Vasilisk Donica: Între pace și beligeranță

     Într-o noapte rece, trecută puțin peste miezul ei, m-am trezit din somnul odihnitor, năvălit de picături mari, parcă însângerate, de transpirație ce au năpădit hapsine peste tot corpul. Am avut un vis cu totul întunecat. Se făcea că pământul pe care călcam era acoperit cu sânge, iar o ceață umedă ce mirosea înțepător a fier a început să persiste, făcându-se simțită chiar și după ce m-am trezit. Tulburat de întunecime și de izul de moarte ce se amplifica, pășeam încet și cu grijă pe câmpul ce semăna mai mult a mlaștină, iar frica a pus stăpânire pe sufletul meu. Picioarele mi se scufundau până la glezne în amestecul de apă ce picura de sus cu stropi mari și reci și în sângele deja vărsat pe suprafața umedă a locului unde mă aflam. Cu cât înaintam în necunoscut, cu atât nedumerirea mi se intensifica și parcă curiozitatea, acea curiozitate care ne pândește pe noi oamenii, încă de la facerea lumii, creștea.

     Unde mă aflu? De ce sunt aici? Ce să însemne acest câmp cu miros de moarte? Ce s-a întâmplat? A fost război? Unde sunt morții lui? Câmpia neagră și umedă nu-mi răspundea nimic. Dintr-odată, o groapă adâncă, ca o rană mare a pământului, mi-a răsărit în cale de sub pânza de ceață. Groapa parcă se ascundea în necunoscut de ghearele ascuțite ca briciul și ciocul însângerat al corbilor. În ea zăceau o mulțime de morți: bărbați, femei, copii cu jucării în mâini, toți laolaltă aruncați aici parcă din fugă. Numai vântul umed începu să se plimbe grăbit prin câmpie, încetinind la marginea gropii, își mai trăgea un pic sufletul îndurerat la vederea acelor trupuri de oameni murdare, aruncate la nimereală. Inima mi s-a cutremurat, o durere de moarte m-a învăluit în acest întuneric ce a cuprins momentul și văzduhul, iar gândul mi-a zburat la moarte. Ce este moartea? Străina care a pus stăpânire pe omenire. Moartea este oarecum relativă, nu este decât un prilej de viață, este momentul de întâlnire cu Creatorul. Un pas și totul va fi altfel. De ce atunci să-mi fie frică? Mai mult ca frica de întâlnirea cu Dumnezeu, nu ar trebui să-mi fie frică, dar întotdeauna necunoscutul te sperie. Frica și groaza de cele văzute în vis m-au înspăimântat atât de mult, încât îngerul păzitor m-a și trezit imediat, fiind cuprins de teama de a nu mă cuceri și pe mine moartea. Poate nu sunt pregătit încă de întâlnire cu Creatorul? Am răsuflat greu mai multe ore în șir, inima bătându-mi ca la un iepure urmărit de ogarii vânătorilor, vrând parcă să-mi sară din piept. Nu am putut să adorm. Cine în locul meu ar fi putut-o face?

     Liniștea adormitoare domnea peste noaptea lungă de iarnă, cât o zi de vară aridă. Dintr-odată, îmi amintesc ce năzbâtii și șotii mai făceam în copilărie și cum războiul ne era jocul cel mai îndrăgit dintre toate. Și cât mai munceam cu tata să confecționăm din lemn armele de război, atât de necesare și importante, cu care ne lăudam între noi băieții, de parcă eram la vernisarea unei expoziții de artă. Jocuri copilărești, minți inocente… Dar acum numai gândul la o eventuală beligeranță mă răcește. Ce știm noi cei de azi, cei care vorbim numai despre suferință? Ce știm noi cei de azi, cei care vorbim numai despre război? Nici măcar nu ne putem închipui și nu am văzut chipurile celor care se întorc din tranșee, care miros greu a moarte și fețele lor arată ca a unor martiri. Trași și slabi, cu ochii adânc înfundați în străfundul sufletului, tulburați de durerea prin care au trecut poartă în venele lor un strop din suferința lui Hristos răstignit.

     Avortoni suntem azi la capitolul școală, politică, relații sociale, viață de familie… Din prea multă libertate pe care ne-a oferit-o cerul, am uitat cum să mai viețuim. Suntem la fel ca mărăcinii, care cândva au fost trandafiri, cărora grădinarul le-a oferit libertatea deplină și apoi aceștia au sălbăticit. Noi însă nu trebuie să (ne) uităm cu totul, trebuie să privim cerul cât mai des și astfel să ne regăsim. Unde alergăm dacă cerul, pentru unii, e atât de departe și nu îl putem îmbrățișa? Cine oferă pacea de veacuri aici pe pământ? Biserica și rugăciunea din ea! Prima nu este doar casa lui Dumnezeu și numai creștinii din ea, ci este Hristos în noi, cu noi, cei care o căutăm, care lucrează în fiecare cu puterea Duhului. Biserica este locul unde trăiește Dumnezeu și domnește pacea și rugăciunea. Iar când nu te rogi, e ca și cum praful s-ar așterne pe suflet. Atunci fiecare suntem datori să-l scuturăm cu rugăciunea, ca să strălucească iar. Astfel, ne vor vor crește aripi ca să avem cu ce umbla prin Gradina Raiului. Iar când rugăciunea va lua foc, lumina se va aprinde și întunericul se va stârpi, ștergând rugina de pe inimi, rugina grijilor acestei lumi, a răutății și a urii, care este de prisos în cer. Atunci va domni pacea, iar beligeranța nu își va găsi locul printre noi.