimeni nu te remarcă înseamnă că nu ai facut tot ce se putea pentru ca acest lucru să se întâmple. Eu am publicat Ţara brânzei în traducere la 2 ani de la venirea mea din România. Un miracol aproape. Asta mă face să cred ca romanul se distingea cumva. Deci da, experienţa mea anterioară de sciitor român m-a ajutat să redevin scriitor canadian. Despre exigenţe, da, sunt diferite şi mult mai mari. Manuscrisul unui autor este lucrat la sânge, colaborarea între autor şi editor poate dura luni sau chiar ani de zile. In România orice autor are impresia că a scris o capodoperă şi nu acceptă sfaturi sau propuneri de ajutare. Ştiu asta pentru că am trecut pe acolo şi aş fi preferat să nu public decât să fac ce zice editoarea. Aici e simplu : nu vrei să ameliorezi cartea după viziunea editorului, ţi se arată politicos uşa. O carte suferă multe ajustări, tăieturi, rescrieri. A publica cu o editură bună nu este numai un gest mecanic de a pune texte pe hârtie. Inseamnă a hrăni o industrie de promoţie care costă o editură ochii din cap. Un agent de presă taxează o editură cu peste 4000 $ pentru promoţia unui titlu. Şi nimeni nu acceptă să se lupte pentru un produs oarecare. Librarii nici ei nu acceptă să pună orice pe raft. Deci grija de a produce texte bune face parte dintr-o industrie foarte bine unsă. Dar de îndată ce aceste condiţii au fost îndeplinite, autorul are conştiinţa că totul se face în favoarea lui şi că toată lumea are avantajul să îl promoveze, pentru că toata lumea vrea să facă bani de pe urma lui. Dincolo de valoare, cartea este un produs comercial. Trebuie să se vândă. La final de an, autorul este plătit în funcţie de vânzări. Dacă i se cuvin 100 $, ei bine, acesti bani îi sosesc acasă fară să trebuiască să se lupte pentru ei. În Romania lucrurile sunt catastrofale pentru autori. Cei mai mulţi publică pentru glorie, chiar ştiind că sunt jecmăniţi. Edituri mari nu plătesc decât dacă ai vândut 1000 de exemplare, ceea ce este de neconceput. Un editor canadian care nu plăteşte drepturi autorului este complet discreditat. In România orice autor ar face orice să publice cu un editor mare care îl jefuieşte.

NB : În anul 2018 aţi pus pe picioare editura Hashtag din Montréal. Ce a stat la baza creării acestei edituri ? Ce v-a motivat ?

FM : În primul rând dorinţa de diversitate. După 20 de ani de citit literatură franco-candiană, am avut dintr-o dată senzaţia că citesc mereu acelaşsi lucru şi că autori buni tind să fie lăsaţi de-o parte din considerente de rasă, accent, origine, orientare sexuală. Hashtag nu este o editură a migranţilor, ci o editură a diversităţii de orice fel. Mare parte din autorii noştri aparţin minorităţii LGBT care sunt la fel de greu de publicat ca un autor migrant. Există apoi traduceri din autori mai puţin cunoscuţi, care nu au luat premii, nu apar la televizor, nu sunt prezenţi pe Facebook. Visul nosru este să facem cunoscută Europa de Est, dar în acelaşi timp şi să facem cunoscută literatura canadiană în afara Canadei, alţi autori în afară de Margret Atwood sau Kim Thuy. Literatura canadiană e mult mai mult şi mult mai bună decât ce se ştie în afară. 

NB : Romanul A doua şansă pentru Adam a apărut mai întâi în limba engleză în 2014 sub titlul A second chance. Criticul literar Caroline Jarry de la cotidianul Le Devoir spune despre romanul dumneavoastră : « Acest al şaptelea roman al Feliciei Mihali, publicat mai întâi în engleză, reprezintă o contribuţie majoră la ceea ce poate fi considerată a treia singurătate, cea reprezentată de imigranţi. » Este, poate, această singurătate piatra de temelie a cărţii ? Cum s-a născut acest roman?

FM: Romanul s-a născut din dorinta mea de a scrie despre o comunitate migrantă în alt fel decât se face de obicei. Canadianul de rând este obişnuit să îşi imagineze imigrantul ca pe un individ care o duce rău, este discriminat, tăaieşte în apartamente mizere, face joburi prost plătite. Stau aici de 20 de ani şi vă asigur ca mulţi migranti o duc la fel de bine ca cei născuţi aici. Comunitatea românească este una din cele mai prospere, mulţi profesionişti, cu meserii bine plătite, cu copii hiper educati, şi relativ înstăriţi. Asta nu ne împiedică defel ca în interiorul casei să rămânem ce suntem, să mâncăm, gândim, vorbim ca acasă. Romanul este o poveste a imigraţiei fericite, prospere. Este unul din cele mai pozitive, vesele romane pe care le-am scris. E un roman scris în confort, după mulţi ani de zbucium.

NB : A doua şansă pentru Adam e şi un roman al iubirii şi iertării. Cititorul nu poate să nu remarce seninătatea cu care o situţie dramatică – adultul Adam îşi pierde memoria în urma unui accident cerebral, inteligenţa sa fiind redusă la cea a unui copil de zece ani – este prezentată. Nu transpare în carte dificultatea soţiei de a face faţă acestei situaţii ingrate. Accentul nu cade pe dramă, ci pe firesc, pe continuarea şi trăirea cât mai firească a vieţii, chiar şi în această situaţie. Este acesta doar un pretext pentru a putea zugrăvi modul de trai al românilor din Canada ? Sau e vorba şi de ceea ce scrieţi la finalul romanului : « Eram tineri şi ne iubeam. Aveam deja un copil, salarii bune, un apartament în centrul oraşului. (…) Adam şi cu mine avuseserăm o copilărie fericită, o adolescenţă împărţită între două regimuri politice a cărei tranziţie o făcuserăm fără mari şocuri. De ce oamenii au nevoie de catastrofe ? Eu una nu aveam nevoie de emoţii suplimentare, nici de aventuri. »

FM : Este o poveste care m-a surprins şi pe mine. Dar cred ca sunt la vârsta la care romanele mele tind să se orienteze către alte destine şi alte subiecte. Pasiunea carnală din Ţara Brânzei, sau Eu, Luca şi Chinezeul este acum înlocuită cu iubirea de tip afecţiune. Ce rămâne după ce focul pasiunii s-a stins ? Iar boala poate fi barometrul unei relaţii. Cât de mult ne-am iubit ca să merite să ne ajutam, să ne susţinem ? Care este datoria partenerului în cazul că jumătatea cuplului se prabuşeşte ? Abandon ? Sacrificiu ? Soţia lui Adam este prototipul femeii românce, devotate până la sacrificiu. Înainte de a se gândi la ea se gândeşte la alţii. Asta o face să fie mai puţin performantă pe plan profesional pentru că performanţa presupune mult sacrificiu. Uneori familia plateşte pretul. Reuşita unui bărbat este totdeauna primită cu aplauze, cea a unei femei cu reproşuri. Am prietene care au reuşit profesional plătind cu un divorţ. Motivul ? Reproşul că munceşte prea mult. În roman, Adam este cel care are o carieră înfloritoare: doctorate, Project manager, salariu mare cu care au cumpărat casa şi au ajutat-o pe fiica dentistă să îşi facă un cabinet propriu. Femeia este o biată profesoară, dedicată bucatariei. Numai că atunci când Adam începe să decadă, femeia devine stâlpul casei, simbolul stabilităţii. Salariul ei este o sursă de venit sigur, care îi ajută să treacă peste handicap, iar talentul ei in bucătarie îl ajută pe Adam să se menţină în formă în ciuda bolii.

NB : Credeţi că iertarea este echivalenta fericirii?

FM: Numai pentru cei care sunt în stare să ierte până la capăt. Şi numai pentru cei care sunt n stare să obţină iertarea, să facă totul ca să devină mai buni şi să nu mai repete greşeala. Adam este un astfel de bărbat. A greşit. Este iertat. Viaţa cuplului a fost frumoasă. Greu de spus ce s-ar fi întimplat dacă sotţa ar fi ales o altă cale în tinereţe ? Ar fi fost mai fericită? Ar fi facut mai mult ? Ar fi avut o viaţă mai bună ? În ciuda încercărilor, romanul este povestea unui cuplu fericit până la capăt. În plan personal, exemplul meu este diferit. Şi mie mi s-a greşit. Iar eu nu am fost în stare să întorc şi celălalt obraz. Să dau o altă şansă Dar şi în cazul meu, viaţa mea a fost mai fericită aşa şi decizia mea de a nu ierta a fost justă şi justificată.

NB: Romanul dumneavoastră este foarte interesant nu numai pentru români, ci şi pentru canadieni – un prilej de a cunoaşte o comunitate de imigranţi. Trăind alături de autohtonii ţărilor în care ne-am stabilit sau de alte comunităţi de venetici, şi noi suntem curioşi să le aflăm obiceiurile, tradiţiile. Pe lângă faptul că aveţi pasaje deosebit de delicioase – povestiţi despre bucătăria românească şi reţete, pregătirile pentru aniversări, pentru vizite – străbate din carte grija pentru o alimentaţie sănătoasă. Şi-a pus Canada amprenta pe educaţia pentru sănătate a românilor de acolo, implicit pe a autoarei acestui roman sau aţi plecat deja din România cu aceste convingeri ? Cum schimbă Canada viaţa unui român ?

FM : Imigraţia te schimbă totdeauna în bine. Şi când spun asta, nu mă refer la legi, reguli, principii sănătoase prin care individul poate prospera material şi spiritual. Mă refer la o cultură civică, fizică, alimentară pe care nu o aveam acasa. Din principile de bază fac parte acela de a nu îţi deranja vecinii, de a menţine curat în jur, de a respecta viaţa privată a celorlalţi, de a fi discret şi respectuos în întrebări, de a nu răni, umili, şi mai ales acela de a te hrăni bine. In România mâncatul bine este asociat cu mâncatul cărnii. În Canada cu mâncatul legumelor şi fructelor, băutul apei, exerciţiul fizic, mersul pe jos, ieşitul în aer liber. Înainte de democraţie, România ar trebui să inceapă cu pusul gunoiului în saci de gunoi şi nu în găleţi tapetate cu ziare pe care apoi le arunăa direct la ghenă. Asta duce la proliferarea gândacilor şi a şobolabilor în plin centru al orasului. Văd în România multe cursuri de căutare de sine. Cred că drumul care duce la aceasta încapere privilegiată trece printr-un stil de viaţă diferit. Ca să ajungi la tine, trebuie să străbaţi un drum curat şi să nu calci la tot pasul pe gândaci şi şobolani.

NB : Adam are un nume cu rezonanţe biblice, ce ne trimite la Geneză. Protagonista romanului nu are nume. Este acest fapt o întâmplare ?

FM : Este un defect narativ al meu. Dat fiind ca naraţiunile mele sunt în general la persona intâi, uit mereu să dau nume eroinelor. Dar mulţi cronicari i-au dat déjà un nume : Eva. Cine altfel ar putea fi alături de Adam decât o Eva, devotată, supusă, ascultătoare. Dar această Eva nu are numai calităţi. Un cronicar englez mi-a zis despre eroina mea «  she is so difficult” . Greu de înţeles pentru ei atâta devotement. Ceea ce pentru noi reprezintă o munca colosală, pentru ei este un fel de tiranie casnică. Puţini bărbaţi de aici înţeleg cum o soţie poate fi atât de devotată căminului şi atât de muncitoare. Romanele mele sunt pline de astfel de Eve, prea epuizate de lupta cu menajul ca să se mai caute pe sine.

NB : Povestiţi în roman şi despre şcoala canadiană, despre elevi ce provin din familii (de emigranţi) dezbinate, în care părinţii pierd controlul asupra copiilor lor :  « Astăzi, la ora prânzului, am întâlnire cu directoarea şcolii şi cu mama unui elev, David Chukaib. (…) Pentru noi este evident că elevul se află pe o pantă periculoasă, dar mama trăieşte cu impresia că fiul ei e persecutat pe nedrept. » Este aceasta o realitate întâlnită frecvent în Canada ? Cum este învăţământul din Canada?

FM : Da, din păcate copiii plătesc adesea preţul emigrării părinţilor. În Canada, multe cupluri nu mai pot trăi la fel ca înainte. Femeia se emancipează, bărbatul îşi pierde din autoriatatea conferită în ţările de origine de o societate patriarhală. Adesea femeile reusesc mai bine şi mai repede decât partenerii lor, ori în anumite medii acest lucru este de neconceput. Rata divorţurilor în comunităţile migrante este foarte mare. Iar copiii pot fi adesea victime pentru că lipsa de încadrare, de valori sigure, îi face adesea să creadă că totul le este permis şi că la rândul lor pot face ce vor. Una din plăgile învaţămintului canadian cred că este lipsa de autoritate a parinţilor şi a profesorilor. Mai este apoi un învaţământ public în care se descurajează ideea de competenţă, de performanţă. Elevii buni sunt adesea sacrificaţi pentru cei slabi. Trebuie să te ocupi mai mult de cei slabi decât de cei care pot performa. Iar pentru un copil este uşor să se descurajeze şi să ia calea uşoară. Iar când acasă e haos, e de înţeles că mulţi abandonează. Partea bună ar fi că în Canada copiii cresc cu valori sociale corecte. Când sunt mari, mulţi pot recupera anii academici pierduţi, dar toţi se regăsesc într-o societate în care toată lumea ştie că discriminarea, rasismul, misoginia, sexismul sunt interzise. În  România avem o mulţime de intelectuali de mare fineţe, dar cu un caracter ce lasă de dorit. Foarte bun în ce priveste spiritul civic şi respectul.

NB : Ştim că România se află pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. «93,5% dintre români nu cumpără nici măcar o carte pe an » potrivit Eurostat. Se citeşte mult în Canada ? Ce credeţi că i-ar putea motiva pe români să citească (mai mult) ?

FM :  Eu nu sunt aşa de pesimistă în ce priveşte cititul în România. Măcar românii au o justificare : preţurile la cărţi şi salariile mici. In Canada, după părerea mea, se citeşte la fel de puţin şi chiar că nu au nici o justificare în afară de faptul că aici educaţia nu este o calitate primordială. Aici spiritul civic este mai important, iar uneori literatura nu ajută prea mult la formarea unui bun cetaţean. Vorba lui Pleşu : e plina lumea de lichele intelectuale. Cred că numărul de indivizi care citesc rămâne constant pe planetă. Înainte nu se citea din cauza lipsei accesului la textul tipărit. Literatura a fost întotdeauna apanajul elitelor. Într-un fel sau altul lumea citeşte mai mult azi, dar nu ceea ce credem noi ca e bine să citească. Eu cunosc multă lume care citeşte literatură, dar nu mi se pare ca asta îi ajută să evolueze, să devină mai buni. Dorinţa noastră de a ne refugia în lumi paralele este acum satisfacută de seriale. În România ca şi in Canada, Netflixul ţine acum loc de bibliotecă. Este bine, este rău ? Greu de spus. Este doar mersul lumii.

NB : Scris la persoana I, romanul capătă alura unei confesiuni. Nu există lamentări, ci adaptări la noua situaţie: « După accident, obligată fiind să-i schimb garderoba, îi cumpărasem numai ce-mi plăcea mie: helănci, blugi negri, vestoane din velur. (…) Costumele zac la subsol, închise în cutii, dar asta până mă voi decide să le arunc definitiv. Noi doi nu mai trebuie să facem ce face toată lumea, căci nu mai suntem un cuplu ca ceilalţi. » Cititorul ia notă de schimbările pe care soţia le face – schimbări care o mulţumesc – de firescul pe care aceasta vrea să-l impregneze noii faze, de lipsa de exagerări. E aici o declaraţie de dragoste – frumoasă şi discretă. Adam primeşte o a doua şansă. Aţi avut în vedere şi un alt final pentru acest roman, înainte de a o trimite la editură ?

FM : În cazul acestui roman, editorul meu anglofon, Linda Leith a avut o intervenţie minimă. In afară de corecturile la nivel gramatical, nu mi-a impus alte rescrieri sau modificări. Şi ei ca şi mie acest final ni s-a parut firesc. E adevărat că Linda a fost puţin surprinsă de întorsătură, dar într-un fel plăcut. Iar surpriza ei mi s-a părut un semn că sunt pe calea cea bună. Dacă un editor cu experienţă nu se astepta la un asemenea deznodământ, atunci şi publicul va avea şocul lui, în sens bun, sper. Ce regret este că nu am putut da mai multă amploare capitolului românesc, adică vietţi de tinereţe a cuplului, existenţa lor într-un apartament din Bucureşti, meseria, viaţa de familie. Asta este un domeniu la care mă pricep, acela de a surprinde fericirea care se ascunde sub aspectul unei vieţi banale la prima vedere. Numai că din motive de echilibru naratif a trebuit să dau acestui capitol aceeaşi amploare şi demensiune ca celorlalte. A trebuit să rezum punctul de plecare a romanul, şi partea cea mai importantă, la acelaşi număr de pagini ca cele în care povestesc despre o înmormintare în Canada sau o sedinţă cu părinţii. Uneori legile naraţiunii impun subiectul, ritmul, intriga, deznodământul. Dincolo de poveste, literatura rămâne o chestiune de limbă, de stil, de naraţiune. Lucruri pe care un cititor nu le poate distinge, dar care îi pot afecta percepţia şi lectura. Sper ca romanul meu să fi realizat un echilibru suportabil între poveste şi stil.

NB : Ce proiecte de viitor aveţi ?

FM : În acest moment lucrez la un roman care va ieşi în toamna viitoare în franceză şi care se va numi Bigama. Povestea unei femei imigrante care decide să îşi părăsească soţul pentru a da glas marii ei iubiri, dar care din păcate va descoperi curând că primul mariaj este ca trecutul. Oricât ai vrea să te debarasezi de el, nu reuşeşti. În rest, mă ocup intens de colecţia Hashtag de la Bucureşti, creată în cadrul editurii Vremea pentru a aduce cât mai multe cărţi Hashtag în România. Printre picături, mă ocup de traduceri şi de participarea editurii pe care o conduc la saloane internaţionale. În luna martie, între 10 si 12,  vom fi la târgul de carte de la Bruxelles, unde sper să ne întâlnim. 

Fragment din roman :

«Prietenii Martei rămâneau cercul nostru cel mai apropiat, … La început reînnoirea acestui grup se făcea destul de des : la fiecare mare petrecere noi chipuri se adăugau la lista de invitaţi a Martei. Mai târziu însă, unii se certau sau pur şi simplu nu-şi mai suportau convingerile politice. (…) Ce anume îi făcea pe oameni să devină atât de intoleranţi : vârsta sau exilul ? Cu timpul, devenise aproape o regulă ca vechi prietenii să se destrame în cursul unei singure seri, între aperitiv şi desert. În ultima vreme, ritmul schimbărilor a început să încetinească în mod vizibil. Cei care rămăseseră în grup deveniseră un fel de familie extinsă care nu se mai putea despărţi. În lipsa părinţilor şi a fraţilor, ne petreceam împreună Crăciun, Paşte, revelion, aniversări, nunţi. (…).

Grupul Martei îşi petrecea împreună chiar şi vacanţele, dar noi nu ne alăturam lor niciodată. Adam şi cu mine nu eram atât de sociabili încât să petrecem o săptămână în aceeaşi companie. (…) Prezenţa celorlalţi tulbura profund mecanica subtilă a cuplului nostru. Fără a fi un soţ perfect, Adam nu putea să rămână multă vreme departe de casă. Soţul meu era născut pentru familie. Noutatea îl destabiliza, tot ca şi oamenii şi obiectele de altfel. În prezent corpul lui Adam a devenit un mecanism reglat după un orar precis. Nimic nu mai perturbă ritualul lui cotidian, cu excepţia zilelor în care îi anunţ vizitele unor necunoscuţi. De la atac încoace, Adam a devenit o persoană fericită în permanenţă. » – A doua sănsă pentru Adam

foto: pagina facebook Felicia Mihali