Treizeci de ani de teatru într-un singur spectacol

Dacă ar fi să întocmesc un clasament cu cele mai longevive spectacole de teatru din Chișinău „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu de la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale” ar obține locul trei ca vârstă întrecut fiind de „Testamentul” după Gheorghe Urschi (1992), de la Teatrul Republican ,,Luceafărul” și „Chirița în provincie” de Vasile Alecsandri (1993), de la Teatrul „Eugène Ionescu”.

 Spre deosebire de celelalte două, embrionul „Ciuleandrei” s-a format încă în 1995 în turneul în trei orașe americane a Teatrului Satiricus. Inspirat de musicalurile în stil Broadway din New York, Alexandru Grecu s-a încăpățânat să monteze o producție autohtonă iar anul următor norocul premierei mondiale a căzut asupra orașului Paris, unde pe data de 10 octombrie 1996 a avut loc prima reprezentație. Au trecut treizeci de ani și spectacolul rămâne viu datorită oamenilor, ajungând la a treia generație de actori. Timpul a reînnoit distribuția, premiera versiunii noi având loc pe 28 septembrie 2019. Actrița Ludmila Gheorghiță din Mădălina a preluat rolul mătușii Matilda, Alexandrina Grecu moștenind rolul Mădălinei - Madelenei. Valentin Delinschi a fost primul actor ce l-a interpretat pe Puiu Faranga, ștafeta preluând-o Gheorghe Gușan, iar Sergiu Finiti i-a dat viață doctorului Ursu, actualmente jucat de Daniel Ciobanu. Viorel Cornescu din rolul amantului și a regelui a devenit Faranga, ceea ce ne demonstrează că odată cu trecerea anilor „Ciuleandra”a crescut și s-a maturizat odată cu actorii și echipa artistică. Impresionant este și faptul că maestrul Victor Tanmoșan rămâne prezent în această producție datorită fiului său Dumitru Tanmoșan ce a menținut coregrafia musicalului. 

Nu cred că există coincidențe atât în viața reală cât și în romanul lui Rebreanu. Scriitorul avea 41 de ani când a scris „Ciuleandra”, secretarul literar al teatrului Ion Deviza avea aceeași vârstă când a pus pe picior de vers întreaga operă (cuvintele le-am preluat din prezentarea generală a directorului teatrului, Alexandru Grecu în seara aniversară).  În roman pe data de 13 februarie a avut loc logodna dintre Puiu și Mădălina, iar patru ani mai târziu înmormântarea Madeleinei. Un spectacol legendă datorită muzicii semnate de Marian Stârcea ce structurează într-o reprezentație întreagă mai multe stiluri muzicale: folcloric, cameral, romanță, jazz și te debusolează de la scenele ce înfiripează realitatea la cele ce te înfășoară într-un vis. Ludmila Prodan se face responsabilă de canto iar scenografia îi aparține lui Petru Balan.

Actorii de pe planul doi nu pot fi neglijați întrucât constituie nucleul spectacolului: Olga Anghelici (cântăreața), Nina Toderico, Nadeja Crîlov, Lilia Cazacu (mama Mădălinei), Ira Cazac (regina), Natalia Caraman, Natalia Lupăcescu, alături de Arcadie Răcilă (regele), Alexandru Crîlov (hangiul), Eugeniu Matcovschi, Roman Malai (amantul, dirijorul), Pavel Lupăcescu, Artiom Oleacu, Constantin Ghilețchi (preotul), Daniel Brânză și Damian Donos. Ei sunt dansatorii Ciuleandrei și tot ei invitații balului.

Coloana sonoră de la început ne întâmpină cu niște ritmuri melancolice gata să dezvăluie o amintire tristă. Brusc ne trezim într-un salon al societății înalte ce ne acaparează atenția. Puiu Faranga savurează o seară pe picior mare, urmărind dansul a patru bărbați, fermecat de vocea cântăreței anonime, în interpretarea Olgăi Anghelici. El pretinde la atenția ei, intervine amantul cântăreței (rol interpretat de actorul Roman Malai), spiritele se încing gata de încăierare, Puiu pentru a-și înlătura adversarul îi aruncă bani complimentându-l cu batjocora „bastard al sărăciei”. După râsetele disprețuitoare amantul dezvăluie în versuri un adevăr dur al vieții „Cine soarta ne-o decide, prea puternic împărat / Banu-i cheia ce deschide orice ușă la palat” sau ,,orice ușă de iatac”.  Din punctul meu de vedere, cântăreața este Mădălina, amantul – Ursul, iar toată această scenă o premoniție a întregii acțiunii. Puiu o desparte pe Mădălina de Ursu fără să știe, pentru că e obișnuit să obțină ce vrea atunci când vrea datorită statutului social, nu conștientizează că acțiunile sale pot avea consecințe asupra altora.  

Mădălina se opune să fie cedată dintr-o presimțire rea, Alexandrina Grecu cântă sfâșietor „nu mă da mămucă”, și devine Madeleine iar odată cu schimbarea numelui i se schimbă destinul. În clipa acestui „botez” muzica devine atât de gingașă încât reflectă inocența ei. Nu are momente de intimitate alături de soțul ei fiindcă mereu îi apare Ursu ca o umbră ce îi amintește că numele Mădălina sună mai bine, și că e numai a lui.

Spectacolul balansează între scenele ce reprezintă două straturi sociale diferite, cea a oamenilor simpli și a aristocrației. Ciuleandra este dansul țăranilor, valsul – al nobililor. Doar că ciuleandra „te poartă dincolo de viață și dincolo de moarte”, și devine un catalizator pentru nebunia Puiului, stare intensificată de atenția regelui, interpretat de Arcadie Răcilă ce rămâne tulburat de frumusețea Madeleinei. Dansul mătrăgunei prevestește căsătoria, ritmul din dansul ielelor se ajustează mișcării scenice ce ne ține în suspans.

Nu pot să nu precizez că unica secvență în care muzica se retrage din scenă pentru un moment de reflecție este dezamăgirea lui Ursu pe care o are față de mama Mădălinei, în jocul actoricesc al Liliei Cazacu ce încearcă să-și consoleze durerea obținând beneficii materiale din urma morții propriei fiice. Dezamăgire marcată de cuvintele „Ce oameni, e revoltător…”.  În epilogul conversațional dintre Puiu și Ursu influențele romanului „Idiotul” de Fiodor Dostoievski sunt incontestabil de vizibile: „Eu totuși am iubit-o mai mult, doctore! Am iubit-o atât de mult încât am și omorât-o”, ,,Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o și a doua oară i-ai ucis și trupul!”

 Puiu își intensifică nebunia încercând să-și amintească dansul și melodia, ciuleandra la final răsună în acorduri treptate, difuze, mai intense, mai încet ca într-o amintire încețoșată față în față cu propria conștiință. Dar iar răsună pe alocuri ritmurile melancolice ce au stârnit spectacolul, metamorfozându-se într-o ciuleandră vie atât din perspectivă muzicală cât și coregrafică.

 Voi concluziona invocând din nou filozofia lui Dostoievski, de care Rebreanu a fost influențat: „Воистину всякий пред всеми за всех и за всё виноват” - fragment preluat din romanul „Frații Karamazov”. Într-adevăr, într-o măsură sau alta suntem voluntar și involuntar responsabili pentru viețile altor oameni. Mădălina chiar dacă devine Madeleine nu își pierde inocența, devine victima circumstanțelor; Ursu e personajul cu cea mai mare demnitate, cu toate că nu mai stă în puterile lui să schimbe ceva; mama Mădălinei este contradictorie pentru că suferă din cauza pierderii dar încearcă să obțină o compensație materială; Faranga încearcă să amelioreze crima fiului său prin legăturile sociale;  Matilda cucerește cu grija ei pentru tineri dar în zadar; Puiu este mărturia esențială ce ne ține captivi în drama psihologică a unui om. Firul acțiunii progresează odată cu ritmul treptat accelerat al dansului popular românesc, ce ne învârte de la începutul până la sfârșitul jocului.