Lorina Bălteanu: „Biblioteca a avut o importanță majoră în formarea mea. Fără lecturi, nu știu dacă aș fi ajuns prea departe”

Interviu cu scriitoarea Lorina Bălteanu

„Dor de ducă”- să fie oare aceasta definiția copilăriei d-voastră?

Mai curând, necesitatea de a mă rupe din cerc, de a pleca mai departe pentru a vedea și altfel de lume, de a cunoaște și de a explora…

D-voastră ați copilărit în satul Peciște din raionul Rezina. Spuneți-mi, vă rog, vă plăcea să citiți? Cum era biblioteca în perioada sovietică?

Exact, satul Peciște din raionul Rezina. Un sat ca toate altele din Moldova, cu oameni vii, cu pasiuni și necazuri, cu tradiții și rânduieli. Biblioteca sătească, ca și cea a școlii nu a fost prea bogată cu cărți, dar a avut o importanță majoră în formarea mea. Fără lecturile pe care le-am avut în prima parte a veții, nu știu dacă aș fi ajuns prea departe. Cărțile au fost prietenii care-mi lipseau, sprijinul, cănd mă înecau lacrimile disperării și singurătății. Cum, de altfel, se întâmplă cu fiecare copil, pornit pe drumul larg al veții.

Romanul d-voastră „Legată cu funia de pământ” a fost inclus în cadrul Programului de lectură „Chișinăul citește” la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”. V-ați întâlnit cu cititorii la Biblioteca „Transilvania”, biblioteca „Ovidius”. Din punctul d-voastră de vedere, cine a rezonat mai bine cu acest roman, cititorii tineri sau cititorii maturi?

Sigur că cei din generația mea se regăsesc cu ușurință în personajele și evenimentele din carte, deoarece au fost și ei martori la cele trăite. Dar și cei tineri au fost destul de receptivi, poate nu la detaliile concrete, ci la esența celor descrise. S-au identificat cu personajul central în căutarea unor răspunsuri.

Ați spus într-un interviu că tinerilor de astăzi le lipsesc lecturile bazice. Care sunt, în opinia d-voastră acele lecturi necesare care stau la baza formării intelectuale a unui tânăr?

Nu-i vorba de o listă anume de cărți. Asta o are fiecare elev prin programul de la școală. În afara acestei liste, există și altele, care l-ar putea ajuta pe fiecare sa-și găsească un rost, să se cunoască mai bine, să-și gasească un model personal pe care l-ar putea urma. Depinde foarte mult de familie, de mediul în care există, de un mentor, care poate fi un prieten mai mare sau poate chiar un pedagog.

Până în 1997 ați publicat trei volume de poezie. Pe urmă v-ați stabilit la Paris, unde conduceți o firmă de bijuterii. De atunci ați mai scris poezie sau ați renunțat definitiv la ea?

Niciodată nu renunț definitiv la nimic. Nu pot spune că am scris pe ascuns și am ținut poiezia închisă în sertar. Dar am fost foarte prinsă cu alte treburi, nu am avut nici liniștea necesară s-o fac auzită. Poate mi se mai întâmplă, mai sper…

Romanul d-voastră „Legată cu funia de pământ” este de o gingășie dureroasă. Eroina cărții pe tot parcursul romanului este marcată de un puternic dor de ducă. Cred că, într-un sfârșit și-a făcut bagajul și a plecat în lume. Este, oare, în sfârșit, fericită?

Nu știu… Sunt atâtea versiuni, cum ar putea evolua eroina mea. S-apoi, după felul ei de a fi, nu știu dacă ea este „familiarizată” cu noțiunea de fericire, fiind mereu în căutare, fiind mereu neliniștită.

Romanul „Legată cu funia de pământ” a apărut și în limba franceză. Cum credeți, ruralul basarabean, constituie, un element exotic pentru publicul francez? Or, poveștile oamenilor, seamănă între ele?

Pe francezi, ca și pe toți ceilalți, ar putea să-i intereseze istoriile de viață și mesajele pe care le transmit, valabile pentu toți, și cei din Franța, și cei din America Latină, și cei de pe Lună.

Natalia Pîntea,

Specialist, Secția comunicare,

Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”