Larisa Turea „Festivalul Internațional de Film Cannes: post-scriptum triumfal”

Cristian Mungiu,  dublu laureat al Palmierului de Aur,

al zecelea membru în clubul elitist al creatorilor reveniți la Cannes cu opere de maturitate.

Ultima realizare a lui Cristian Mungiu, lungmetrajul 𝐹𝑗𝑜𝑟𝑑 , co-producție solidă( România, Franţa, Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda), a fost ovaționat 12 minute la proiecția de gală la acest festival al festivalurilor. Victoria exclusivistă ( Cristian a luat  încă patru premii importante : Premiul FIPRESCI, Premiul Juriului Ecumenic, Premiul François Chalais şi Le Prix de la Citoyenneté) confirmă valoarea cinematografiei române, nicidecum „val” efemer la început de mileniu. Filmul aclamat și-a început  - cu brio - turneul pe ecranele lumii ; la 2 săptămâni de la lansarea în  Franța, datele  Box Office atestă 394 051intrări, cifră record. Mai mult ca atât, 𝐹𝑗𝑜𝑟𝑑 intră în primele rânduri ale competitorilor pentru Oscarurile 2027, cu șanse confirmate în paginile prestigioaselor reviste de specialitate: pentru Pete Hammond, Deadline Hollywood, este „un film extrem de inteligent și captivant, a cărui forță rezidă tocmai în faptul că nu oferă răspunsuri facile”; Le Monde a prezentat 𝐹𝑗𝑜𝑟𝑑 drept dramă cu structură „kafkiană”, centrată pe conflictul dintre o familie românească religioasă și normele unei societăți occidentale considerate progresiste.

Bucuria trofeului a fost înzecită: am fost prezentă la ”botezul” fenomenului, acreditată pe Croisette timp de 30 de ani. Or, afirmă Cristian Mungiu, anume Cannes-ul te legitimează ca autor,îți confirmă profesionalismul... pentru România, unde valorile continuă să fie relative, validările sunt esenţialmente legate de recunoaşterea externă.

La conferința de presă de după proiecție, i-am pus o întrebare lui Sebastian Stan, interpretul lui Mihai Gheorghiu ( nu înainte de a-i aprecia accentul în română, accent ce îmi suna basarabean): este oare, astăzi, periculoasă alteritatea? Reprezintă o amenințare să fii diferit?  Da, a răspuns Sebastian. Din păcate. Actorul însuși este diferit - și nu doar pentru că a luat Globul de aur pentru A different man, si nici pentru ca l-a interpretat ironic, pe alocuri sarcastic, pe marele și zăpăcitul portocaliu ce se joacă cu destinul planetei( filmul The Apprentice, regie Ali Abbasi, FIF Cannes 2024 ). Originar din România, a părăsit-o, împreună cu mama sa, pianistă, la 8 ani. După Viena, a plecat în SUA, unde a urmat studii serioase de teatru.

Filmul este inspirat, ca de cele mai multe ori în creația lui Mungiu, de un fapt divers, preluarea de către autoritatea protecției copilului din Norvegia, a celor 5 copii, inclusiv a unui sugaci, dintr-o familie de români religioși. Filmul nu dă răspunsuri, ci pune întrebări: până unde poate merge paternalismul instituțional… câtă toleranță și câtă libertate individuală există într-o lume scindată, văduvită de empatie? Cristian a dedicat 4 ani de exil norvegian studiului, a investigat numeroase  procese de judecată la subiect. Replicile dure, într-o “ limbă de lemn” atât de familiară nouă, și situațiile sunt autentice, preluate din protocoalele de judecată. Intervenția reprezentanților statului român, demagogia lor anacronică este de-a dreptul hilară…Finalul rămâne deschis: nimeni nu este perfect, spunea clasicul. Nobody is perfect, yes -însă cel puțin să nu se erijeze în instanța supremă indivizii opaci și inapți de iubire.

 Purtând în gene experiența tragică  a socialismului real, Mungiu observă, ca în oglindă, alunecarea în  absurd a unor idei – extremele converg, adesea mai binele e cu adevărat dușmanul binelui pur și simplu.. Filmul vorbeşte despre corupţie şi despre compromisuri morale, despre faptul că ne-am obişnuit cu aceste compromisuri pe care tânăra generaţie nu le acceptă. Nu trebuie să decidem noi pentru cei tineri. Ei trebuie să-şi aleagă calea în viaţă, să nu le mai facem atâta bine, să-i lăsăm să se descurce cu forţe proprii. Cristian Mungiu spunea la conferinţa de presă că este părinte şi adesea se gândeşte cum să-i orienteze spre bine pe copii săi, fără a-i influenţa direct.

 La fel ca în R.M.N. (2022), filmul are în prim plan șocul diferențelor culturale. Mihai,  inginer IT din București (actorul americano-român Sebastian Stan), împreună cu soția sa Lisbet (Renate Reinsve, muza lui Joachim Trier), și cinci copii  se stabilesc într-un  orășel pitoresc, ca despins dintr-o carte poștală, de pe malul unui fiord. Se integrează rapid: capul familiei e primit ca un salvator de către consiliul localîn cătare de expert informaticiam,  în timp ce tânăra mămică este foarte apreciată de rezidenții căminului de bătrâni.Stabilesc iute relații calde cu vecini. Insă toate lucrurile fericite au un preț : o profesoară ultraexigentă  descoperă, după o lecție de educație fizică, echimoze pe spatele  Eliei( Vanessa Ceban,originară din Chișinău, stabilită în Norvegia, vorbitoare de norvegiană, română și engleză) cea mai mare dintre copiii cuplului Gheorghiu. Toată viața lor basculează într-un haos total, se dispune o anchetă a serviciilor sociale, părinții sunt suspectați de violență domestică, copiii sunt luați în custodie luni în șir.

În stilul său caracteristic — cadre lungi ce întrețin  tensiunea și pun constant la îndoială presupusul abuz — Mungiu urmărește scrupulos procesele care, ”în interesul copiilor” provoacă situații delirante. Regizorul nu se teme să stârnească opinii negative, arătând cum progresismul poate deveni intolerant. Metodele severe de educație ale  familia Gheorghiu par suspecte în mediul comunității scandinave foarte „cool”, Norvegia fiind în topul celor mai fericite țări de pe glob.. . Frizează perfecțiunea ritmul  narațiunii, regia de o precizie remarcabibilă,  distribuția aleasă pe sprânceană: Sebastian Stan și Renate Reinsve, Adrian Titieni și copiii Henrikke Lund-Olsen, Vanessa Ceban și Jonathan Ciprian Breazu. Adolescenții Vanessa și Jonathan, alias Eliia și Emmanuel Gheorghiu, sunt de origine română, stabiliți în Norvegia. A fost aplaudat si directorul de imagine, cameramanul Tudor Vladimir Panduru,  născut la Piatra Neamț in 1989 și  discipolul lui Oleg Mutu. Când Lisbet, a sărit in apă  la temperaturae de 4 C, pentru a-l salva de la înec pe vecinul depresiv aflat in scaunul cu rotile, cu ea a sărit și cameranul pentru a asigura eclerajul firesc. Este unul dintre cei mai apreciați directori de imagine al noilor generații de cineaști europeni.

Renate Reinsve vorbește norvegiană, engleză și română – limba soțului ei din film. Acest lucru este departe de armonia ideală; graiurile se ciocnesc brutal, generează hăuri între puncte de vedere  culturi diferite. Al doilea regizor român prezent în competiție la Cannes, recalcitrantul Radu Jude, a  adaptat Jurnalul unei cameriste la Bordeaux , cu Vincent Macaigne, Mélanie Thierry și  Ana Dumitrașcu, ca atac vehement, polifonic, împotriva sclaviei moderne. Fimul a făcut deliciul spectatorilor la TIFF Chișinău, acum o lună. În filmul lui Jude, narativul sclavagismului colonial trece în plan secund: apare doar în scenele de la repetițiile pentru spectacolul studențesc în care joacă, în timpul liber, Gianina (Ana Dumitrașcu) – o mamă singură, româncă, ce și-a lăsat fiica  destul de mică în grija bunicii, acasă, pentru a se angaja menajeră la o familie înstărită din Bordeaux. Membrii acestei familii par cumsecade, se străduie să se poarte ” omenește” cu ” fata din casă”, real factotum, servitoare- dădacă-guvernantă etc - despărțită de cei dragi... Stăpânii, afișat empatici, nu au idee de ce se întâmplă în lume –  că e vorba despre Ucraina sau Palestina, de România nici atât. Si Gianina, și fetița ei își fac planuri pentru Crăciun, nerăbdătoare să se vadă, să fie împreună măcar câteva zile. Colac peste pupăză, se accidentează bunica, mama capului familiei bordoleze, și cine să stea cu ea în timp ce stăpânii pleacă în vacanță la munte? Ce contează un copil suferind într-un fund de Românie? Pentru micuță, firește, Crăciunul tradțional se amână, Gianina rămâne cu bătrâna care, cică, a participat activ la protestele din 1968 și se crede expert în problemele Europei de Est.  Rememorând acele vremuri protestara de vârsta a treia recunoaște că tinerii rebeli îi admirau pe Ceaușescu și pe Mao... Radu Jude nu se ferește de satira tăioasă atunci când înfățișează idioțenia și naivitatea unor occidentali presupus civilizați. În schimb, Gianina – venită din Estul(nu chiar sălbatic, dar totuși... așa cum este) continentului, lipsită de educație formală și aparținând clasei de jos – se dovedește a fi mai smart, grație intuiției individuale și a totalmente altor experiențe de viață.

…E simplu la Cannes - glumea cineva. Douăzeci de filme intră în competiţie, iar la urmă câştigă românii! Şi basarabenii, adăugai cu mândrie – pentru că premiile ce au încununat, la începutul mileniului, filmele româneşti – Moartea domnului Lăzărescu, 4,3,2, iar  în 2012, Dincolo de dealuri,    ar fi fost imposibile fără contribuţia  echipei sudate,  în special a lui Oleg Mutu, directorul de imagine. Basarabeanul Valeriu Andriuţă  a jucat în mai toate filmele lui Cristian Mungiu, e un familiar al festivalurilor europene, a fost distribuit într-un serial TV regizat de Pavel Lunghin și în câteva din creațiile lui Serghei Loznița.          În peisajul cultural european s-a impus cu originalitate cinema-ul ce formulează întrebări esenţiale şi contează pe puterea de înţelegere, de cooperare creatoare a spectatorului, a noastră, a tuturor. Cinema-ul discursului direct, asigurând –  și graţie măiestriei operatorului,-  paradoxalul efect al prezenţei, aici şi acum. Au răbufnit ireverenţios în scenă, generaţia de după 1989, trăind schimbarea paradigmei. E minunat că se schimbă paradigmele: deci mergem înainte.

Dincolo de dealuri cu Valeriu Andriuță, actorul mascotă și colegul de facultate al lui Cristian Mungiu, e proiectat și la ZFR, zilele filmului românesc la Chișinău. Lungmetrajul, să ne reamintim, a luat  Premiul pentru scenariu şi două premii de interpretare: Cosmina Stratan (în film, e chipul coborât direct dintr-o icoană ortodoxă) şi Cristina Fluture. Au fost aclamaţi cu toţii, urcând treptele cu covor roşu ale Palatului Festivalului: Valeriu Andriuţă, în principalul rol masculin(Preotul),  Tanea Popa, Ion Sapdaru,  Vica Agache… În Sala Lumiere, în văzul întregii planete (ceremonia fiind urmărită în direct de milioane de spectatori), pe scenă au urcat două debutante, modeste, sfielnice în neirosita lor tinereţe… Actrițele au fost apreciate pentru adevăratul profesionalism, în afara oricăror sforării. Am simţit, fizic, stupoarea şi răceala frumoaselor dichisite în toalete de gală cu girul renumitelor case de modă... Filmele românești au atins o valoare certă, mai mult chiar, pot fi considerate brand de ţară; easternul fiind de ani buni în ascensiune, atestăm o efervescenţă creatoare rar întâlnită pe la case mai mari: ne bucurăm că această creativitate proliferează şi în Republica Moldova, că filmele lui Igor Cobileanschi, Ion Borș, Valeriu Andriuță, Anatol Durbală ș.a. revelează faţa nevăzută a Europei  - tragică, debusolată, înţepenită în bucla unui timp mort, -  la festivaluri de primă mână .Din punctul meu de vedere, stilistica  generaţiei actuale de cineaşti români (y compris cineaştii de succes real, originari din Moldova) se distinge prin umanismul cehovian, prin simpatie pentru personajele înfăţişate, prin tandreţe amalgamată cu ironie și umor negru. Numărul cineaştilor ce împărtăşesc acest crez, reîmprospătând peisajul, cucerind elogii critice şi premii pe toate meridianele,  depăşeşte ordinul zecilor. Precum menţionat-am, totul a început la Cannes şi la Berlin, prin lucrările lui Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. Prietenul şi colegul meu de Cannes, regretatul Alex Leo Șerban, a  încapsulat Noul Cinema într-o formulă graţioasă: „Puiu a plantat seminţele, Porumboiu le-a irigat iar Mungiu a cules roadele”. În cazul lui Puiu şi Mungiu, grădinarul iscusit, prin ochiul magic al căruia urmăream trama, a fost  moldoveanul Oleg Mutu, inteligenţă vizuală nepereche.

Ca și acum mulți ani, când ne-am cunoscut, cu bucurie am revăzut-o în festival pe  promițătoarea cineastă Ana-Felicia Scutelnicu; Ana-Felicia s-a născut la Chișinău, din 2002  activează între Berlin și Chișinău, Germania și Republica Moldova. A absolvit Academia de Film și Televiziune din Berlin (DFFB); tot la Cannes am văzut scurtmetrajele ei „Între Ziduri“ (2007) si „Curea din Spate” (2010) realizate la facultate.   Lungmetrajul “Anișoara” (106 min.) a avut premiera internațională în 2016 la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian, Spania, iar premiera germană s-a produs la Film Fest München. Ulterior filmul a rulat și în Republica Moldova, a participat la mai mult de 25 de festivaluri internaționale. Filmul PANIHIDA (2012) a avut premiera mondială în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Roma unde i s-a decernat premiul Cinema XXI. Actualmente este pe ultima sută de metri a lungmetrajului Transit Times - înstrăinare (130 min.),  co-producție Germania, România și Moldova: așteptăm premiera!

În exclusivitate pentru Timpul.Ro, ediția de Chișinău, Larisa Turea, Cannes 2026