Gabriela Tarsîna: Cromatica morții

Când ai simți că pe-aici e, ia și du ligheanul verde lângă agut de te culcă în el și închide ochii. Lasă cavou să îți fie un lucru cunoscut, chiar și dacă numai pe achipuite, iar în loc de pământ uscăcios în gură, pica-ți-au agute dulci. Măcar în clipa dătătoare de văz, pe câteva secunde, când ți-ai revedea viața, le-ai gusta și tu pentru prima oară în anul ista, că lăsând nădejdea pe așa nepoată ca mine, ai putea să te jelui lui Dumnezeu că n-ai mâncat niciuna.
Căde-ți-ar fructe negre de acoperi-ți-ar cearcănele a nopți bezmetice, învelite-ar frunzele de fir-ar n-așa frig ca-n moghilă, legănate-ar potopul singurătății ce veni-va de-ndată cu hodina ta funerară.
Blestema-te-am și ferici-te-am să aibă copacul tău roade când ți-a cânta cucu’.
Tu numai urmează-mi îndemnul. Iar eu muri-voi la nuc, pe buturugi, că n-am chibzuit a căuta lighean. Eu n-am bănuit destinul. Mata – netezită de roade moi, eu- roasă de netede nuci verzi, într-un ritm sacadat. Ș-așa ne e dat dinaintea tuturor copacilor, dinaintea tuturor morților: mata violetă, eu verde.
Ai păretare violete și știi. Poate că fost-au cândva de culoarea ligheanului, dar s-au copt. Eu am frăgezimi verzi, unicele pe care prins-am sa le apuc. Cumpăra-ți-aș vopsea de schimba-le-aș prorocirea, dar lăsa-m-ai?
Ochit-am casa matale. Ai căldare metalică la ușă și o prispă la perete. Oare de ce scos-ai două ligheane, violet și verde?