PUTEREA VINDECĂTOARE A MUZICII LUI GEORGE ENESCU

George Enescu a fost artistul care a știut să se dăruiască în aceeași măsură atât oamenilor nerăbdători să-i asculte muzica, cât și celor aflați în suferință.

În timpul celor două războaie mondiale, George Enescu și-a dorit să fie în țară, afirmând că „în timp de furtună trebuie să rămâi acolo unde te-ai născut”.

Din momentul în care România a intrat în război Enescu a colindat spitalele cu răniți încercând să le aducă mângâiere. Acesta a fost pentru o perioadă sanitar la spitalul militar condus de profesorul Ion Moscu și s-a ocupat în același timp de formarea unor echipe de muzicieni alături de care au concertat pentru răniți.

Sunt încărcate cu mare emoție mărturiile persoanelor vrăjite de noblețea maestrului: „Nu vom uita niciodată că, printre cei dintâi care au alergat la spitalul Crucii Roșii de la Școala centrală, a fost și George Enescu, care, cu o minunată simplicitate, cu bluza și cu șorțul de brancardier, ridica pe răniții ce se descărcau din automobilele ce soseau mereu, cărându-i în sala de operație și înapoi în sălile spitalului. Brancardierul se schimba apoi în neîntrecutul violonist care, în orele de după amiază, fermeca pe cei culcați între perne”.

În septembrie 1916, Crucea Roșie a României îl numește pe George Enescu președintele echipelor artistice organizate la inițiativa sa. Peste ani, compozitorul Mihail Jora, rănit în timpul războiului, urma să dezvăluie emoția trăită când maestrul Enescu i-a redat dorința și voința de a trăi: „În clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale «Nopții mele de vară». Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți «Sonata Primăverii» de Beethoven. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare”.

După ce trupele germane au ocupat partea de sud a țării maestrul s-a mutat la Iași într-o cameră modestă unde ținea și audiții muzicale pentru încurajarea tinerilor artiști. Întrucât răniții aveau nevoie de ajutoare consistente, Enescu a luat decizia de a forma o orchestră simfonică. Totul a durat mai bine de două luni, dar între timp maestrul a lucrat la alcătuirea programelor pentru orchestră, în care a inclus lucrări de Beethoven, Mozart, Bach, Mendelssohn, Saint-Saens.

Deși era o perioadă de mari confruntări politice, George Enescu nu a refuzat invitația Crucii Roșii de a concerta în Rusia.

Orchestra simfonică formată la începutul lunii decembrie 1917 reunea profesori și studenți ai Conservatorului ieșean, artiști consacrați, amatori. Printre membrii orchestrei se regăseau Mircea Bârsan și Aurel Dimitrovici, elevii lui Caudella, Nicolae Carvia, Theordor Fuchs, Constantin Bobescu, Theodor Lupu. Concertele săptămânale se țineau în fiecare miercuri, la sala Teatrului Național.

Toate aceste concerte au fost date exclusiv în beneficiul Crucii Roșii, venind astfel în sprijinul răniților, convalescenților și copiilor rămași orfani.

Conștient de forța pe care o are muzica, Enescu voia să fie ascultată și cunoscută de către publicul larg, îndeosebi pentru valențele ei de apropiere – „trebuie să căutăm să ne unim și prin muzică”, spunea marele artist.

Muzicologul Teodor T. Burada confirma că prezența maestrului Enescu la Iași, când toate instituțiile culturale erau închise (Universitatea, Conservatorul, până și școlile primare erau transformate în spitale), a fost „o mare mângâiere și un prilej de înălțare sufletească”.

Nu este de mirare, astfel, că profesorii Conservatorului ieșean decid, în 28 noiembrie 1918, să-i acorde lui George Enescu titlul de profesor onorific pentru implicarea sa extraordinară. În anii primului război mondial, George Enescu a sprijinit neobosit sufletele încercate prin muzica sa, amintindu-le acestora că arta dăinuie veșnic, cu o inegalabilă forță vindecătoare.