Un poem de Tatiana Cojocaru

Să te joci într-un loc unde soarele îți cântă
și ți se înclină firul de iarbă
ca să adormi la umbra unui nor.
Ești mai mult decât un fiu al Domnului
sau doamnei, mama ta
dezintegrat în existență, lipsit de cuvinte și totuși
Existai.
Să îți plimbi sufletul în largul unui cer
în timp ce trupu-ți zace-n greul pântec al pământului.
Să trăiești moartea așa cum ai știut să fii viu până-n primul moment când ai devenit mort.

Tu nu ai timp/
să mergi în locul unde delirul îți era realitate
și-mi ziceai să-ți pun masă,
iar patul să ți-l fac cald.
Ai știut unde vei părăsi nemurirea,
cereai să fii acasă, iar eu te țineam cu forța pământească,
în spital.

Să-mi pui flori în palmă.
când stăteai în pat, dar nu simțeai prezentul
mi-ai cerut mâna și entuziasmat mi-ai pus nimic.
Întoarce-te în timpul când eu luptam,
iar tu zăceai,
vezi-mi egoismul de a te salva
și totodată, iartă-mi neputința
că nu am făcut-o.