Cătălina Balan: „Fără Escale – poeme în proză”

Volumul de poeme în proză semnat de Radmila Popovici și ilustrat de pictorul Teodor Buzu este o călătorie „Fără Escale” în lumea poemelor scrise cu nerv, fiind însoțite de imagini simbolice. Cotidianul este plin de Contraste, Oglinzi și Frumusețe. Toate sunt parte dintr-un Vals: „Ceața se preface că nu observă” – astfel apare chipul femeii sub voal. Avem nevoie și de Victorii asupra monștrilor interiori, pentru că un Monstru poate îmbolnăvi omul, iar „O frică de tot și de toate” aduce cu sine un Război care lasă urme grele în ființă. Minciună și Orgolii se nasc în oameni din acest Haos, un copil strigă „Unde e mama?”, iar monologul Mamă nu întârzie să apară ca o confesiune sinceră: „În lumea aceasta în care m-am trezit, mamă, lumile s-au tot schimbat în timp și între timp, iar eu nu prea am știut să le țin pasul”. Simt că mă aflu într-o Cădere și apoi ajung la un (Com)promis de care mă leagă Clipe din trecut – toate sunt Praf.

Devii un Spectator înțelegând că „Sunt zile, ore, clipe în care totul ți se arată ca-n palmă”. Poemele în proză se completează reciproc pentru a ieși din Prăpastie, scrisul continuă, iar imaginile îi aduc culoarea speranței pentru a pune punctul pe i și a o lua de la început chiar Acum, când fiecare clipă devine prezent, deși „trecutul se ține de mine scai” el rămâne paralizat în fața clipei care mă zidește… și continuă cu poemul A:„Între secunde. Între priviri. Între convingeri. Între erori […]” apar Adevăruri asemenea peștilor care „Ne alunecă din mâini./ Uneori sar deasupra apei./ Apoi se ascund” într-o lume sufocantă, în care Alarma interioară se împletește cu zgomotul supărător al gândurilor: „Ce-ar fi să te desprinzi, cumva, de acest haos?”, să ajungi la Apus urmărind norii, fără grabă, înțelegând că „din contră – ei erau cei care se grăbeau să-și schimbe forma, culoarea, expresia”, exact ca un copil care se grăbește să fie adult, iar timpul e un Țipăt al unei femei „care a fost prunc, apoi fetiță, domnișoară, poate și mamă…”, acum te visezi mică și Albă. Privești în Album, iar viața se aranjează în Anotimpuri: „Îmbătrânim. Mama – în felul ei. Eu – într-al meu. Ea – vertiginos. Eu – mai lent […]”, doar simțind și înțelegând, începi a prețui viața cu ale ei Nenumărate clipe care se spulberă într-o secundă, iar „Fiecare oră trăită cu ardoare e un bonus […]”, o picătură în Mare, (de mică visam să fiu mare și știți cum e?): „De fiecare dată – nouă./ De fiecare dată – misterioasă, ademenitoare, periculoasă…”

Fiecare poem este viu, își trăiește propria poveste – doar lectura lor deschide o Poartă Simplă, zborul prin această lume curge, autorul trăiește într-o carte Fără titlu și migrează de la o pagină la alta, ca-ntr-un Joc:„legând literă de literă, până reapare, lăsând șiroaie de rânduri în urmă”, aranjându-se într-o ordine alfabetică de la A până la Z. Poemele în proză leagănă File ale timpului cu un Dor pe Drumuri „care, se pare, ne conduc singure” spre ai noștri Copii, spre Linii, spre Infinit și în acest zbor numit călătorie, omul își reface viața grație unor Îngeri:„Când, parcă, și viața îți întoarce spatele și crezi că mai simplu ar fi să renunți, cineva îți întinde mâna și te ridică din genunchi”.

Lectura poemelor din „Fără Escale” este o revelație, un amestec de stări, trăiri, emoții și gânduri care, la început se ceartă între ele, iar spre final amuțesc. Tac. Lasă loc liniștii, pentru că ajungi la Zero. „Plus normal… Își revine… E aici! – răsunau, undeva departe-aproape, voci în alb.” Apoi totul reîncepe cu litera A, iar poemele continuă să scrie alfabetul vieții omului contemporan. Poeta Radmila Popovici descrie lumea în care trăiește direct, fără escale, cu mâna pe inimă, auzindu-i șoaptele și simțindu-i agitația sau liniștea din care iau naștere poemele.